Retrospectiva unui an bun


Acum, când timpul ţese grăbit plămădirea unui nou an, sper că toţi intraţi în 2014 cu toate treburile importante terminate, cu mulţumirea unui an plin pe care punem lacătul şi cu oboseala plăcută după o muncă ce te stoarce de toate resursele dar care este cel mai bun lucru pe care ai reuşit vreodată să-l faci.


Pentru mine, 2013 a fost un an bun şi mi-aş dori ca 2014 să fie la fel, dar mai liniştit. Am avut o singură constantă în viaţa mea profesională şi anume am continuat să scriu. Pentru că de mulţi ani eu nu pot fără să nu scriu :) Pentru că nişte Oameni m-au găsit scriind aici şi m-au vrut în redacţia, echipa şi viaţa lor. Pentru că în ianuarie se împlinesc doi ani de la acel moment pe care îl consider şi acum magic şi providenţial.

În rest, m-am luptat cu dureri mari şi boli ce mi s-au părut la un moment dat prea grele, am iubit din ce în ce mai mult, am predat engleză în aproape tot timpul meu liber şi am ajuns să înţeleg că asta e calea mea. Nu am idee de ce mi-a luat atâţia ani până să realizez că ăsta e cel mai bun drum pe care pot apuca.


Am ajuns într-un loc bun, în care îmi doresc să cresc mai mult. Am deja rădăcinuţe şi intenţionez să cresc cât mai sus pentru că mă aflu în solul care trebuie. Şi, chiar dacă cineva încearcă să mă ţină pe loc, tot nu-mi mut rădăcinile în altă parte.

La mulţi ani cu drag şi mulţumesc pentru că mai intraţi aici din când în când! Orice click este apreciat :)
Aceeaşi,
Denisa

Naşterea Domnului

Foto: saviorsite.com
Naşterea Domnului



Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?



Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?



Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale



se-nchină craii; mari îs ei şi ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,

când ţi le-aşează-n sfânta poală… 

Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză



a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă



cu greu, tămâia fumegând la curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, ~ pe lângă cel



ce are-ntreaga bucurie-n El.


Rainer Maria Rilke (Traducere de Şerban Foarţă)

De Crăciun...sau nu

Cineva drag, M.I. (nu ştiu dacă îmi dă voie să îi desconspir numele aici) m-a rugat să compun ceva cu tema: ce înseamnă naşterea lui Iisus pentru mine. Pentru cei care nu au auzit acest text ieri, recitat la programul special pentru naşterea Domnului, îl redau aici, ca o dedicaţie pentru sărbătorile de iarnă pentru toţi cei care sărbătoresc nu consumerismul şi pseudo-dărnicia un moş îmbrăcat în roşu, ci ce serbează ceea ce înseamnă sărbătoarea asta în esenţa ei.

Foto: perfectlyflawedandgracefullycalled.com

La începutul secolului al XIX-lea, Europa sfâşiată de război urmărea cu sufletul la gură marşul lui Napoleon Bonaparte şi aştepta mult doritul final al unei lupte ce durase aproape două decenii. Departe de front, în perioada dintre celebrele lupte de la Trafalgar şi Waterloo, mai exact în anul 1809, puţini bebeluşi se năşteau. Între aceştia, trei care au marcat istoria universală: profesorul şi reformatorul medical american Oliver Wendell Holmes, compozitorul german Felix Mendelssohn Bartholdy şi fostul preşedinte american Abraham Lincoln.

În 1809, lumea era preocupată de război, nu de copii. Dar după două secole, mai are cineva vreun dubiu în ceea ce priveşte contribuţia istorică mai mare, dacă ar putea alege între războaiele napoleonice şi cele trei personalităţi ale secolului al XIX-lea?

La fel s-a întâmplat şi în cazul naşterii lui Isus Hristos. Locuitorii din Betleem nici măcar nu bănuiau că Fiul lui Dumnezeu, că Pruncul, că Cel Aşteptat tocmai se născuse în oraşul lor. Numai câţiva păstori şi ceva magi L-au cunoscut, dar întreaga lume a fost schimbată definitiv datorită acestui eveniment.

Ce înseamnă naşterea Lui pentru mine?

