Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate...

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate conducând o maşină sport imaculată, purtând haine croite pe măsura mea, cu părul coafat recent şi cu manichiura făcută perfect.

Vreau să ajung acolo într-o maşină break uzată, care are noroi pe roţi după ce am dus copiii în tabăra de cercetaşi. Vreau să fiu acolo cu o pată de unt de arahide pe bluză după ce am făcut sandvişuri copiilor bolnavi ai vecinilor mei. Vreau să fiu acolo având un pic de noroi sub unghii după ce am curăţat buruienile din grădina cuiva. Vreau să fiu acolo cu săruturile lipicioase ale copiilor pe obraji şi cu lacrimile unui prieten pe umăr. 

Vreau ca Dumnezeu să ştie că am fost şi am trăit cu adevărat aici. (Marjorie Pay Hinckley)

Retrospectiva unui an bun

Acum, când timpul ţese grăbit plămădirea unui nou an, sper că toţi intraţi în 2014 cu toate treburile importante terminate, cu mulţumirea unui an plin pe care punem lacătul şi cu oboseala plăcută după o muncă ce te stoarce de toate resursele dar care este cel mai bun lucru pe care ai reuşit vreodată să-l faci.

Pentru mine, 2013 a fost un an bun şi mi-aş dori ca 2014 să fie la fel, dar mai liniştit. Am avut o singură constantă în viaţa mea profesională şi anume am continuat să scriu. Pentru că de mulţi ani eu nu pot fără să nu scriu :) Pentru că nişte Oameni m-au găsit scriind aici şi m-au vrut în redacţia, echipa şi viaţa lor. Pentru că în ianuarie se împlinesc doi ani de la acel moment pe care îl consider şi acum magic şi providenţial.

În rest, m-am luptat cu dureri mari şi boli ce mi s-au părut la un moment dat prea grele, am iubit din ce în ce mai mult, am predat engleză în aproape tot timpul meu liber şi am ajuns să înţeleg că asta e calea mea. Nu am idee de ce mi-a luat atâţia ani până să realizez că ăsta e cel mai bun drum pe care pot apuca.

Am ajuns într-un loc bun, în care îmi doresc să cresc mai mult. Am deja rădăcinuţe şi intenţionez să cresc cât mai sus pentru că mă aflu în solul care trebuie. Şi, chiar dacă cineva încearcă să mă ţină pe loc, tot nu-mi mut rădăcinile în altă parte.

La mulţi ani cu drag şi mulţumesc pentru că mai intraţi aici din când în când! Orice click este apreciat :)
Aceeaşi,
Denisa

De Crăciun...sau nu

Cineva drag, M.I. (nu ştiu dacă îmi dă voie să îi desconspir numele aici) m-a rugat să compun ceva cu tema: ce înseamnă naşterea lui Iisus pentru mine. Pentru cei care nu au auzit acest text ieri, recitat la programul special pentru naşterea Domnului, îl redau aici, ca o dedicaţie pentru sărbătorile de iarnă pentru toţi cei care sărbătoresc nu consumerismul şi pseudo-dărnicia un moş îmbrăcat în roşu, ci ce serbează ceea ce înseamnă sărbătoarea asta în esenţa ei.

Foto: perfectlyflawedandgracefullycalled.com

La începutul secolului al XIX-lea, Europa sfâşiată de război urmărea cu sufletul la gură marşul lui Napoleon Bonaparte şi aştepta mult doritul final al unei lupte ce durase aproape două decenii. Departe de front, în perioada dintre celebrele lupte de la Trafalgar şi Waterloo, mai exact în anul 1809, puţini bebeluşi se năşteau. Între aceştia, trei care au marcat istoria universală: profesorul şi reformatorul medical american Oliver Wendell Holmes, compozitorul german Felix Mendelssohn Bartholdy şi fostul preşedinte american Abraham Lincoln.

În 1809, lumea era preocupată de război, nu de copii. Dar după două secole, mai are cineva vreun dubiu în ceea ce priveşte contribuţia istorică mai mare, dacă ar putea alege între războaiele napoleonice şi cele trei personalităţi ale secolului al XIX-lea?

