50.Zidurile care strigă


Toţi trăim între 4 pereţi. Că-s mai înalţi sau mai strâmbi, că-s pictaţi în culoarea cerului, că sunt decoraţi cu postere multicolore, că-s îmbibaţi de parfum sau fum de ţigară, pereţii tot 4 rămân.

4 pereţi înseamnă acasă, înseamnă protecţie, umbră şi biblioteci cu cărţi. 4 pereţi acceptă să fie găuriţi, astupaţi, coloraţi sau tapetaţi. 4 pereţi sunt martorii chiotelor de bucurie, cererilor în căsătorie, scâncetelor timide în noapte şi ai lumânărilor suflate cu dorinţe secrete în minte.

De fapt, 4 pereţi sunt toate acestea şi ceva în plus.
Pereţii noştri ştiu când plângem de disperare, de neputinţă, de durere. Pereţii noştri ştiu când nu putem dormi, când visăm urât şi nu mai putem adormi la loc. Ba chiar ştiu şi când ne e cald, şi sete, şi dor.

Câţi oameni nu au ascultat pereţii aceştia...câte strigăte la Dumnezeu...câte speranţe murmurate printre buze şi câte declaraţii de iubire pe care urechile omului nu le-au auzit.

Oare câte case goale există, în care se află numai un trup firav de bunică? Câte dintre aceste case de pământ nu au doar 4 pereţi care aud un radio cântând încetişor, pentru că bunica nu are cu cine schimba două vorbe? 
Prin câte unghere nu sălăşluiesc dureri de reumatism? Sau de cap? Sau înţepături de cancer în fază terminală?
Câte inimi pustii nu rostesc rugi de vindecare sau măcar de ameliorare a durerilor bolii?
Şi câte saloane de spital nu au pereţi albi pe care se pictează zilnic oftat, şi împăcare, şi resemnare?

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-atât de bolnavi şi de singuri încât să nu vină nimeni, niciodată, să vă aducă o cană de apă sau un calmant. 
Nu ştiu dacă aţi fost internaţi în spital fără să vedeţi, să auziţi, să vă puteţi mişca.
Nu ştiu dacă aţi căzut vreodată, dar nu aţi mai putut să vă ridicaţi timp de 25 de minute sau o oră.
Nu ştiu dacă nu aţi avut bani de jumătate de pâine şi aţi mâncat firimituri sau ce alţii au găsit de cuviinţă să arunce pe sub băncile din parc. 
Nu ştiu dacă moartea s-a apropiat aşa de mult de voi încât să simţiţi că muşcă din voi, că vă dor oasele, că vi se macină spiritul şi că ardeţi.

Nu ştiu nimic despre voi. Dar eu ştiu o parte din aceste lucruri şi încă suferinţa mea nu a ajuns atât de mare ca a altora.

Dacă aţi fost într-o situaţie ca cele descrise mai sus sau în ceva asemănător, dacă ştiţi pe cineva care trăieşte ceva mai mic sau mai mare care să poată fi ameliorat, alinat, îmbunătăţit, vă rog să faceţi ceva. Să nu rămână niciunul dintre cunoscuţii noştri neliniştit, să nu rămână nimeni nevizitat în momentele cele mai grele. Să nu rămână nimeni lipsit de îmbrăţisări sau de bani sau de medicamente dacă putem face rost.

Pentru noi mereu ne descurcăm să ajungem unde ne place, unde ne dorim. De ce nu am face la fel şi pentru alţii? De ce nu am pune deoparte o sumă de bani pentru urgenţele altora? De ce nu am adăuga şi numele altuia în miezul rugăciunilor noastre? De ce să plângem când moare un animal de companie sau când vedem ultimul episod al filmului preferat, dar să stăm impasibili când un alt om se agaţă de viaţă cu disperare?

Haideţi să învăţăm să fim leagăn, braţ întins, mâini împreunate, umăr, nepot şi frate, balsam, umbră şi cântec de alint. Pentru că pereţii prea multor case şi spitale au auzit mai multe rugăciuni sincere decât bisericile...

{Editorial publicat pe 19 martie 2012, pe site-ul Majesty}

49. Despre o casă, despre un om

Atunci când m-am născut, Dumnezeu a ales să mă aşeze în cea mai bună familie pentru mine. El m-a plantat în mijlocul unor oameni harnici, complecşi şi cu o etică bună a vieţii. Nu m-au crescut în puf, dar s-au străduit şi au reuşit să-mi ofere şanse pe care ei nu le-au avut. Nu ştiu cum au plătit, dintr-un singur salariu, un an de grădiniţă de limba engleză înainte de revoluţie. Nu ştiu nici ce i-a făcut să îmi pună meditator la engleză în clasa a V-a, pe vremea când engleza nu era aşa de folosită. Poate pentru că au văzut că am o rapiditate anume de a învăţa limbi străine. Poate că altele au fost motivele, nu le cunosc.

