70. Lumea, cu un buric al pământului mai puţin

Foto: tu.ro
Nu ţin expres să îţi plac. Nu-mi petrec 40 de minute în oglindă pentru că părul meu se încăpăţănează să stea în sus. Nu îmi place de tine neapărat pentru că eşti înconjurat de oameni care te idolatrizează. Ba dimpotrivă.

Nu mă vopsesc pentru că te deranjează pe tine firele mele albe. Nu îmi schimb garderoba pentru că vrei să-mi vezi picioarele. Şi, în mod special, nu voi renunţa la cercul meu de prieteni sau la pasiunile care mă fac fericită pentru că aşa îmi ceri tu!

Trăim într-o vreme în care cei mai mulţi sunt specialişti. Specialişti în sport, în jurnalism, în politică, în regie de film, în marketing, în relaţii, în nutriţie. Unul ştie ce ar trebui să mănânci ca să slăbeşti, altul ştie cum trebuie să alergi sau să loveşti la sacul de box. Unul ştie perfect cum trebuie să îţi faci treaba (dar ştie mai puţin cum să şi-o facă pe a lui), altul te trimite la psiholog, deşi habar nu are prin ce treci. Unii îţi spun că ai părul prea scurt, alţii că e prea lung şi tocit. Ba chiar unii te compătimesc că ai cancer, când tu – de fapt – ai doar părut foarte scurt! Unii te sfătuiesc să mai porţi şi tocuri, ca să fii feminină, alţii te critică pentru că mergi pe tocuri de parcă „ai săpa”. Unii îţi spun că arăţi foarte bine, alţii că eşti numai piele şi os.

Toţi se pricep la: ce îţi place, ce îţi face bine, ce te avantajează. Toţi ştiu să îţi planifice timpul ocupat, ba chiar şi pe cel liber.

Nu lăsa ca toate părerile acestea să te schimbe. Eşti perfect aşa cum te-ai născut. Te-ai născut cu cele mai bune gene de la părinţii tăi. Ai primit suficient pentru a reuşi, pentru a înainta, pentru a te dezvolta. Eşti cea mai bună combinaţie de celule, ai cei mai frumoşi ochi, cel mai reuşit obraz, cea mai potrivită înălţime. Nu te mai plânge! Nu te mai uita la buricul tău şi priveşte în jur. Ajută! Ascultă! Creează! Fă complimente! Mângâie! Îmbrăţişează! Iubeşte!

Restul sunt doar întristări cauzate de prea multe priviri spre propriul buric!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 27 august 2012}



69.Panoul de plută

Mă uit de câteva minute la panoul meu de plută, unul dintre locurile care mă ajută să mă concentrez. În stânga şi în dreapta am hărtii şi hârtiuţe, cu ţinte mici şi colorate, şi informaţiile suficient de importante pentru viaţa mea pentru a le avea în faţa ochilor toată ziua.
Foto:  http://thefakestat.typepad.com

Pe panoul acesta, aşa acum sunt multe altele, există câteva hârtii care rămân acolo permanent. Adrese importante, numerele de telefon esenţiale, în cazul în care rămân fără telefon sau baterie la telefon, numărul de cont al asociaţiei pentru care strâng fonduri, motto-uri şi citate care îmi plac şi, în general, lucruri care ar putea să-mi folosească în viitorul apropiat.

De asemenea, există şi o listă în permanentă actualizare a sarcinilor pe care le am de făcut. Bileţele colorate, decupate uniform, scrise uniform, egal, cu litere atent pictate, ca şi cum ar rămâne acolo o eternitate. Dar nu despre panoul meu vreau să vă scriu. Dacă aceasta era intenţia mea era suficient să fac o fotografie pentru a vedea cu ochii voştri despre ce vorbesc.