La fel s-a întâmplat şi în cazul naşterii lui Isus Hristos. Locuitorii din Betleem nici măcar nu bănuiau că Fiul lui Dumnezeu, că Pruncul, că Cel Aşteptat tocmai se născuse în oraşul lor. Numai câţiva păstori şi ceva magi L-au cunoscut, dar întreaga lume a fost schimbată definitiv datorită acestui eveniment.

Ce înseamnă naşterea Lui pentru mine?

Înseamnă începutul lungului drum spre eliberare, spre libertate, a fiecărui om. Şi nu un drum oarecare, nu un labirint în întuneric şi având ca ajutor o singură busolă (şi aceea stricată). Nu. Drumul spre eliberare este unul pregătit de un Frate iubitor, ai Cărui paşi se află mereu înaintea paşilor mei timizi. Iar El nu îmi înşeală niciodată aşteptările!

Naşterea lui Isus înseamnă posibilitatea de a ţine în mână, de a studia, de a înţelege o Biblie care nu se termină cu Maleahi, ci cu Apocalipsa lui Ioan. Înseamnă mii de volume scrise despre Isus şi cu scopul comentării Noului Testament. Înseamnă întâlnirea cu bunul Păstor care a spus cele mai frumoase pilde din istorie şi m-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Tot ce trebuia să ştie lumea a spus Isus şi toate cuvintele frumoase pe care le cunosc, El le-a plămădit mai întâi!

Naşterea lui Isus înseamnă apariţia pământeană, în trup, a Celui care face jumătate şi încă un pas din distanţa până la mine, pentru a mă iubi. Înseamnă întruparea unei relaţii autentice, fără minciună, fără trădare, fără egoism. O relaţie în care eu şi El suntem una, ziua şi noaptea, nu doar pe 25 decembrie sau într-o altă dată oarecare din an.

Naşterea lui Isus înseamnă asigurarea învierii într-o vreme în care gândurile mele nu se îndreaptă  deloc spre moarte, dar în care iubesc viaţa cu fiecare fibră. Şi mai mult, înseamnă speranţa care mă face acum să zâmbesc şi să visez la ziua întâlnirii cu Emanuel, Cel care este iubire în carne şi oase.

În acest Isus am deplină încredere. Datorită Lui am înţeles că momentul pe care Îl alege Dumnezeu pentru orice eveniment din acest Univers este întotdeauna cel mai potrivit. Pe acest Isus Îl pot cunoaşte doar prin Golgota. Iar dacă viaţa mi-a dat o cruce de purtat şi m-a făcut să urc împreună cu Isus Hristos aceeaşi Golgotă, am grijă să mă întreb care dintre tâlhari sunt, cel bun sau cel rău. Şi dacă răspunsul nu este cel corect, Dumnezeu mă poate îndrepta atât timp cât rămân la cruce.

Naşterea lui Isus înseamnă pentru mine convingerea că nimic nu mă poate separa de dragostea lui Dumnezeu, pentru că între mine şi El există legătura sfântă pe care a împletit-o Mielul Isus Hristos. Isus este Cel prin care sunt acceptat lângă tronul de Har, Isus este Cel prin care pot fi fără frică şi fără pată înaintea Tatălui meu bun.

Şi mai ştiu ceva. Că dacă cea mai mare nevoie a mea şi a noastră ar fi fost de informaţie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un învăţător. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de tehnologie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un om de ştiinţă. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de bani, Dumnezeu ar fi trimis un economist. Dar întrucât nevoia noastră cea mai mare a fost de iertare, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

Dulcele meu noiembrie

Încă puţine zile din luna aceasta minunată, pe care o iubesc cel mai multe dintre toate lunile anului, dintre toate lunile de toamnă. Plimbaţi-vă mult şi plin locuri fără nicio amintire veche. Petreceţi timpul în arome de dovleac şi nucşoară, dar mai ales de scorţişoară şi măr copt cu miere. Dar mai ales, petreceţi zilele scurte în compania oamenilor dragi. Mai lăsaţi hârtiile şi oalele şi toate bileţelele pe care scrie urgent. Astăzi e ziua frumoasă a unui nou început, a unor noi decizii :) 

Păstrează-ţi calmul şi iubeşte-mă

Foto: keepcalm-o-matic.co.uk

În clasa a IV-a îmi doream să scriu. Caiete întregi, pagini înghesuite, cu rânduri lăbărţate scrise în grabă. Şi am scris, şi încă scriu, dintr-o suflare, alte pagini întregi şi alte rânduri lăbărţate, scrise în şi mai mare grabă.