Ştiu însă că am fost prima din familie care a terminat o facultate şi un master. Nu e o laudă, pentru că nu mi se datorează. La fel cum nu am nicio contribuţie la niciun succes personal, dar am o contribuţie din plin la eşecurile şi căzăturile mele. Tot ce am făcut bun a fost ca urmare a sacrificiului enorm al părinţilor mei care se consideră „oameni simpli”. Tot ce am ştiut şi am învăţat a fost să perseverez, să învăţ de la toţi, să nu mă dau bătută pentru că oamenii laşi nu ajung nicăieri.

Am muncit din primul semestru de facultate – cum aş fi putut fi altfel, când mama şi tata muncesc de dimineaţă până seara?
Am economisit şi am plătit singură pentru tot ce am avut nevoie – cum altfel să onorez simţul cumpătat al mamei?
Am învăţat să schimb siguranţe, să repar flotorul, să pun tapet, parchet şi faianţă, să conduc, să formatez computere, să fac ghiveci şi plăcintă cu dovleac, să fac curăţenie lună peste tot, cu precădere în locurile cel mai puţin accesibile, şi asta ca să fiu cel mai bun copil pentru amândoi.

Niciodată nu am trăit o viaţă risipită pe forme şi decoruri, ci în simplitatea unui cămin curat şi primitor.

Însă de când s-a născut în mine plăcerea de a crea decoruri şi decoraţiuni şi de când au început să-mi alerge prin minte culori şi texturi, am început să percep altfel simplitatea casei. E drept că oricât de frumos este un obiect decorativ, pe mine tot rolul lui funcţional mă interesează. Şi, deşi pot crea un design complex pe stilul proprietarului, eu sunt in continuare atrasă tot de spaţiile minimaliste, aerisite şi simple.

Am intrat în multe case prin prisma hobby-ului meu. Am văzut şi case goale şi case mobilate. Şi case noi, neterminate, şi case vechi. Am văzut şi case obosite şi case ca o oază de iubire. Poate vă întrebaţi cum de am ajuns de la familie să vă vorbesc despre design interior? Ei bine, astăzi aş vrea să ne gândim un pic la „mobilă”. Şi nu, nu mă voi referi nicidecum la obiecte de mobilier, ci la ceea ce se află înăuntrul omului.

Uneori am văzut case goale, dar foarte frumoase. Erau simple şi împărţite foarte bine. Sau aveau o bucătărie mare, numai bună pentru căni multe de ceai de toamnă şi rodie coaptă. Sau un living măricel, cu geamuri înalte ca o boltă de vis, numai potrivite pentru prietenii cei mai dragi. Sau un hol de intrare relaxant şi intim, potrivit pentru cele mai dulci cuvinte, rostite şoptit la venire şi la plecare. Îmi plac casele acestea în care potenţialul este evident şi care îţi oferă o persepectivă, un vis şi o speranţă.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se umplu de cunoaştere şi de culoare, oamenii în care se regăsesc mulţi, care te pot face să visezi, să lupţi, să ajungi departe fără a şti exact ce te face să îi iubeşti aşa de mult.

Alteori, am intrat în case cu un miros anume, străin. Case în care am găsit un scrin al bunicii, o fotografie de la nunta mamei, o cutie de bijuterii păstrate bine. În casele acestea, este greu să intri ca designer. În casele acestea, intri uşor, cu inima în palmă pentru a nu deranja istoria, pentru a nu o face să tresalte. În casele acestea găseşti, deopotrivă, promisiuni încălcate şi dulceaţă de cireşe amare. Găseşti şi rame frumoase, şi mileuri, şi feţe de pernă apretate şi cămaşa bunicului, scrobită şi pregătită pentru mersul la biserică.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se dau pe sine aşa cum sunt. Niciodată nu trebuie să îţi ofere mai mult decât pe ei înşişi şi sunt suficienţi. Oamenii aceştia sunt plini de miez şi de istorie, sunt oameni care vorbesc molcom şi fiecare propoziţie este o fărâmă de moştenire. Oamenii aceşti sunt eroi ai multor fapte mari, dar mereu atât de umili şi de tăcuţi.

Mi s-a întâmplat să intru şi în case mici în care locuiau oameni şi mai mici. Casele mici au ceşti mici, sticluţe, fotografii mici şi covoraşe, ca într-o ţară a minunilor. În casele mici există multe lucruri mici şi interesante şi e frumos că acestea pot fi găsite oriunde, pitite sau la vedere. Ba găseşti şi oameni mici în poze alb-negru şi nasturi coloraţi şi haioşi. Şi când te uiţi foarte atent găseşti şi biscuiţi populari şi jumătăţi de napolitane. Ce mai? Casele mici ascund comori delicioase.

Casele acestea sunt asemenea oamenilor care au mereu bucurii mici să-ţi împărtăşească. Care îţi fac vârful degetelor să fremete de bucuria de a-i îmbrăţişa şi care îţi fac pielea de găină când îţi povestesc despre gărgăriţe şi fluturaşi. Oamenii aceştia sunt cei pe care ai dori să îi ţii mereu în braţe sau să te mângâie prin păr. Aceştia sunt cei lângă care simţi că nu poţi trăi şi despre care compui melodii fără cuvinte.

Şi am mai intrat în multe case, şi am întâlnit mulţi oameni, şi la final am mulţumit lui Dumnezeu că avem privilegiul de a fi toţi diferiţi şi atât de frumoşi şi duioşi.

