19.Disciplina si la ce foloseste ea

Stiu ca pentru cei mai multi oameni, cuvantul "disciplina"  nu evoca sentimente prea placute, nici stari prea calme. “Disciplina” evoca amintiri nu prea frumoase apartinand perioadei copilariei, in care disciplina insemna pedepse, insemna bataie, insemna stat la colt sau in genunchi, o zi fara desert sau fara iesit afara si multe alte metode pe care parintii le aplica copiilor indisciplinati. Cumva termenul de disciplina nu este tangent prea des cu perioada adulta a omului. Se presupune ca pana devii adult, maturitatea te-a invatat deja sa fii disciplinat, sa respecti reguli – chiar daca nu iti plac, sa te comporti frumos in societate – chiar daca nu iti vine mereu usor. Si cu toate ca este ceva ce noi ca adulti nu prea acceptam, disciplina este cautata de unii si aplicata consecvent. Ma disciplinez sa iau micul dejun zilnic. Ma disciplinez sa pot alerga 3 kilometri zilnic, apoi 5,  apoi 10. Ma disciplinez sa nu mi se urce sangele la cap de la orice nimic si sa-mi traiesc viata mai calm. Ma disciplinez sa ma trezesc la ora 6 ca sa am mai mult timp pentru ceva sau pentru altceva. Si cumva autodisciplina suna mult mai bine decat sa iti spuna altul ce, cum, cand sa faci.

Cei mai multi oameni pe care ii cunosc, oameni care au reusit ceva important in viata, s-au supus unui asemenea tratament. Ne uitam la un om care este in forma si il admiram pentru ca arata si se simte atat de bine, ne-am dori si noi sa aratam asa, sa stralucim de sanatate. Ne-am dori si noi sa obtinem ceva “mare” care sa strige cat de ambitiosi suntem, cat de perseverenti, cat de buni. In spatele acestor calitati exista zile si luni, poate saptamani la rand in care oamenii acestia nu au facut ce le-a placut, ci ce a trebuit. O decizie constienta de a te afla de partea durerii disciplinarii si nu de partea durerii regretului. 

Poate ca este mai convenabil sa mergi oriunde decat sa fii consecvent pe drumul tau, dar nu e nicidecum mai bine. Poate ca e de 10 ori mai usor sa stai cu capul pe perna decat sa incepi sa iei decizii si poate, la fel, e mult mai usor sa faci ce ti se spune si sa carcotesti in barba decat sa iei tu decizii pentru altii. E mai usor sa incepi sa faci lucrurile mai usoare mai intai si sa lasi altora mizeria, dar stiu de mult timp ca un lider adevarat este cel care face personal si cel dintai treburile neplacute din firma.

Mereu este implicat sacrificiul, dar intotdeauna acest sacrificiu este unul care sa aduca beneficii mai tarziu. Cei mai multi oameni, inclusiv eu, prefera sa inceapa cu lucrurile placute, sa isi organizeze prioritatile in functie de placere, daca se poate mai intai sa primeasca recompensele si apoi sa munceasca. Si apoi mai tarziu, mult mai tarziu, cand am terminat deja treaba cea mai grea si primim aplauzele incep mustrarile de constiinta ca nu am inceput mai intai ori cu mult mai devreme cu partea grea.

Asadar, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa ne disciplinam tendintele lenese. Daca nu ne formam obiceiuri bune, cele rele nu stau pe loc, ci cresc in toate locurile in care ar fi putut creste cele bune. Neutri nu putem ramane nicidecum, pentru ca e cel mai usor sa devenim rai si sa facem raul.

Si aici fac legatura cu 1 Corinteni 9: 24-27: “Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” Dincolo de multiplele comentarii care tin de acest fragment, oricine ia viata ca pe un joc, se deprinde cu usurinta sa isi exercite autocontrolul in toate lucrurile. Trebuie sa avem o tinta. Trebuie sa avem o cale. Trebuie sa avem un mijloc. Nu e suficient sa avem un vis, ca visul nu ne duce nicaieri. Trebuie sa fim disciplinati ca sa reusim sa facem ceea ce altii nu vor sa faca, sa reusim sa obtinem ceea ce altii doar viseaza.

Sa ai tot succesul intr-o saptamana din ce in ce mai disciplinata!

{Editorial publicat pe 16 august 2011, pe site-ul Majesty}




18. Despre bunatate

Atunci cand esti emigrant si cand bucatica ta de paine si sticla ta de apa imbuteliata depind de un singur om, incepi sa iti dai seama ca fiind rau nu ai nicio sansa sa supravietuiesti.