În clasa a VIII-a îmi doream să devin profesoară de franceză. Sau de geografie. Ca să pot povesti tuturor despre tărâmuri îndepărtate, să las imaginaţia să zboare, să visăm împreună despre oameni şi lucruri. Şi să visăm cu accent...Şi am predat, şi încă predau, şi mi-e inima plină de visări. Şi de copii. 

Dar toată viaţa, absolut toată, am visat să iubesc. Şi iubesc ce predau şi copiii cărora le predau. Şi adulţilor cărora le predau. Şi articolele pe care le scriu. Dar mai ales acum iubesc un om care îmi şopteşte în inimă, nu doar în ureche. Un om care îmi este cel mai frumos cuvânt la care mă pot gândi, dintre toate cuvintele pe care le-am auzit sau le-am scris vreodată. Un om care vede în mine toate cioburile, şi aşchiile, şi pânzele de păianjen, care prăfuieşte toate cotloanele sufletului meu şi care tot mă iubeşte, în ciuda tuturor acestora.

Toate zâmbetele mele încep cu el şi când zâmbesc, zâmbesc mai larg decât cerul pentru că îl iubesc infinit. Toate bătăile inimii mele sunt cheltuite pe el pentru că suntem doi oameni care comunică de la dragoste la dragoste. El este exact poezia pe care mi-aş fi dorit să o scriu vreodată, dacă aş fi avut talent. El este cel pe care ochii mei îl vor căuta întotdeauna într-o mare de oameni. El este cel la care visez în culori care nu există încă. 

Domnul meu noiembrie, dragă D., hai să-ţi spun un secret: uneori nici nu mai aud ce povestim, doar îţi ascult vocea şi râsul. Uneori nu doar că mi se înmoaie genunchii, dar corpul meu uită cu totul că mai are genunchi. Să ştii că tu eşti începutul şi sfârşitul a tot şi te voi înconjura de calm tot restul vieţii mele.

De ce iubesc eu Romania

Atunci când am plecat în Anglia, aveam în minte câteva lucruri: 

1. că "nu m-am născut în locul potrivit", vorba cântecului, şi acum am şansa să dovedesc ce ştiu, ce pot, într-o ţară cu oameni educaţi şi civilizaţi
2. că trebuie să mă ţin cât mai departe de diaspora (pentru că românii plecaţi în străinătate sunt "şmecheri şi îngâmfaţi")
3. că am, în sfârşit, ocazia să pot profesa relaţii publice într-un mediu anglofon, prin urmare a lot of bonus points for my professional life. Este de la sine înţeles că mă voi descurca, pentru că în alte părţi se recunoaşte şi încurajează profesionalismul, nu ca în România unde mi se tot scot ochii că sunt supra-calificată (cine o fi inventat chestia asta?).

Impresiile mele le-aţi putut citi în câteva rânduri de-a lungul timpului pe blog (în secţiunea dedicată aventurilor mele în Anglia) şi pe Facebook. Ce vreau să scriu astăzi este faptul că eu am avut ocazia să schimb ţara cu una "civilizată" vest europeană, să văd cum este şi dincolo (şi nu am mers ca turist, nici nu am lucrat în agricultură, ci în administraţie) şi m-am întors decisă să îmi schimb ţara. În bine.

Să fiu consecventă.

Să nu mai găsesc greşeli în toţi şi în toate.

Să mă asigur că prietenii mei străini ştiu lucruri suficiente despre România şi, în plus, adevărate.