Vă doresc o săptămână în care să întâlniţi cât mai mulţi oameni interesanţi, care să vă fie binecuvântare!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 12 martie 2012}




















48.Rugaciunea lui Agar

Cine a citit măcar primele pagini ale Genezei, ştie istoria lui Avraam, cu căderile şi dovezile uimitoare de credinţă ale experienţei sale cu Dumnezeu. Episod după episod, Avraam dă dovadă de o putere incredibilă şi de o încredere în Dumnezeu ca a nici unui alt personaj biblic. Câţi am putea să plecăm din ţara noastră, din familia noastră pentru a ajunge într-un loc de pe care nu nu îl cunoaştem? Câţi am putea negocia cu Dumnezeu pentru a mijloci în dreptul unor oameni răi? Câţi am putea să sacrificăm pe cineva drag, pe copilul nostru, pentru că aşa cere Domnul?

În puţine cuvinte, istoria este aşa. Dumnezeu îi promisese lui Avraam că va avea un urmaş şi că va fi tatăl unui neam mare. Aşa de mare şi de numeros ca stelele cerului. Cu toate acestea, Avraam, avea 80 de ani şi nici măcar un fiu. Aşadar, soţia sa Sara îi dă ideea să facă un copil cu slujnica lor, Agar, pentru a se împlini făgăduinţa lui Dumnezeu. Aici vreau să fac o paranteză: fiul pe care i-l promisese Dumnezeu era un fiu legitim, cu soţia sam nu orice fiu ar fi fost beneficiarul binecuvântărilor divine. În consecinţă, decizia aceasta a celor 2 a fost într-un fel forţarea îndeplinirii promisiunii lui Dumnezeu.

Într-o societate care preţuia femeia doar pentru fertilitatea de care dădea dovadă, sarcina lui Agar a fost primită cu bucurie. Greşeala pe care a făcut-o ea a fost că „a privit cu dispreţ pe stăpâna sa”. Din pricina aceasta, Sara a alungat-o pe Agar şi ajungem la primul episod despre care voiam să scriu.

Agar este în deşert, lângă un izvor de apă. Este însărcinată nu din dorinţa ei, este părăsită, nu mai are casă, loc de muncă, un viitor pentru copilul din pântecele ei. Niciuna dintre situaţii nu este de dorit, cu atât mai puţin o combinaţie într-atât de nefericită. Ce mi-a plăcut este faptul că acolo, în suferinţa şi disperarea ei, Dumnezeu i se arată şi îi vorbeşte. Şi nu i se arată nici ca s-o certe, nici ca s-o pedepsească, ci ca să îi promită ceva. Ce îi promite? Că va avea mulţi urmaşi şi, în plus, îi dă şi un nume pentru fiul său (lucru extrem de rar în istoria biblică).

Agar se întoarce la Sara, dar istoria se repetă după mulţi ani, când Sara şi Avraam au deja un fiu, pe Isac. Un gest mic este interpretat şi Agar este alungată din nou în pustie. După o vreme, când burduful cu apă a secătuit atât Agar cât şi Ismael au rămas în arşiţa pustiei. Căldura, deshidratarea, oboseala au făcut ca Ismael să îşi piardă cunoştinţa, moment în care Agar îl lasă la umbra unui rufiş pentru a nu-l vedea când moare.

Eu nu sunt mamă, nu ştiu ce frământări şi dureri poate cauza iminenţa morţii propriului copil, dar cu moartea m-am mai întâlnit. În faţa morţii unui om drag, oricine rămâne tăcut şi sfâşiat, neputincios şi dispus să îşi ofere viaţa la schimb. Multe trebuie să fi simţit şi gândit Agar! Acolo şi atunci Dumnezeu îi vorbeşte iar lui Agar şi îi reînnoieşte promisiunea că va fi un neam mare. Acolo, la porţile morţii, Dumnezeu vorbeşte unei femei care apare doar pe cîteva rânduri ale Bibliei.

Cunosc şi eu femei pe care le aşez la marginea gândului meu. Desigur că mereu găsesc persoane pe care să le consider inferioare şi ştiu că vouă nu vi se întâmplă, dar mie da. Nu e ceva cu care mă laud, dar există oameni la care nici nu mă uit, alţii pe care nici nu îi observ. Uneori greşesc şi gândesc pentru o zecime de secundă că cineva este mai prejos decat mine. Poate că nici nu are ceva interesant de spus. Poate că nici nu merită prea multe. Şi poate că Dumnezeu nu are ce să asculte de la un asemenea om.

Ce bine este când Dumnezeu ne surprinde şi când nu discrimineaza. Şi ce reconfortant este că îmi apare şi mie, neînsemnată, egoistă, rea şi de neajutat, deşi în lume se petrec mereu lucruri mai importante decât rugile mele soptite. Chiar dacă eşti jos sau sus, Dumnezeu este pregătit să îţi vorbească. Nu să te certe, ci să te înveţe să mergi, să ceri şi să iubeşti.

{Editorial publicat pe data de 6 martie 2012, pe site-ul Majesty}