Înseamnă începutul lungului drum spre eliberare, spre libertate, a fiecărui om. Şi nu un drum oarecare, nu un labirint în întuneric şi având ca ajutor o singură busolă (şi aceea stricată). Nu. Drumul spre eliberare este unul pregătit de un Frate iubitor, ai Cărui paşi se află mereu înaintea paşilor mei timizi. Iar El nu îmi înşeală niciodată aşteptările!

Naşterea lui Isus înseamnă posibilitatea de a ţine în mână, de a studia, de a înţelege o Biblie care nu se termină cu Maleahi, ci cu Apocalipsa lui Ioan. Înseamnă mii de volume scrise despre Isus şi cu scopul comentării Noului Testament. Înseamnă întâlnirea cu bunul Păstor care a spus cele mai frumoase pilde din istorie şi m-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Tot ce trebuia să ştie lumea a spus Isus şi toate cuvintele frumoase pe care le cunosc, El le-a plămădit mai întâi!

Naşterea lui Isus înseamnă apariţia pământeană, în trup, a Celui care face jumătate şi încă un pas din distanţa până la mine, pentru a mă iubi. Înseamnă întruparea unei relaţii autentice, fără minciună, fără trădare, fără egoism. O relaţie în care eu şi El suntem una, ziua şi noaptea, nu doar pe 25 decembrie sau într-o altă dată oarecare din an.

Naşterea lui Isus înseamnă asigurarea învierii într-o vreme în care gândurile mele nu se îndreaptă  deloc spre moarte, dar în care iubesc viaţa cu fiecare fibră. Şi mai mult, înseamnă speranţa care mă face acum să zâmbesc şi să visez la ziua întâlnirii cu Emanuel, Cel care este iubire în carne şi oase.

În acest Isus am deplină încredere. Datorită Lui am înţeles că momentul pe care Îl alege Dumnezeu pentru orice eveniment din acest Univers este întotdeauna cel mai potrivit. Pe acest Isus Îl pot cunoaşte doar prin Golgota. Iar dacă viaţa mi-a dat o cruce de purtat şi m-a făcut să urc împreună cu Isus Hristos aceeaşi Golgotă, am grijă să mă întreb care dintre tâlhari sunt, cel bun sau cel rău. Şi dacă răspunsul nu este cel corect, Dumnezeu mă poate îndrepta atât timp cât rămân la cruce.

Naşterea lui Isus înseamnă pentru mine convingerea că nimic nu mă poate separa de dragostea lui Dumnezeu, pentru că între mine şi El există legătura sfântă pe care a împletit-o Mielul Isus Hristos. Isus este Cel prin care sunt acceptat lângă tronul de Har, Isus este Cel prin care pot fi fără frică şi fără pată înaintea Tatălui meu bun.


Şi mai ştiu ceva. Că dacă cea mai mare nevoie a mea şi a noastră ar fi fost de informaţie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un învăţător. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de tehnologie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un om de ştiinţă. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de bani, Dumnezeu ar fi trimis un economist. Dar întrucât nevoia noastră cea mai mare a fost de iertare, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

99. Cu mască, fără mască

Ea avea pielea albastră,
Şi el la fel.

El îşi ascundea culoarea pielii,
Şi ea la fel.

Ei au căutat o persoană cu pielea albastră
Întreaga lor viaţă.

Dar au trecut unul pe lângă altul,
Şi niciodată nu au ştiut.
(Shel Silverstein)

Le putem găsi în fiecare casă. Unele sunt scoase din cutiile lor frumos colorate şi folosite o dată pe an pentru a-i speria pe vecini. Sau le folosim ca decoraţiuni frumoase, pe un perete verde-catifea. Sau ca amintiri de la carnavalul de la Veneţia.

Altele, cele strălucitoare, cu pietre semi-preţioase, sunt folosite la petrecerile de soi, în care e musai să fim cei mai admiraţi, cei mai strălucitori, să ne prefacem forţat în cei mai de succes oameni din oraşul acesta.

Unele măşti sunt aplicate cu religiozitate, în fiecare joi seară – în speranţa că ridurile vor dispărea şi porii se vor face mici de tot. Că petele şi pistruii vor dispărea, iar în locul lor pielea va arăta ca a unui nou născut. Că vom reuşi să părem mai tineri, mai verzi.