Oricine a fost plecat în altă ţară ca să-şi facă un rost, înţelege de ce mi-am schimbat părerea radical. Nu are legătură cu dorul de acasă şi de familie. Nici cu e melancolia faţă de locurile natale, nici cu mirosul de sarmale. Nici cu patriotismul renăscut subit după ce te urci în avion. Are legătură cu o imagine corectă dspre sine.

Aşadar, stârnită de campania "Românii sunt deştepţi" a celor de la Rom, de campania "De ce iubesc România" a celor de la PRO TV m-am gândit să pornesc în propriul demers. De 1 decembrie am vrut să trimit şi eu un videoclip pe site-ul Pro Tv, dar eram atât de bolnavă încât probabil nu s-ar fi auzit nimic din ce aş fi spus. Dar cum eu mă pricep mai degrabă să scriu decât să vorbesc, iată ce am eu de scris.

Ştiu că trăiesc într-o ţară definită de politicieni corupţi, de gropi în asfalt, de pensii îngrozitor de mici. Ştiu că în ţara mea există haos legislativ şi administrativ. Nu am uitat nici că există lipsă de educaţie, există oameni, români, care nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea, respectul sau buna creştere faţă de semeni. Mereu ni se spune mereu că nu suntem buni, ni se dă în cap că ce facem nu e folositor nimănui sau e prea ieftin. Şi ce este mai dureros este că asta credem şi noi, iar diferenţa dintre românii care au plecat la muncă în altă ţară (inclusiv eu) şi cei care scuipă ţara asta şi o înjură de numa numa, dar nu au fost decât turişti pe ici pe colo este faptul că noi am aflat că împăratul este gol. Că hainele cele noi ale ţărilor civilizate sunt în principiu ţesute de părerea noastră prea bună despre ei, despre ce înseamnă iarba verde de dincolo de gard şi de ce înseamnă în opinia noastră "civlizaţie". Despre Anglia (unde am lucrat, asta ştiţi deja) aş putea să scriu multe lucruri care sunt exact ca în România sau chiar mai rele. Asta o poate face orice român care a schimbat ţara. Dar intenţia mea nu este să stric imaginea englezilor, nu mai e treaba mea cât de necivilizaţi sau murdari sunt ei. Treaba mea e aici, în România, cu românii mei. 

Este legitim să fim mândri de strămoşii noştri remarcabili, de scriitorii şi de actorii geniali; este legitim să iubim  peticul acesta de lume dintre graniţele suficient de mari, să iubim ţara asta pentru că aici ne-am născut. Deşi nu avem niciun merit şi nicio participare la evenimentul ăsta. De ce găsesc eu legitim să iubesc România:

• pentru că nu suntem buricul pământului şi nici nu pretindem asta despre noi
• pentru că românii au haz, nu se amuză singuri la glume răsuflate, nici nu trăiesc un umor sec
• pentru că suntem autentici în manifestarea emoţiilor noastre, fie că este în faţa unui act de cultură sau pe un stadio
• pentru că avem talent şi inventivitate, iar asta nu ne face aroganţi
• pentru că păstrăm tradiţia în sărbători, costume şi mâncare
• şi pentru multe alte lucruri, dar nu am vrut să fac o listă exhaustivă

Bun, ce facem mai departe?

Campanii despre imaginea de ţară s-au tot făcut (nu e locul sau momentul să discut). Cele 2 probleme, aşa cum văd eu situaţia, sunt: raportarea permanentă la trecut şi părerea mult prea proastă despre noi. Să explic.

