56. Nu fi neroditor

De multe ori am trecut pe lângă copaci uscaţi, care – în mijlocul celei mai verzi şi proaspete primăveri – rămân fără bumbi verzi şi nici vorbă să dea flori sau roade. Şi, recunosc, nu doar o dată m-am întrebat de ce nu se alege tăierea lor. Dacă ar fi fost după mine, zeci de copaci uscaţi ar fi fost tăiaţi, din cauza faptului că nu par să aibă niciun rost „copăcesc” pe lumea aceasta. Nu par...



Asta gândeam până într-o toamnă, când am văzut un copac negru de uscat ce era, căruia îi dăduseră câţiva boboci verzi. Niciodată nu văzusem un contrast aşa de mare în dreptul unui copac. Niciodată nu dădusem vreo şansă unui copac uscat, deşi nu am contribuit nici un milimetru la reabilitarea lui. Eu, un pumn de ţărână, credeam că am dreptul să stabilesc ce trăieşte şi ce face umbră degeaba pământului şi, iată, o dată în plus, că nu am avut dreptate.

Poate că şi eu, în timpul vieţii mele, am avut perioade în care nu am dat roadele care se aşteptau de la mine. Din neputinţă, din neştiinţă, din incapacitate emoţională, din suflet prea mic, din inimă prea mare – nu ştiu de ce, dar nu am dat roadele aşteptate. Poate că nu am ştiut să profit de ocaziile pe care le-am avut pentru a face bine, neştiind cum să răspund la întrebările care se ridicau, mari, în faţa mea, sau cum să învăţ din gardurile prăbuşite lăsate în urmă. Dar oare şi anul pe care urmează să-l încep va fi la fel de neroditor?

Sper să nu fie aşa, nici pentru mine, nici pentru voi!

„Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia. (Luca 13, 6-9)

[ Editorial publicat pe 30 aprilie 2012, pe site-ul Majesty ]

Cum am debutat in presa scrisa (concurs)

Ani de zile am spus tuturor că pasiunea mea este scrisul. Şi nu doar am spus, am şi scris caiete întregi, după care am trecut la fişiere întregi, de mulţi Mb. Puţine eseuri au fost publicate, unele sunt încă schiţe, cele mai personale nu vor vedea niciodată lumina. Pasiune şi mijloc de relaxare, scrisul este pentru mine cea mai  importantă modalitate de exprimare, urmată de designul interior. 

Dintotdeauna am crezut că sunt lucruri prea mari pentru putinţa mea şi că este mai bine ca acelea să fie încredinţate unora mai capabili. Aşadar, atunci când am început să scriu la modul serios, pentru un site serios şi pe teme generale, de care nu am îndrăznit să mă apropii niciodată (economie, ştiinţă, politică ş.a.) m-am simţit copleşită şi de onoare, dar şi de responsabilitate. Iată de ce.

În primul rând, nu am redactat niciodată articole profesioniste, cu excepţia celor câteva exerciţii din facultate, care până şi mie mi se păreau total neinteresante. În al doilea rând, mi-a fost foarte greu să scriu succint, interesant, obiectiv, având un unghi de abordare suficient de captivant şi un titlu care să promită, dar să nu dezvăluie nimic din conţinutul delicios al articolului, şi toate acestea în maxim 30 de minute per articol.  Dar ce spun eu? Şi astăzi mi-e greu, după ce am terminat cel de-al 301-lea articol publicat. În al treilea rând, încă nu am învăţat să aleg temele care să mă avantajeze cel mai mult, nici nu mă pricep să scriu titluri care să atragă cititori, dar sper ca - în curând - să ajung măcar la degetul mic al colegilor mei care sunt extrardinar de talentaţi. În al patrulea rând, şi ultimul (deşi ar mai fi multe de scris), pregătirea unui articol pentru revista printată (până acum am vorbit despre site-ul revistei) este unul dintre cele mai solicitante, dar extraordinare lucruri ever! Să ştii că un cuvânt de-ale tale rămâne acolo unde l-ai scris, să ştii că trebuie să verifici şi virgula şi mama virgulei pentru că după print nu mai ai loc de întors, să ştii că numele tău va fi citit de câteva zeci de mii de cititori, toate acestea înseamnă pentru mine adrenalină la maxim. Din cele 301, unul a ajuns în paginile revistei lunare şi - dacă voi scrie suficient de bine - acest lucru se va mai întâmpla.

Aşadar, astăzi vă prezint un preview al articolului meu, apărut în numărul din luna aprilie al revistei Semnele Timpului (print screen din curprinsul revistei). 