Sa ma explic. Experienta aceasta de a o lua de la zero cu toate are 2 posibile scenarii. Primul este ca poti sa-ti rupi gatul metaforic, sa mori incetul cu incetul de dor, de dezamagire, de singuratate, de plans prea mult si de oftat prea des, de melancolie si din cauza tuturor acelor lucruri care se intampla “acolo” si tu nu esti prezent la ele. Daca ti se intampla aceasta, incepi sa vezi toate colturile tarii acesteia si sa-ti amintesti numai dulcele din tara din care ai plecat. Esti hoinar si ai uitat cine te-a pus sa pleci. Esti singur si te intrebi de ce ai ajuns asa. Esti mai sarac decat erai, si financiar, si moral, si spiritual si mai mereu cazi pe ganduri: oare acolo nu mai era nicio sansa? Nu mai era niciun loc in care sa cauti ceva de facut? Oare au fost epuizate chiar toate resursele, toate metodele? Sansele sunt mari ca aceste sentimente sa traiasca emigrnatii care se intorc acasa dupa putina vreme, care se multumesc cu putinul care a fost, cu experienta unui loc nou caruia nu ii apartin sau cu cateva haine de firma cumparate de la reduceri. Acesta este gustul amar care nu se estompeaza niciodata cand te gandesti la locul acela in care nu ai reusit prea mult.

Al doilea scenariu este acela ca locul acela pus deoparte pentru tine este unul bun, cu temperatura placuta, cu oameni suficient de buni cat sa nu te copleaseasca. Sau nici prea rai, cat sa nu te deranjeze. Iti este bine si pe masura ce trece timpul, dorul nu mai trece, dar esti convins ca aici poti face ceva bine. Un loc in care simti ca poti fi bun si chiar daca nu ti se rasplateste pe masura, tu continui sa cresti in bunatate. Ce ai lasat in urma este un sac cu bune si cu rele, cu dulci si amare, toate ale tale. Chiar daca mai primesti vreun cot in stomac, ai un manuchi suficient de bucurii care sa-l acopere. Nu e perfect, dar aici ai ajuns si poti sa fii rau sau poti sa fii bun. Daca esti rau, aduni minusuri cu pumnul si totusi asta nu iti face mai bine. Daca esti bun, nu mai aduni, doar oferi. Saluturi cu ochii sinceri, imbratisari cu palmele intinse, bucurii cu sufletul deschis mare.

Oricum ar fi, scenariul meu nu se potriveste cu niciunul descris. Toate sunt la inceput si nici nu am apucat sa o iau pe o cale sau pe alta. Totusi cumva, inlantuite printre zile si nopti ale vietii, exista autostrazi de oportunitati, intersectii invizibile de timp si oameni, strazi aurite pe care e tocmai potrivit sa intri, pentru ca acolo calatoresc cu precadere extraordinarul, sublimul, neasteptatul. 

Si abia aici iti dai seama ca ai ajuns exact unde vrea Dumnezeu ca tu sa fii, adica in cea mai buna portiune a drumului, cea mai frumoasa bucata a vietii omenesti: micile, nenumitele, anonimele si uitatele acte de bunatate si iubire traite printre straini, fie acasa fie departe, constient sau mai putin, mereu de apreciat dar atat de usor de trecut cu vederea. Caci “ti s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