1) Nu mai trăim în balada mioriţa, când toată lumea complota împotriva bietului ciobănaş, el ştia despre tot şi nu a făcut nimic. Nu mai suntem nici în povestea cu drobul de sare. Da, ţara asta a fost bucăţi, a devenit plină şi întreagă de-abia acum 93 de ani. Da, am stat sub comunişti 4 decenii. Da, nu ne-a fost bine deloc, am suferit. Dar au trecut 22 de ani de când suntem liberi (atât cât putem numi libertate ce trăim), timp în care ne-am tot plâns de milă pentru ce ni s-a întâmplat. Da, înţeleg că a fost şi e greu, sunt de acord că politicienii nu au făcut nimic, dar dacă aşteptăm ca bucuria şi fericirea să vină de la ceilalţi, e posibil să aşteptăm toată viaţa şi să nu primim nimic. Ar fi bine şi folositor dacă nu am mai sta "cu piciorul pe frână", cum frumos zicea Oana Pellea. Ar fi de folos să trăim în prezent şi pentru prezent, să facem ceva pentru acum şi pentru cei care trăiesc acum. Să lăsăm preocuparea ancestrală pentru capra vecinului şi să ne ocupăm de bucăţica noastră de viaţă. Cine are nevoie acum de ajutor? Ce aş putea face eu pentru el/ea? Pe cine pot convinge ca să facem ceva bun împreună? Dacă am o idee, cât de departe se duce influenţa mea şi pe caţi pot convinge să cumpere o periuţă şi o pastă de dinţi, câteva alte lucruşoare şi să umplem o cutie de pantofi (sau mai multe) pentru copii pentru care aceste lucruri sunt necesităţi? Sunt multe piedici? Da. Sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutor? Foarte mulţi. Dar drumul la ei e mai scurt dacă îl fac eu singură şi nu aştept ca altul să rezolve problema. Un copil care duce lipsă întreaga sa copilărie, un bătrân care să îndure vicisitudinile vieţii sale târzii, un adult care se urcă pe pereţi în mintea sa şi în realitate urlă în tăcere şi multe, nenumărate situaţii în care oamenii pe care îi cunoşti au nevoie de ajutor, de încurajare, de momentul în care cineva aprinde o scânteie în el. Şi sunt multe modalităţi în care putem ajuta pe cineva acum. Eu am câteva idei de proiecte concrete, aş dori să veniţi şi voi cu idei.

2) Nu ştiu cine a spus prostia că e păcat că ne-am născut în România. Eu cred sincer că nu ne naştem întâmplător undeva şi leagănul acesta nu mi-a fost pe deplin potrivnic. Am absolvit 2 facultăţi fără a fi datoare unei bănci pe următorii 20 de ani. Mă bucur de oportunitatea de a-mi spune părerea (chiar şi împotriva sistemului) fără să fac închisoare. Am aici pe toţi oamenii care mi-au suflat în aripi şi o mare parte a celor pe care îi iubesc. Nu cred că dacă m-aş implica mai mult în rezolvarea durerilor şi lipsurilor românilor mei, mi s-ar mai părea că ţara asta e rea şi neprietenoasă.

Acestea fiind spuse, să lăsăm înclinarea spre facil, să nu mai credem că lumea este aşa cum o vedem la televizor şi să gândim, să ne folosim capacitatea de analiză. Să nu mai mâncăm pastă regurgitată de alţii, să participăm şi să nu ne mai comportăm ca şi cum ne-am htăni doar cu fiertură de pelin. Să înţelegem că popular nu înseamnă mare, nici nu înseamnă genial. Nu pot şi nu am voie să spun că nu am putut mai mult pentru că m-am născut în România. Ăsta nu este un motiv şi, în niciun caz, nu este o scuză.

Personal am decis să nu mai aştept de la alţii să facă ce pot face eu însămi. Nu mă pricep la autostrăzi, nici la economie, dar ceva personal şi constant care să schimbe viaţa unui pumn de oameni sunt în stare. Atunci când nu dai nimic, nu te aştepta să primeşti ceva.  În ecuaţia vieţii mele, a dărui este pe primul plan, am şi primit foarte mult şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. E timpul să dau mai departe ce am primit, ceea ce doresc să fac împreună cu tine.Şi, aşa cum spunea Oscar, viaţa e pe zile.