Şi mai există un tip de măşti pe care unii dintre noi le purtăm zilnic. Este acel zâmbet prietenos, prin care ţintim să părem mai fără griji decât suntem. Mai optimişti decât e cazul. Sau, mai rău, zâmbetul care ascunde cele mai perverse dintre intenţii. Este acea pereche de ochelari care ne poate face să părem cool, dar care ne şi fereşte de ochii indiscreţi ai lumii. Sau poate este acea volubilitate încântătoare, care ascunde, în realitate, teama de a rămâne fără cuvinte de spus sau vidul care poate da naştere la întrebări iscoditoare.


Fiecare om a purtat o mască, cel puţin o dată în viaţă. Masca de om rău, pentru a îndepărta pe cineva care a ajuns să ne facă prea mult rău. Masca de om optimist, pentru a compensa un mare gol, o mare depresi(un)e. Masca de iubită, amantă, soţie perfectă, pentru a evita să lăsam la vedere un putregai enorm, o dezamăgire sau un pântec care refuză să fie roditor.

Masca de bărbat mulţumit, pentru a deturna privirea de la o viaţă veşnic nesatisfăcătoare şi pe bună dreptate. Masca de copil cuminte, pentru a masca o dependenţă încă nedescoperită. Masca de vorbitor stăpân pe sine în faţa oricărei mulţimi, cu toate că palmele transpiră şi genunchii tremură imperceptibil. Şi o mulţime de altele asemenea.

Fiecare om poate să poarte chiar şi acum o mască. De aceea, trebuie să privim cu mare atenţie pentru a vedea adevărul din spatele măştii. Unii ascund anxietatea legată de îmbătrânirea precoce. Alţii ascund teama de ruina financiară. Alţii ascund o iubire care încă dăinuie şi alte cărei flăcări pâlpâie univoc. Dar mai sunt unii – consideraţi inconştienţi – care îşi lasă măştile jos. Dacă priveşti direct în ochii lor, vei vedea cine sunt cu adevărat şi ceea ce sunt capabili să facă.

[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 15 decembrie 2013 ]

Măcar pentru o secundă...

Foto: takepart.com
Cum ar fi ca, măcar pentru un minut, o secundă, am putea să uităm de dureroasa respingere, de înţepătoarea durere, de neaşteptatul, de cruntul diagnostic? Un pic de culoare, o perucă şi un fotograf pregătit să imortalizeze această secundă de "fără griji" pentru câţiva bolnavi de cancer fac din videoclipul de mai jos cel mai înduioşător material pe care l-am văzut în ultima vreme. Doar 3 minute şi un pic de pregătiri şi câteva secunde remarcabil de sensibile.

Lungul drum spre casă (reportaj)

Foto: carolleephotos.blogspot.com

Atunci când am căutat în Google imagini cu Petrică Federici, mi-au apărut puţine rezultate şi cele mai multe de tipul pozei din dreapta: de la şedinţe foto. Nesatisfăcător totuşi pentru ceea ce aveam eu nevoie, aşa că am decis să pun în cuvinte ce lipseşte acestor imagini.

Petrică s-a născut în România rurală, în casa unei mame care nu a avut posibilitatea să îl crească. Nici pe el, nici pe ceilalţi doi fraţi. Firesc, toţi au ajuns la căminul de copii şi apoi la groaznicul centru pentru persoane cu handicap neuro-psihic de la Siret.

Foto: flickr.com
Povestea demonică şi cu un final optimist o puteţi vedea mai jos. E cutremurătoare, aşteptaţi-vă să plângeţi, să vă revoltaţi, să se nască în voi o mânie anormală. Dar este o poveste a speranţei, a biruinţei, a puterii dincolo de orice. E ceea ce face diferenţa dintre un eşec şi o victorie, dintre Mihai şi Petrică, dintre a fi irecuperabil şi a avea o viaţă normală.
Vizionare plăcută!

Partea I
România Irecuperabila - LAGARUL DE LA SIRET... by medialert


Partea a II-a

In premiera: LUNGUL DRUM SPRE CASA (integral... by medialert

Când infirmitatea devine model

Foto: proinfirmis.ch

Infirm. Diform.
Prea gras. Slăbănog.
Cu picioarele prea scurte. Cu talia prea groasă.