Ceea ce voiam să spun este că panoul acesta este ca viaţa mea. Există lucruri pe care nu le scot niciodată de pe panou. Îmi cunosc prietenii, ştim că dacă avem nevoie unii de alţii ne găsim oriunde şi oricând. Ştiu că, oriunde mă aflu, există cineva care mă iubeşte din toată inima şi ar veni după mine să mă îngrijească.

Sunt sigură că dacă mă sufoc are cine să mă ia în braţe, că dacă mă scufund are cine să mă tragă la suprafaţă şi la naşterea primului copil, dacă va fi cazul, are cine să mă ţină de mână şi să fie acolo. Acestea sunt "hârtiile" care nu dispar niciodată de pe panoul de plută.

Mai sunt şi unele care se schimbă, altele chiar revin şi dispar la loc. Aceştia sunt oameni pe care îi cunoşti puţin sau cu care stai preţ de o excursie. Examene pe care nu le treci până nu înveţi şi ultimele pagini de curs. Staţii la care nu ştiai că trebuie să cobori, dar prin care treci, ocazional, ca să-ţi aminteşti de cel care te-a urcat în metrou.

Lucrurile acestea trecătoare lasă urme mereu, pentru că fiecare ac înfipt în panou lasă o gaură, un semn. Şi urmele acestea nu pot fi umplute de alte amintiri. O cruce în faţa căreia plângi pentru că pur şi simplu nu ştii ce să vorbeşti nu va ţine loc niciodată de soţ. Nici durerea unei cicatrice nu fi mai mică decât pierderea unui copil. Nicio colivie nu va putea fi umplută de o altă pasăre, chiar dacă pasărea ar cere ea însăşi să stea în captivitate.

Găurile acelea nu le umple nimic. Dar, spre deosebire de panoul meu de plută, viaţa are loc pentru multe alte amintiri. Nu vă descurajaţi de găurile lăsate în panou, nici de spaţiul pe care nu ai pus nimic. Viaţa, Dumnezeu, prietenii completează ce lipseşte. Iar ceea ce este acum gol va fi acoperit de lucruri atât de mari că lipsa va fi imperceptibilă. Vă promit eu!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 20 august 2012}






Liber la vis: casa ideală

Demult de tot (să fi fost luna iunie, dar în timp de internet asta înseamnă o întârziere de ani de zile), Silvia ne dădea liber la vis pe blogul ei. Ea întreba atunci „Dacă aţi poseda o cantitate suficientă de bani încât să puteţi locui oriunde, cum ar arăta casa voastră dragă? Cum s-ar deschide calea către micul colţ de paradis pe care-l veneraţi ori de câte ori dimineaţa cuprinde ferestrele?

Aşa cum ştiţi, mie îmi plac casele. Dacă aş profesa în design interior cred că nu aş dormi deloc, aşa de mult mă consumă pasiunea aceasta. Dacă vreau să mă relaxez intru pe un site de design. Dacă vreau să am inspiraţie în orice domeniu, privesc fotografii cu spaţii de depozitare şi îmi imaginez cum fac eu din şifonierul sau cămara fiecărui om un spaţiu organizat şi plăcut. :) Este greu să vă explic câtă satisfacţie am din design, deşi a rămas doar un hobby. Adevărul este că dacă aş face din toate hobby-urile mele activităţi full time, probabil că mi-ar trebui 3 vieţi ca să profesez.

Bine, şi după toată întroducerea această, să vă spun cum aş răspunde eu la întrebare. Eu am casa ideală, un apartament de 2 camere care deocamdată este închiriat, aşadar nu îmi voi imagina vreo casă cu o bucătărie enormă sau o terasă luminoasă la dormitorul matrimonial, oricât de mult mi-aş dori acest lucru. Voi rămâne cu picioarele pe pământ şi vă voi povesti cum va deveni casa mea casa ideală, atunci când mă voi muta acolo.