Am încercat să rezum ceva la care mă tot gândesc de 2 luni. Iertare pentru că nu am putut fi şi mai concisă de atât. Am râs suficient de cei care nu ştiu care este diferenţa dintre Paşte şi Crăciun sau cei care nu ştiu cine a scris Biblia (poate că ştiţi la ce mă refer). Oamenii aceştia şi nivelul lor NU determină ce pot face eu. E păcat că există oameni care nu ştiu să scrie şi să vorbească corect (e şi mai păcat că unii au bloguri şi influenţă în online). Nici oamenii aceştia NU determină ce pot face eu. Oamenii care pot face schimbări sunt cei hotărâţi, perseverenţi, motivaţi. Nu e vorba de manifestări de amploare, ci de încercări pe luni şi ani. Să fiu deschisă să ascult. Să am ceva bani puşi deoparte pentru urgenţele altora (dacă nu fac din asta o prioritate, niciodată nu îmi vor rămâne bani pentru alţii). Să mă obişnuiesc să fiu generoasă regulat. Să comunic mai mult, nu despre mine, ci despre ce ştiu. Avem atâta informaţie pe care o putem împărtăşi, atâta cunoaştere, atâtea lucruri folositoare pe care nu trebuie să le ţinem doar pe hard disk-ul personal. Şi ştiu că sunteţi mai mulţi care gândiţi ca mine. 100 de oameni care să facă ceva direcţionat în folosul celor în nevoie e mai mult decât nimic. Şi acei 100 pot învăţa şi pe alţii cum să facă ceva pentru altul. Nu cu forţa, ci cu bucurie. Dacă îţi place un articol, dă-l mai departe ca să-l citească şi alţii. Dacă îţi place un autor, spune-i, scrie-i. Dacă îţi place muzica unui artist, vorbeşte despre el. Dacă îţi place un actor, mergi la spectacolele lui, vorbeşte despre ce te-a impresionat. Un pictor. Un discurs public. Un lucru făcut de mână. recomandaţi ce vă place, sunt suficiente lucruri urâte şi goale de conţinut promovate peste tot.

Ştiu că momentul ales nu e cel mai potrivit, printre sarmale şi cozonaci. E timp pentru altfel de meditaţii, dar mai sunt câteva zile până anul viitor. Dacă vă place ideea, răspândiţi link-ul, gândiţi-vă la proiecte, sugestii pentru a face România un loc bun de locuit. Nu vorbesc aici de a duce pachete la cămine de copii sau aziluri, ci la ceva şi mai concret de atât. Nu neapărat ajutor cu bani. Poate faceţi ceva pentru alţii şi puteţi să ne spuneţi şi nouă. Eu aştept cât mai multe comentarii, aştept să te implici. Eu am lansat o idee şi cu siguranţă că de aici putem construi mai mult. Iar sloganul, aşa cum l-am anunţat şi pe Facebook, este "creşte acolo unde eşti plantat"

Cu mare drag!

Rugăciune

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi ochiul
si întoarce-ma cu fata
spre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi inima
si toarna-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
trupul cel nou care-mi apasa
si-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

                            

                       Nichita Stănescu

Mesaj-scrisoare către trecut

Dacă ai putea să îi trimiți o scrisoare copilului din tine la 10-12 ani, ce i-ai scrie? 

Denisa mică, aș vrea să știi că toate problemele astea nu sunt nici mici, nici mari, dar te vor face mai puternică și toți oamenii care te tratează cu dispreț acum nu numai că te vor accepta, dar te vor îndrăgi peste ani. Vreau să știi că vei învăța foarte bine, deși acum ți se pare caraghios și vei fi apreciată pe baza acestor cunoștințe. Culmea, îți va plăcea mult de tot istoria, atât de mult încât vei lua o notă foarte mare la bacalaureat - învață de pe acum, îți va prinde bine. Vreau să știi că nu vei ajunge la Școala Centrală, ci într-un loc mult mai bun cu ocazii pe care nicicând în viață nu le vei mai întâlni. Vreau să știi că vei iubi mai mult, vei fi o prietenă și mai bună și vei avea din ce în ce mai multă iubire de oferit. Și mai vreau să știi că nu vei fi nici profesoară de franceza, nici de geografie, dar vei preda multor oameni, le vei spune lucruri bune, ziditoare, care să-i facă mai curajoși și îndrăzneți - atunci tu vei avea o voce mult mai puternică care va ajunge la oameni peste mări și continente. Și vei fi în stare să te iubești. Așa că nu mai plânge și bucură-te de tinerețea ta.