{Edtorial publicat pe 8 august 2011, pe site-ul Majesty}

Postare despre "lumea buna" din Anglia mea

Da, asa isi zic, northamptonieni, si alcatuiesc un adevarat melting pot: locuitorii orasului meu sunt de toate culorile si vorbesc toate limbile pamantului. Desi este oras mestesugaresc, asa cum am mai scris, totusi putini sunt cei care se mai ocupa de asa ceva. In principal, orasul este locuit de persoane care fac munca de birou. In plus, nu doar o data am vazut englezi la ora 5 AM plecand spre munca cu masina sau bicicleta, ceea ce ma face sa cred ca exista si navetisti ce lucreaza prin imprejurimi. La prima vedere, englezii din Northampton sunt oameni care isi vad de treaba lor, care nu se uita la tine daca va intersectati pe strada, politicosi (dar nu peste masura). La a doua vedere, englezii de aici sunt galagiosi (chiar si cei care nu au baut nimic), lipsiti de buna crestere (daca te calca sau te loveste cineva aici, nici gand sa-si ceara iertare), betivi intr-un hal greu de imaginat, scandalagii (chiar aseara priveam pe geam o scena cauzata de cineva care arunca cutii pline de bere intr-o masina stationata) si pusi pe smecherii. Despre seful meu nu voi scrie din motive lesne de inteles, dar colegul meu Callum este un fel de Huckleberry Finn - adica englezul tanar tipic: are ochi albastri, e adorabil de naiv si se imbraca in camasa si vesta de tweed. Va imaginati ca el avand 17 ani, eu 27, il invat si am grija de el de ca de propriul copil, fiind si subalternul meu. Din cand in cand,  ne sfatuim reciproc ca doi angajati ilegali ce suntem (momentan): el cu ce stie despre munca aici, eu cu ce il pot invata din experienta mea de 6 ani ca angajat. Asadar, il pot declara englezul meu preferat din motivele de mai sus si multe altele cu care nu vreau sa va plictisesc.
Acum in sumar cate ceva despre interactiunile cu cei aflati in afara sferei biroului nostru.
  • relatiile cu englezii: alti englezi pe care ii cunosc direct sunt partenerii cu care comunic zilnic (aproximativ 20-30/zi, in functie de nevoie, cateodata chiar 50). Toti cei pe care ii cunosc si care au pozitii de conducere sunt aroganti si smecheri (ceea ce demonstreaza inca o data ca avere fac cei care se pricep la marsavii, indiferent in ce tara locuiesc). Toti cei pe care ii cunosc si care lucreaza pentru altii sunt amabili si aparent niciodata nu sunt stresati - desi in domeniul in care lucrez eu asa ceva nu exista. Marele lor minus este ca daca ai nevoie de ceva, trebuie sa te tii de ei ca sa obtii. E-mail, hartii prin posta, numere de telefon, orice lucru oricat de mic necesita rugaminti si telefoane pana ajunge omul sa se sature ca il sacai si sa iti rezolve problema. Poate de asta a inventat englezul expresia "to chase up somebody" - care exprima perfect starea de fapt. Mai am legaturi cu cei de la magazinele la care fac cumparaturi des (Tesco, Morrisons, ASDA - multumesc Amedeo pentru pont) si apoi in magazinele prin care mai intru in pauza de masa. Mi-a placut tare mult o doamna in etate dintr-un magazin de imbracaminte pentru femei (Bonmarche pe numele lui) de unde am cumparat o pijama si care m-a intrebat daca am card de fidelitate. I-am raspuns ca nu, ca este prima data cand intru si m-a intrebat daca nu vreau sa-mi faca. Evident, era interesul ei daca gandim pur mercantil, dar mi-a aratat ce sa fac, m-a intrebat de unde sunt, cum e la mine in tara, toate acestea lucruri care nu tineau de fisa postului. Si chiar daca a facut-o ca sa ma "descoase" sau din politete, tot a fost cea mai agreabila discutie purtata cu cineva care de-abia m-a cunoscut.
  • relatiile cu minoritatile: cei mai multi minoritari sunt indienii, care au rafturi cu mancarurile lor traditionale in magazine, dupa care vin negri (in general veniti de prin fostele colonii engleze din Africa) si apoi chinezii, dar in mica masura. Statisticile arata ca peste 88% din populatie este alba, dar cel putin in acest rastimp de cand sunt aici am vazut extrem de multi negri, spre 50% din cei cu care interactionez. Pe cei mai multi indieni i-am gasit lucrand in comert, ca si casieri sau organizand marfa in rafturi - probabil insa ca se ocupa si de depozit. La inceput am avut o retinere sa ma plimb prin cartierele lor, dar un englez get-beget m-a sfatuit sa am mai multa grija cand ma aflu printre englezi, decat printre emigranti.  
  • relatiile cu romanii: tinand cont ca seful meu este casatorit de 7 ani cu o romanca si ca din cele 60 de proprietati, un numar semnificativ este ocupat de romani, intalnirea cu ei a devenit inevitabila (desi recunosc ca am plecat din tara cu gandul sa ma tin cat mai departe de comunitatea de romani). Cea mai stransa relatie o am cu Elena, un hair stilist care a venit aici acum 8 ani, care lucreaza la un salon in oras si care este vecina mea de la 2 (ea insasi o chiriasa a sefului meu). Este atat de amabila incat ti-ar da si haina de pe ea, dar hotarata si bataioasa, probabil si din cauza "micilor tepe" pe care si le-a luat tocmai de la romanii pe care a vrut sa ii ajute. Romanii care sunt aici lucreaza cam in aceleasi domenii: fetele la curatenie, baietii in constructii sau in gradinarit, uneori si la spalatorii de masini tot ale romanilor sau chiar ale englezilor. Nu de putine ori am fost invidiata pentru faptul ca eu lucrez la un birou si am perspective sa lucrez legal (si pana acum, nici nu a incercat nimeni sa profite de pe urma acestui lucru). In general, toti romanii de care am auzit, cu exceptia Elenei, vin aici pentru perioade scurte de timp si cauta sa faca cat mai multi bani. De aceea nu ii intereseaza sa isi faca acte, sa plateasca asigurarile sau sa beneficieze de pensie de aici - asa ca eu sunt printre putinii care sunt in cautarea unei stabilitati (nu financiare, ci de cariera). Cat priveste cultura romana, reprezentarea este slaba: exista un magazin romanesc despre care am auzit lucruri destul de urate (cum ca ar fi scump, cum ca unele produse ar fi expirate si etichetele modificate, cum sa patronii sunt aroganti), dar nu am fost niciodata acolo ca sa verific personal toate acestea. Este totusi nebunie sa te comporti asa, in conditiile in care exista zeci de magazine poloneze care aduc marfa din estul Europei si unde se gasesc chiar si produse romanesti.
In concluzie, Anglia in care am ajuns eu nu (mai) este nicidecum patria lorzilor si a elegantelor ladies. Oamenii sunt la fel de "firesti" ca si in Romania, cu defecte de caracter. Au si ei uscaturi destule si numai cineva care este orb poate spune ca nu le vede, au si ei oameni lenesi pe care trebuie sa ii impingi de la spate, traiesc si aici smecheri care fac lucruri pe care mi-ar fi si rusine sa le spun pentru ca nici macar in Romania nu s-a vazut asa ceva (da, ati citit bine) si aroganta este cea mai rea dintre toate pentru ca daca nu ai bani, cumva toti te trateaza ca pe ceva neimportant (cei care ma cunosc stiu cat de putin imi place mie asta!
Dupa ce am trecut de mica depresie cauzata de marea dezamagire traita aici, am devenit o aparatoare inversunata a drepturilor noastre - si sper s-o scot cat mai repede la capat cu actele, promise inca dinainte de a pleca, dar inca nedemarate - si tin pledoarii despre tara mea (da, tocmai eu care imi doream atat de mult sa plec) pentru ca imi dau seama ca Anglia cu toata superioritatea de care da dovada este doar un copil razgaiat care crede ca daca s-a suit mai sus pe scara, inseamna ca are drepturi mai multe.
Da, in Romania nu merg multe asa cum trebuie, dar guess what? nici aici. Si da, avem noi pareri bune despre englezi, dar eu am renuntat la toate prejudecatile si discriminarile pozitive si am inceput sa ridic capul sus ca sunt din Romania. Englezii nu sunt mai buni decat noi, doar ca englezii SE CRED mai buni decat noi. Iar noi mult mai prejos decat suntem si putem.