Voi începe cu bucătăria, pentru că acolo e inima casei. Bucătăria mea e numai bună pentru un aragaz mare şi un cuptor cald, din care să iasă miros de patiserie. În dreapta va fi colţişorul nostru franţuzesc, cu suficiente locuri pentru nepoţi fâşneţi sau pentru prietenii care au rămas să doarmă la noi sâmbătă noaptea, cu o glastră potrocalie şi farfuriuţe cât palma pentru toată lumea. Faţa de masă va fi cumpărată din luna noastră de miere şi vom povesti tuturor cum a fost prima noastră dimineaţă împreună, prima săptămână, prima lună şi primii zece ani. Acela va fi locul în care voi ţine cărţile cele bune de bucate, îmi voi citi e-mailurile dimineaţa şi îl voi aştepta, în zilele scurte de noiembrie cu o cană de ceai de ghimbir sau paste la cuptor.Acela va fi locul care va mirosi mereu a primele flori primite de la el şi în care vom pregăti pâinea lui preferată cu seminţe.






În partea stângă voi avea o mini spălătorie, unde maşina mea magică va spăla cămăşi, batiste şi probleme şi unde un pic de balsam va face prosoapele mai moi şi şosetele mai pufoase. Locul de unde toate pleacă curate şi împăturite, numai bune de pus pe rafturi înalte, pe care să ajung pe vârfuri. Sau pregătite pentru călcat, la ore mici ale dimineţii, când toată casa încă visează.





Camera de zi va fi locul dedicat râsului cu poftă şi chicotelilor înfundate, de grija vecinilor. Acolo vom mânca popcorn fierbinte, vom discuta despre nimicuri, vom depăna amintiri şi vom face planuri pentru sezonul următor. Acolo vor aştepta pături pentru cei înfriguraţi, şosete uscate pentru cei veniţi din ploaie şi perne numai potrivite pentru odihnă. Acesta va fi locul cel mai blând şi mai primitor, cu perne bleumarin şi dantelă albă şi fotografii cu  noi toţi, în cele mai fericite momente ale noastre. Draperiile ne vor feri de lumina prea puternică, iar lumina amabilă a veiozei ne va lumina clubul de literatură din fiecare luni (or so I wish! :) )

Cam atât pe scurt. Ar mai fi multe de spus despre cămara cu bunătăţi, despre holul de la intrare, despre balcon, dar mă opresc aici, fiind convinsă că esenţialul a fost spus.
Sper că va plăcut şi vă invit să îmi spuneţi şi voi - în comentarii sau în postări pe blogurile voastre - cum arată casa ideală.

68. Masa numărul 6

Foto: bluebowdesigns.co.uk
Îmi place să privesc oamenii. Să stau, din turnul meu de termopan, şi să privesc în gol, spre micii şi marii oameni care se plimbă cu copiii lor, care muşcă alene dintr-un covring sau care aleargă după autobuz. Îmi place să urmăresc, pas cu pas, drumul frumos al fiecăruia.

Unii vorbesc la telefon şi nu se grăbesc. Atunci îmi place să cred că la capătul celălalt al firului este cel căruia îi duc dorul, omul căruia i-ai asculta glasul întreaga zi, zâmbind cu o gropiţă în colţul gurii.

Sau, poate, că la capătul celălalt al firului este copilul care a avut febră toată noaptea şi care a rămas cu soţia. Atunci fiecare pas departe de casă este usturător şi nici nu ştii dacă se întorci acasă sau să te grăbeşti spre locul de muncă pentru a ajunge degrabă înapoi acasă.

Poveşti pe două picioare, pe sub umbrele, uitate prin colţuri de autobuz. Le savurez dintr-o parte, nevăzută de nimeni, fără umbră. Sorb poveste după poveste şi cuvânt după cuvânt, fac scenarii, îmi imaginez casele răcoroase din care au plecat, mâinile calde pe care le-au ţinut, obrazii calzi pe care i-au cuprins înainte să plece.