Tu ce ai fi vrut să știi atunci, la 10 ani, ca să-ți fi fost mai bine pe parcurs?

Scrisoare pentru corpul meu

Am întâlnit oameni nemulţumiţi de aspectul lor fizic într-o aşa măsură încât nici o schimbare nu era suficient de bună. Toţi avem aceeaşi problemă de fapt, dar eu m-am gândit să fac un pact de neagresiune cu corpul meu, să mă străduiesc să găsesc ceva bun şi frumos astfel încât atunci când sunt tentată să-l critic din nou, să fie ceva care să-mi amintească de promisiunea mea. Nu mai ştiu de ce suntem în război de atâta vreme, dar nu se mai putea.  Am vorbit urât de el prea mult timp şi sper ca o dată cu scrisoarea asta să nu uit şi părţile bune. S-a dovedit un exerciţiu laborios, dar cred că am aflat ceva lucruri noi.

Scrisoare către corpul meu

Ştiu că am trecut prin multe, aşa că îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat la greu. Ştiu şi că mă iau mereu de tine şi vreau să te schimb în multe feluri, dar sunt câteva lucruri despre care trebuie să vorbim pentru că, vezi tu, m-am săturat să mă cert cu tine. Vreau să pun punct aici faptului că mi-am petrecut o mare parte din viaţă dispreţuindu-te. Ai fost uşor de învinovăţit şi, cu toate acestea, ai fost mai puternic decât te-am considerat. Ai fost un lucrător tăcut, ajutându-mă să trăiesc în ciuda trădărilor mele.

Câteodată îmi este greu să te privesc din afară şi să te văd cu adevărat. Îmi pare rău pentru momentele în care te-am jignit, ţi-am dispreţuit frumuseţea şi m-am îndoit de puterea ta. Îmi pare rău pentru abuzul pe care l-am acceptat şi pe cel pe care l-am cauzat, pentru timpurile în care mi-am dorit să te îngrop şi pentru rănile care păreau că nu se mai vindecă. Inima ta bate cu pasiune pentru lume, pentru cuvinte şi prieteni.

Din păcate ai suferit adânc.

Din fericire ai iubit la fel de mult.

Respiraţia, sângele, curajul tău continuă să mă inspire. Sunt permanent uimită de elesticitatea, vibraţiile şi puterea ta de influenţă. Muşchii tăi au spart cărămizi şi au cauzat răni, dar au învăţat cu timpul cum să se domolească şi să îi lase pe alţii înăuntru, în braţele tale. Spatele tău poate şi acum să facă podul, dar ştie şi să stea mereu drept când port tocuri de 10 cm.

Picioarele şi tălpile tale m-au dus peste tot în lume către aventuri, provocări, spre iubiri şi m-au ajutat să merg dar mai ales să alerg de durere, de duşmani, de toţi aceia a căror companie nu îmi era prielnică. Picioarele tale au stat drepte în faţa steagului, a şefilor şi a dezamăgirilor. Ele s-au îndoit şi au îngenunchiat lângă pietre funerare, în faţa lui Dumnezeu şi a măreţiei lumii. Genunchilor le cer iertare pentru ca îi tot lovesc. Fără voi nu aş putea să sar şi să dansez de bucurie. O să încerc să nu vă mai ascund.

Mâinile tale au ţinut în braţe bebeluşi, degetele pufoase ale copiilor care învaţă să facă primii paşi, pensule, diplome, hărţi, arme şi mâna mamei mele. Ele mă ajută să creez, să car lucruri, să-mi pregătesc interviurile, să-mi şterg lacrimile şi să scriu scrisoarea aceasta. Palmei mele drepte îi sunt datoare pe viaţă pentru că i-am lăsat o cicatrice urâtă.

Şoldurile, coapsele, stomacul – pe ele le critic permanent. Permanent le diminuez puterea pentru că sunt prea mari, prea moi, prea mult. Îmi pare atât de rău pentru că aţi fost nevoite să atenuaţi atâtea lovituri şi m-aţi protejat de atâta durere, dar aţi şi acceptat atât de multă iubire, pasiune şi plăcere. Vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o până am fost pregătită să am încredere, să simt din nou.