Cei mai mulţi suntem altfel decât manechinele. Chiar la polul opus, mai strâmbi decât strâmbătura însăşi.

Unii se străduiesc să fie asemenea acestor manechine, alţii să străduiesc să încapă în haine făcute după un model ideal. Dar există şi unii, extrem de puţini, după care uneori - foarte rar - se creează un alt fel de manechine. Mă refer la cei de aici.

Foto: proinfirmis.ch

Fără a comenta prea mult, nu puteam să nu scriu despre asta şi, dimineaţă când am redactat ştirea, am fost nevoită să îmi fac loc între şiroaie de lacrimi pentru a putea să scriu tot ce am simţit că trebuie să scriu. Dureros, tăios, înduioşător şi foarte clar că toţi avem imperfecţiunile noastre. Dar cine să mai judece asta? Cine ia piatra să arunce primul?





Şi, privind şi la videolcipul acesta, eu ce scuză am ca să nu fac mai mult cu viaţa mea şi pentru cei din jur?

Pentru George şi Flori (urare de nuntă)


Eu nu am cunoscut-o pe Florentina până la George. Şi nici pe George fără Florentina nu mi-l amintesc. Dintotdeauna împreună, unul pentru celălalt. Am fost la nunţi împreună, la varii programe, ore întregi împreună la Noaptea Muzeelor şi i-am văzut mereu ca un întreg.

Astăzi, când se pregătesc pentru o zi a lor, unică, o zi a unirii ca niciuna alta de până acum, vreau să le fac o dedicaţie. O fac aici, dar dacă aş fi putut fi acolo, cu ei, cu siguranţă că le-aş fi spus-o faţă în faţă, de la microfon. :)

Dragii mei prieteni dragi,

Vă doresc să nu uitaţi niciodată că sunteţi responsabili de inima şi de zâmbetul celuilalt, să nu uitaţi să vă topiţi de dragoste zilnic ca în clipa aceasta şi să nu uitaţi să folosiţi superlativul în fiecare zi a căsniciei voastre. Mâinile voastre împreunate sunt o mărturie că niciunul dintre voi nu va fi nevoit să înfrunte lumea de unul singur.

Vă doresc să nu vă predaţi în nicio zi lui Dumnezeu şi unul altuia fără să trăiţi deplin şi sincer unul pentru altul, unul prin altul, într-o lume caldă de sentimente în culori tari şi vii. Să nu uitaţi să vă treziţi şi mai fericiţi sâmbăta dimineaţa, să vă iubiţi un pic mai mult, să radiaţi şi mai multă fericire decât purtaţi acum.

V-aţi ales pe viaţă. V-aţi promis dragoste deplină, în ciuda presiunilor prezente şi a incertitudinilor viitoare. V-aţi promis angajament, fidelitate. V-aţi promis să vă ajutaţi, să vă susţineţi reciproc pentru a vă dezvolta şi completa darurile şi talentele. Probabil că aţi decis ca inima să vă fie adăpost şi braţele unite să vă fie apărare la finalul fiecărei zile.

Ceea ce vă doresc este să vă păstraţi memoria bună. Să vă amintiţi cum şi unde v-aţi cunoscut, dar şi fiecare rămurică din această iubire care acum este pregătită să înflorească. Îmi doresc să transformaţi această dragoste în mijloace concrete pentru a rezolva toate diferendele. Să fiţi mereu în căutarea cuvintelor amabile, iubitoare, mângâietoare, pregătite deopotrivă să ceară iertare şi să ierte.


Vă doresc să nu uitaţi că v-aţi pus căsătoria în mâna lui Dumnezeu şi că, împreună cu El, toate lucrurile sunt posibile.