Pentru cei care sunt curioşi cu privire la întreg articolul de 4 pagini, pun astăzi la bătaie 3 numere pe care le voi oferi cadou. Câştigătorii vor fi aleşi prin tragere la sorţi cu random.org, dintre cei care vor comenta la această postare, timp de o săptămână, adică până pe 8 mai 2012. 

Succes la concurs, dragilor!

Asa trebuie sa arate chipul crestinului care asteapta


Foto: Logan by Oli McAvoy 2012 / Pinterest
Aşteptaţi aici, vă rog!”, i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cu mersul trenurilor şi la poştă.

Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el.

Orbul stătea nespus de liniştit.

A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare şi încrezătoare. Pe faţa lui nu se putea citi  nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape.

În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului care aşteaptă.

A murit singurul om care îmi spunea Denisia

Parcă îl văd şi acum intrând pe uşă, în mica anticameră în care stăteam în fiecare zi.
Îl salutam, mă întreba ce mai fac, mă lua în braţe şi se ducea în biroul lui, pregătindu-se de şedinţa de consiliu.

Uneori venea singur, alteori cu nea Ion, şoferul, născuţi amândoi în aceeaşi zi, dar la ani distanţă.
De fiecare dată, primul telefon îl dădea acasă, la soţia dumnealui, pentru a anunţa că a ajuns cu bine la serviciu. Este şi de înţeles, întrucât atunci când am început să lucrez pentru dumnealui, urma să împlinească 79 de ani. 

De cele mai multe ori, îi pregăteam o cafea pe care i-o duceam în sala de consiliu, cafea lângă care aşezam revista presei, caldă, venită de la Comunicare. Uneori voia suc "cu bule", pe care îl luam din biroul preşedintelui. Nu era pretenţios şi mă trata ce pe o nepoată - şi poate chiar eram, la cei 20 de ani ai mei şi bâjbâind la primul loc de muncă.

Am avut onoarea să îi tehnoredactez câteva articole, ce apoi au devenit o carte, pe care o am în bibliotecă, cu autograf. Mi-a fost primul şef, dar nu doar pentru aceasta l-am respectat la cuvânt şi la literă. Dacă avea nevoie  de ceva, orice, sau dacă îşi uita cumva telefonul în birou, alergam pe tot holul de la etajul 6 din Libertăţii 14 şi, după caz, chiar de mai multe ori pe zi. Unul dintre apropiaţii dumnealui, domnul Teodorel, râdea mereu de mine - spunea că nu mai văzuse pe cineva să alerge aşa de bine pe tocuri ca mine.

Alergatul acesta a cauzat mai multe episoade amuzante, ca acela în care m-am împiedicat şi am căzut în genunchi, pe hol, chiar în faţa Mitropolitului Ardealului. Se întâmpla într-o săptămână în care avea loc un concurs de acordare de licenţe (ceea ce presupune un număr enorm de persoane de la tot felul de posturi radio şi tv din întreaga ţară), ocazie cu care Mitropolitul venise pentru o licenţă Trinitas, împreună cu câteva zeci de persoane. Nimeni nu m-a ridicat de jos, dar şi acum mă apucă râsul.

Şi râd ca să nu cumva să plâng pentru că acest om cu care am vorbit la telefon în urmă cu 3 zile nu mai este. Nu mă interesează ce spun criticii, care au fost destui în timpul vieţii sale. Nici nu voi citi comentariile de la articolele de prin presă. La niciun jurnal principal de ştiri din seara aceasta nu am văzut vreo ştire şi asta mi se pare inacceptabil faţă de un asemenea om !

Să îmi iertaţi lipsa de concizie şi de coerenţă, mâine voi reveni să mai adaug ce a rămas nescris. Mi-aş dori ca ştirea dată de Mediafax să nu fie adevărată, dar dacă e, a sosit vremea să-mi iau rămas bun de la Emanuel Valeriu. Se mai duce un om din locul care înseamnă oameni dragi, adică doamna Marcela, domnul Frînculescu, doamna Mihalache, doamna Dănălache şi toate fetele mele dragi, câteva zeci de oameni scumpi, de care parcă nu m-aş fi despărţit niciodată. 

Rămas bun, Emanuel Valeriu!


Despre lingurile pline si ajutorarea altora


Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi I-a spus:
- Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a facut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stateau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi infometaţi. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană; dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline.

Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor.
Atunci Dumnezeu a spus: Acum ai văzut Iadul”
Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa. Arată la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei.

Omul pios a spus: „Nu înţeleg”...
Este foarte simplu” a spus Dumnezeu.
Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrăneasca unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi”.