Nu-mi va fi rusine sa spun ca m-am nascut in Romania, nu-mi va fi rusine nicio secunda. Asta nu e o vina a mea, nici nu e vreun merit ca ei s-au nascut altundeva decat mine.
Nu am de ce sa las capul jos, nici sa tac mai ales ca engleza mea este corecta si glasul meu este clar.
Nu am de ce sa beneficiez de mai putin decat beneficiaza englezii in tara mea doar pentru ca noi inca avem nevoie de permis de munca si ni se cere pasaportul uneori (chiar daca teoretic putem circula foarte bine cu cartea de identitate).
Nu am de ce sa vreau mai putin pentru mine si viata mea decat voiam acasa si nu am de ce sa ma multumesc cu un salariu mic, acelasi ca acasa, doar pentru ca sunt emigrant. Sunt emigrant de nevoie, la cererea sefului meu, nu la solicitarea mea, asa ca vreau sa fiu apreciata pentru ce stiu si pot sa fac si nu ignorata pentru ca nu m-am nascut cu imaginea reginei Elisabeta a II-a pe bancnote. Si nu doar ca vreau asta, dar lupt si strig si ma zbat zilnic cu prejudecati si mojicii, pentru ca stiu si pot, imi cunosc valoarea.
Nu am de ce sa ii laud degeaba doar ca sa isi simta orgoliul gadilat, nici nu voi arunca de la departare cu gunoi in tara mea. Pentru ca tara mea nu e asa de rea pe cat le place lor sa zica (si din pacate noi ii ascultam si ii credem).
Mie nu imi este rusine, dar ar trebui sa le fie lor rusine ca lasa mizerie in fata casei unui roman si ca a trebuit sa vin eu mii de kilometri ca sa pun ordine in niste lucruri lasate in birou la voia intamplarii. Si ca trebuie sa fac curatenie dupa betivii care lasa sticle la intamplare pe gard. Si ca a trebuit sa fac curatenie in casa in care stau asa cum nu am facut niciodata in Romania, adica sa scap de straturi de mizerie in fiecare coltisor. Si ca trebuie sa suport arogante de la un popor de oameni cu nimic mai presus.
Lumea mai buna nu se naste, ci se educa.
Lumea mai buna nu se creioneaza de azi pe maine, ci se creste, in caracter si morala.
Lumea mai buna nu exista numai in tarile puternice, ci exista oriunde traiesc oameni de calitate.
Si eu sunt sigura ca in Romania exista educatie si caracter si morala si oameni de calitate.
Doar trebuie sa gandim un pic mai bine despre noi, putin cate putin in fiecare zi.  Este tratamentul necesar ca sa nu ne lasam calcati in picioare. A, si imediat ce arborez steagul in fata casei, vi-l arat