Dedicaţie pentru George G. şi Florentina R. Dacă îi cunoaşteţi, faceţi-le supriza şi trimiteţi-le acest mesaj din partea mea :)

98. Dragă jurnalule,

Foto: megthemediamaven.com
Ştiu că tu ai o memorie excepţională şi că nu îţi place să uiţi nimic. Dar astăzi vreau să te rog să uiţi câteva lucruri, care nu merită păstrate alături de cele frumoase, nici în inimă, nici în minte.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti de toate secretele care ţi-au fost împărtăşite vreodată şi pe care nu le-ai dezvăluit nimănui, niciodată. Uită şi secretele, dar şi povara pe care au pus-o ele pe umerii tăi psihologici, dar aminteşte-ţi mereu pe cei care au avut încredere în tine. Preţuieşte-le curajul, admiră-le discreţia si respectă-le puterea de a deschide gura.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti nici lacrimile vărsate din belşug, nici de cele amare, nici de cele sărate, nici de autorii lor morali. Uită de circumstanţe, de părerea proastă pe care ai avut-o atunci despre tine, despre ei, despre toţi, dar aminteşte-ţi mereu pe cei care au şters lacrimi, care au putut să tacă să îşi înghită sfaturile atunci când nu aveai nevoie de asta.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti coşciuge, morminte, pe „ei” care nu mai există, drumuri spre cimitire pustii şi îndepărtate. Uită de moarte sau, mai bine, nu o urî. În schimb, aminteşte-ţi că viaţa merită iubită, savurată cu lingura plină, trăită frumos, modest, plăcut, în temperanţă şi cu calm.

Dar dacă ar fi ceva de reţinut mai mult decât toate de mai sus atunci acel lucru este ghemul de calităţi ale oamenilor tăi dragi şi multitudinea de rugăciuni la care ai primit răspuns. Dacă rămâi cu ochii mari şi cauţi în jur, vei găsi îmbrăţişarea sinceră a colegei de bancă din clasa a VI-a. Vei iubi atunci un om nou, numai bun de pus în cămăruţa inimii.

Dacă rămâi cu ochii deschişi şi cauţi în jur, vei găsi sfatul înţelept al duhovnicului tău şi vei înţelege atunci că sfaturile bune nu vin de la un om sau de la altul, ci direct de la Sursa înţelepciunii. Dar atunci îl vei iubi şi pe acel om, îl vei preţui şi îi vei oferi o cameră într-un alt loc al inimii.

Dacă rămâi cu ochii deschişi şi cauţi în jur, vei găsi sute de oameni falnici sau pitici, care merită iubiţi până în vârful celui mai lung fir de păr, nu pentru că îţi oferă ceva în schimb, nu pentru că ar fi mai buni decât tine sau decât alţii, ci pentru că se străduiesc să trăiască aşa cum se cuvine.

Şi dacă mai rămâi cu ochii deschişi bine de tot, vei vedea că e mai mare câştigul de a-ţi cultiva asemenea oameni în viaţă decât de a-i lăsa pe cei răi şi egoişti să stea cu chirie în încăperi mari şi neaerisite din inima ta. Dă-i afară pe cei din urmă, dar fă-le loc, lasă-i să crească pe cei dintâi, lasă-i să se adape din viaţa ta, mai smulge şi tu cu dinţii un petic de iarbă verde din viaţa lor, pentru că ce e viaţa dacă nu un schimb permanent de iubire fără plată?

Şi adaugă o nouă serie de rugăciuni, de rugăminţi, dar de data asta de recunoştinţă, de mulţumire, de împăcare pe verticală. Iar lista poate rămâne deschisă ...

[Editorial publicat pe 26 noiembrie 2013, pe site-ul Majesty]







Dulcele meu noiembrie

Încă puţine zile din luna aceasta minunată, pe care o iubesc cel mai multe dintre toate lunile anului, dintre toate lunile de toamnă. Plimbaţi-vă mult şi plin locuri fără nicio amintire veche. Petreceţi timpul în arome de dovleac şi nucşoară, dar mai ales de scorţişoară şi măr copt cu miere. Dar mai ales, petreceţi zilele scurte în compania oamenilor dragi. Mai lăsaţi hârtiile şi oalele şi toate bileţelele pe care scrie urgent. Astăzi e ziua frumoasă a unui nou început, a unor noi decizii :) 





Păstrează-ţi calmul şi iubeşte-mă

Foto: keepcalm-o-matic.co.uk
În clasa a IV-a îmi doream să scriu. Caiete întregi, pagini înghesuite, cu rânduri lăbărţate scrise în grabă. Şi am scris, şi încă scriu, dintr-o suflare, alte pagini întregi şi alte rânduri lăbărţate, scrise în şi mai mare grabă.