Ceva care îmi place şi mai mult este să stau aproape de oameni, să citesc poveştile nespuse în ochii lor. Spre exemplu, în ochii celor de la masa numărul 6 (nume de cod). Ce frumoase sunt poveştile despre istoria unui cuplu. Primul semn de viaţă, trimis în necunoscut. Prima aşteptare lungă, primele emoţii de a fi sau a nu fi.

Îmi place să observ acolo unde scânteiază ceva în ochi atunci când unul povesteşte despre celălalt, când cuvintele devin rotunde numai atunci când se menţionează numele celui drag, atunci când umerii goi sunt încălziţi, atunci când şoaptele sunt înţelese numai de o singură ureche, atunci când un părinte vorbeşte despre copiii de acasă sau când altcineva împărtăşeşte câteva idei despre pasiunea lui, pentru care călătoreşte peste mări şi ţări.

Eu trăiesc pentru şi prin poveştile de dragoste. De unde şi adresa mea de e-mail (pentru cei care o ştiţi). Iubirea îmi dă încredere că există insule pe care mă pot refugia. Că am prieteni faini, care pun preţ pe ceea ce contează. Că licărirea aceea nu dispare niciodată, doar trece de la unul la altul şi licăreşte mai mult şi mai frumos în ochii fiecăruia dintre noi. Vă iubesc, oameni dragi, de la masa numărul 6!

Chiar dacă nu (mai) aveţi pe cine să iubiţi în felul acesta, iubiţi oricum. Căutaţi, doriţi flacăra aceea. Ea există.

Acesta este sfatul meu, după 7 luni...

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 14 august 2012}

67.Lecţia portocalei

Problemă: Se dă o portocală. Mare şi zemoasă. Sau mică şi cu coajă groasă. Cu miros de copilărie. De cadouri şi brad. De bunici veseli şi generoşi. Orice fel de portocală. Întrebare: Ce iese dintr-o portocală pe care o striveşti?
Răspuns: Din orice portocală strivită iese suc de portocale.

Fiecare dă pe faţă ceea ce este. Ai un obicei bun sau rău pe care îl nutreşti? Acela se va da pe faţă. Primii bani pe care îi cheltuieşti din salariu sunt pentru tine, pentru potolirea vreunui viciu sau unei plăceri ascunse? Dar ultimii bani pe ce se duc?

Foto:  http://reflets.info
Primul gând de dimineaţă unde / spre cine se îndreaptă? Ultima oră de seară cui i-o dedici? Ultimele două pagini din cartea pe care ai pus-o pe noptieră ce lasă în tine? Cel mai bun loc din casă, din maşină, din autobuz e al tău sau al celui căruia tocmai i l-ai oferit? Miezul de pepene dulce şi zemos e la tine în farfurie sau îl mănâncă altcineva? Păstrezi pentru tine ce este mai bun, mai frumos? Dacă da, ce spune asta despre tine?

Există portocale care sunt atât de stricate în interior încât zeama lor este amară. La fel, oameni care scuipă numai venin, care sunt înşelători, care promit ceva extrordinar doar ca să te vadă înălţat de bucurie şi apoi să îţi tragă preşul de sub picioare chiar atunci. Da, şi eu am făcut-o, ce scriu aici este o descriere a ceea ce pot şi sunt. Şi dacă aş fi pe deplin sinceră, aş scrie chiar tot.

Ideea nu este să „mă dau mare” cu egoismul şi răutatea mea. Unii mă cunoaşteţi deja aşa cum sunt, alţii îi cunoaşteţi pe alţii la fel de răi ca mine. Ce e de învăţat de aici? Cum putem să dăm suc de portocale în loc de amăreală neagră, putrezită?

Simplu şi dificil totodată. Trăindu-ne zilele producând suc de portocale. Aşa cum ne trăim zilele, ne trăim şi viaţa. Ce facem în fiecare zi, facem toată viaţa. Ce suc lăsăm să se formeze în noi, acela este sucul care dă pe faţă ceea ce suntem.

Tu ce alegi: suc de portocală sau...?

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 7 august 2012}