În clasa a VIII-a îmi doream să devin profesoară de franceză. Sau de geografie. Ca să pot povesti tuturor despre tărâmuri îndepărtate, să las imaginaţia să zboare, să visăm împreună despre oameni şi lucruri. Şi să visăm cu accent...Şi am predat, şi încă predau, şi mi-e inima plină de visări. Şi de copii. 

Dar toată viaţa, absolut toată, am visat să iubesc. Şi iubesc ce predau şi copiii cărora le predau. Şi adulţilor cărora le predau. Şi articolele pe care le scriu. Dar mai ales acum iubesc un om care îmi şopteşte în inimă, nu doar în ureche. Un om care îmi este cel mai frumos cuvânt la care mă pot gândi, dintre toate cuvintele pe care le-am auzit sau le-am scris vreodată. Un om care vede în mine toate cioburile, şi aşchiile, şi pânzele de păianjen, care prăfuieşte toate cotloanele sufletului meu şi care tot mă iubeşte, în ciuda tuturor acestora.

Toate zâmbetele mele încep cu el şi când zâmbesc, zâmbesc mai larg decât cerul pentru că îl iubesc infinit. Toate bătăile inimii mele sunt cheltuite pe el pentru că suntem doi oameni care comunică de la dragoste la dragoste. El este exact poezia pe care mi-aş fi dorit să o scriu vreodată, dacă aş fi avut talent. El este cel pe care ochii mei îl vor căuta întotdeauna într-o mare de oameni. El este cel la care visez în culori care nu există încă. 

Domnul meu noiembrie, dragă D., hai să-ţi spun un secret: uneori nici nu mai aud ce povestim, doar îţi ascult vocea şi râsul. Uneori nu doar că mi se înmoaie genunchii, dar corpul meu uită cu totul că mai are genunchi. Să ştii că tu eşti începutul şi sfârşitul a tot şi te voi înconjura de calm tot restul vieţii mele.




Feedback pozitiv

Zilele de joi nu au ceva anume care să le facă speciale. Poate doar faptul că fac trecerea spre cea mai fericită zi a săptămânii (aşa zic studiile cel puţin). De regulă, sunt zile pline, obositoare, în care totul trebuie pregătit înainte ca să ne apuce finalul de săptămână cu treburile neterminate.

Poate că lucrurile nu au decurs exact aşa cum te-ai aşteptat. Poate chiar ai făcut, ai spus ceva ce nu se cuvenea. Poate, dinpotrivă, ai trăit câteva momente plăcute şi ţi-ai fi dorit să dureze mai mult. Cu siguranţă eşti obosit, plin de gânduri şi de planuri. Aşadar, în seara aceasta cu adevărat minunată, de toamnă molcomă şi răbdătoare, vreau să te fac să te simţi bine. Vreau să-ţi oferi feedback pozitiv. Eşti pregătit? Aşează-te comod şi ascultă-mă.

Te prinde bine parfumul delicat pe care îl porţi şi pielea ta simte uimitor şi adierea delicată a vântului, şi răcoarea neîntârziată a picăturilor de ploaie.

Şi ia uite, pielea ta elastică şi fină îţi acoperă toate oasele şi toţi muşchii. Eşti fabulos!

Iar felul în care exişti, felul în care ocupi timpul şi spaţiul este extraordinar! Stai mai drept decât oricine.

Să-ţi mai spun ceva: dacă toţi oamenii ar putea aprinde lumina la fel de bine cum faci tu, lumea ar fi un loc mai bun. Faci o treabă excelentă.

Este nevoie de mai mulţi oameni care să inspire şi să se exprime la fel de puternic cum o faci tu. Mă captivează felul în care respiri şi transformi oxigenul în energie pentru fiecare celulă a corpului tău.

Iar mulţi încă nu ştiu gândurile şi ideile pe care le ai, dar îţi spun că sunt foarte bune. Este fabulos ce neuroni fantastici ai şi ce sinapse superbe! Iar oasele îţi sunt drepte şi puternice!

Unii probabil că nu vor recunoaşte, dar râsul tău este molipsitor. Iar curbele delicate care desenează un zâmbet pe faţa ta sunt perfecte!

Sunt sigură că mănânci supă mai bine decât oricine altcineva. Că închizi o uşă la perfecţie. Că faci cele mai rotunde noduri la şireturi. Şi că ultimul tău gând, înainte de culcare, este îndreptat spre ceva frumos. Mă bucur că eşti o fiinţă aşa deosebită!



În rest, găseşte pe cineva care ştie că nu eşti perfect, dar care te tratează ca şi cum ai fi. Sper să că te simţi mai bine şi că feedback-ul pozitiv te-a hrănit cu ce e mai bun pentru sufletul tău.


(Text pe o idee a TheBrothersReidell)

97.Despre vasul care nu se scufundă niciodată

Nu ştiu dacă numele Costa Concordia vă spune ceva. Momentan aceasta este denumirea unei epave, fost vas de croazieră, care s-a scufundat parţial, la doar câteva zeci de metri de Insula Giglio (Italia). Accidentul a fost unul stupid, soldat cu 32 de morţi, semn că oricât de mare sau de mic ar fi, orice vas este vulnerabil în faţa apei. 

De fapt, dacă aţi văzut vreodată cum are loc scufundarea unui vas, ştiţi că întregul ocean, miile de tone de apă nu au absolut nicio putere asupra lui. Cu o singură excepţie: atunci când apa reuşeşte să pătrundă în vas. Oricât de mică ar fi o fisură, oricât de ascunsă, oricât de încet îşi face loc apa, acel vas este sortit scufundării.  
Foto: telegraph.co.uk
La fel cum un robinet slăbit al unui calorifer poate inunda o cameră din casă în câteva zeci de secunde, la fel nimic nu stă în calea apei. Şi, dacă în unele situaţii se mai poate face ceva, chiar şi după 20 de luni (ca în cazul Concordiei), alteori scufundarea este definitivă, ireversibilă şi cu costuri enorme. 

Cam la fel se întâmplă şi cu negativismul, cu pesimismul şi cu deznădejdea. Tot pesimismul din lume nu are nicio putere asupra ta decât atunci când reuşeşte să îşi strecoare, insinuant, umbra. Şi, pe nesimţite, te trezeşti într-o dimineaţă, inundat de o mâhnire care creşte văzând cu ochii. Care nu ştii de unde vine. Care nu ştii de ce anume a fost chemată. Care nu ştii ce viitor are. Tot ce ştii este că te strange de gât şi te vrea jos, foarte jos, în adânc. 

Dacă te trezeşti şi nu îţi vine prea uşor să te ridici dintre aşternuturi albe şi gânduri negre, culcă-te un pic. Dacă mesajele prea uscate de timp îţi provoacă o aspră durere de inimă şi o nostalgie după ceva ce nu vei mai atinge niciodată, şterge-le. Dacă te doare să îţi păstrezi toate sentimentele adânc, într-o sticlă fără dop, lasă-le să iasă şi să plece în lume. Dacă te agăţi, iar şi iar, de persoane care nu fac din tine centrul vieţii lor, pleacă de lângă ele. 

Pentru. Că. Uneori. Alegem să credem că viaţa este o paletă cu infinite nuanţe, interschimbabile de gri, când – de fapt, viaţa e mai mult un film în alb şi negru. Dacă eşti nefericit cu viaţa ta, scoate apa, las-o pe mal şi drege-ţi crăpăturile. 

Vei descoperi atunci că o crăpătură în barca ta uscată nu înseamnă că eşti stricat, inutil sau steril. Ci înseamnă că ai fost testat şi ai rezistat.


[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 14 octombrie 2013] 
 

96.Casele pline şi oamenii goi

Când uit să-mi iau o carte sau când mi se termină bateria la tabletă şi nu mai pot să ascult niciun curs, îmi petrec timpul de la grădiniţă spre casă privind pe fereastra lui 104, la clădiri mici. În special la case - îmi plac casele.

De fapt nu îmi place doar arhitectura lor, ci îmi place senzaţia aceea de rătăcire prin propriile gânduri, încercând să-mi imaginez cum arată camerele, ce bibelouri ascund, ce amintiri şi mirosuri poartă din odaie în odaie. Rareori încerc să-mi imaginez şi cum arată cei care le locuiesc, dacă preferă dimineaţa sau amurgul, dacă ar alege mireasma de levănţică sau vanilie sau dacă m-ar primi vreodată în casa lor.

Ce mă preocupă mai mult decât aceste case misterioase sunt casele care nu mai au niciun mister. Casele acelea înalte, cu obloane trase de mulţi ani, cu grădini copleşite de buruieni, cu uşi fără clanţă sau, mai rău, abandonate în seama unor oameni ai străzii, mereu alţii. Asemenea case întâlnesc tot mai ades.

Şi aceeaşi privelişte dezolantă, goală, o întâlnesc în fiecare zi în metrou, în autobuz, pe fiecare stradă. Tristeţe, dezamăgire, dezinteres, dezgust, neimplicare. Oameni bântuiţi de fantome, de stres, de boli închipuite, mereu cu privirile absente, căutând ceva prin aer sau jos, pe asfalt. La prima impresie ai crede că sunt deprimaţi, frământaţi de probleme prea grele, măcinaţi de datorii prea mari, preocupaţi de griji nemăsurate.

Dar depresia privită în oglindă nu seamănă cu tristeţea, nu înseamnă ochi plânşi, nu se îmbracă în negru şi maro.

Depresia este acea stare de amorţeală faţă de sine, faţă de bine, faţă de rău, faţă de chemările la acţiune, faţă de suferinţă, faţă de minciuni, faţă de iubirea celui din faţa ta. Depresia înseamnă să te trezeşti dimineaţa cu scopul de a găsi cea mai scurtă cale de a merge înapoi la somn. Zilele nu sunt tocmai zile. Zilele înseamnă o perioadă de timp în care te confrunţi cu obstacole peste obstacole, cu ispite care vin sub forma unor analgezice puternice şi tot mai puternice, cu fantome tot mai şterse.

Zile în care ţi-e indiferent dacă iei trei sau zece pastile sau dacă a mai apărut vreun tratament pentru boala ta. Tu te gândeşti doar să îţi amorţeşti şi mai mult creierul, să-l împiedici să mai gândească la viaţa ta reală. Îl afumi, îl îmbeţi, îl ameţeşti cu droguri „uşoare”, te vinzi ocazional ofertanţilor de pseudo-iubire. Îi dai calmante, îi dai energizante, îi dai zahăr, îi dai mâncare cât pentru o săptămână pentru ca apoi să verşi totul afară 21 de minute mai târziu. Îl laşi să fie leneş, să moară de somn, de sete, îl deprivezi de tot felul de nutrienţi, dar nu îţi pasă.

Nu îţi pasă.

Nu îţi pasă...de ce ţi-ar păsa?

Depresia nu înseamnă tristeţe sau lacrimi. Depresia este simţământul copleşitor de amorţeală şi dorinţa de a te folosi de orice pentru a trăi pentru o nouă zi. Depresia este uitarea unui vis, singurului vis în care merită să credem: să trăim cât suntem în viaţă şi să murim numai atunci când murim. Depresia înseamnă doar că viaţa ta a ajuns la un punct şi o virgulă, nu la sfârşitul propoziţiei. Pentru că atunci când călătoreşti cu trenul şi se întâmplă să treci printr-un tunel, nu rupi biletul şi te arunci pe geam. Ci stai liniştit şi aştepţi să ieşi la lumină.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 9 octombrie 2013]

Pentru Ana (fostă şi încă G)

Astăzi este ziua de naştere a Anei G. Ne ştim din clasa I şi nu cred că am fost vreodată cele mai bune prietene, dar ne-am înţeles întotdeauna bine. Ea stătea în banca a doua, eu ceva mai în spate. Sau mai în faţă. Cel puţin aşa îmi amintesc unul dintre multele layout-uri pe care le-a avut clasa noastră.
Acum, după căsătorie, tot Ana G. o cheamă. Iar astăzi vreau să-i ofer un cadou: propria ei toamnă, aşa cum scria pe pagina ei de Facebook. Pentru că şi mie îmi place toamna şi am poze despre toamnă frumoasă cu duiumul m-am gândit să i le ofer pe câteva.

Aşa că iată Ana, dorinţa ta împlinită. În 29 de fotografii de toamnă.