Gura ta m-a ajutat să spun te iubesc, la revedere şi mulţumesc. Gura ta a cântat în catedrale, a plâns în spitale, a şoptit pe vârful muntelui şi a strigat în mijlocul pădurii. M-a bagat în probleme şi în certuri, dar m-a şi ajutat să spun cuvinte de alint şi de alinare. A gustat mâncăruri picante şi dulci, ceaiuri fierbinţi şi aromate si mă bucur când îmi dai voie să muşc de fiecare dată cu plăcere din vişine congelate. Buzelor mele le cer iertare pentru că le muşc deseori, deşi ele mă ajută să sărut şi să zâmbesc şi nu ştiu ceva mai frumos decât asta.

Ochii tăi sunt mai înţelepţi decât obişnuiau să fie. M-au ajutat să văd frumuseţea în ceilalţi şi încet-încet mă ajută să mă concentrez suficient ca să văd şi frumuseţea din tine. Ei au păstrat privirea interesantă a cuiva care ţine la tine mai mult decât oricine altcineva pe lumea aceasta. Ei au fost martorii apusurilor şi răsăriturilor, au văzut moarte şi dans şi linii de sosire. Ei au vorbit enorm în numele meu atunci când nu puteam să spun niciun cuvânt.

Mintea ta este preferata mea. Ea este probabil cea pe care am învăţat-o cele mai multe lucruri. Visele pe care mi le-a dat, viziunile, ideile cu care uneori inima nu e de acord şi toate imaginile colorate din imaginaţia mea neadormită. Te torturez atât de mult, cu noian de gânduri, dar eşti acolo şi câteodată nu mă mai simt aşa de singură.

Corpul meu, scrisoarea aceasta se termină aici. Îmi cer iertare pentru că cer atât de multe de la tine, că îţi cer să faci lucruri pe care nu doreşti să le faci şi că uneori nu îţi dau mâncare sau trebuie să te înţep ori să îţi dau pastile. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că eşti vasul care prezintă inima mea lumii. Îţi mulţumesc pentru că accepţi greutatea abuzurilor mele, a cicatricilor şi a tristeţii. Te iubesc şi îţi mulţumesc întrucât îmi dai voie să dansez şi să cânt şi să creez, să iubesc şi să râd, să plâng, să lovesc şi să respir. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că mă ierţi şi mă iubeşti chiar şi atunci când eu nu o fac.

Cu drag,

Denisa

Te-am văzut astăzi

Te-am văzut astăzi.

Ţi-am văzut faţa tristă şi ochii îngânduraţi, pierduţi priveau în jos. Trupul ţi-era aplecat şi geanta atârna pe umărul cocârjat. Te întorceai spre acel loc pe care îl numeşti casă. Am văzut multă nefericire pe chipul tău ce îl ştiam altă dată luminat şi emanând viaţă. Pe atunci, aveai dragoste şi fericire iar acum te văd plin de mâhnire şi de probleme. Probabil că ai încercat să pleci mai devreme de la serviciu ca să te întâlneşti cu o pseudo-iubită care îţi umple viaţa doar fizic, nu şi spiritual. Poate chiar dimpotrivă, ai plecat mai târziu pentru că au apărut nişte “probleme urgente” chiar la final de program. Acum te laşi purtat de metrou către…către aiurea. Către un loc unde nu te simţi apreciat ori iubit, dar unde eşti forţat de împrejurări să îţi petreci fragmente de viaţă, într-o cameră neprimitoare, cu nişte vecini gălăgioşi, cu o coajă de pâine pe masă. Datorii, plăţi, neîmpliniri, dar un loc al tău. Un loc care îţi aparţine cel puţin temporar. Visezi şi tu la o casă, la căminul pe care l-ai lăsat, la căldura de părinţi, la mirosul de mâncare caldă făcută de mama. Visezi de fapt la tot ce nu poţi avea. Şi tot acest vis l-am văzut eu astăzi în ochii tăi trişti.

Am fost orfană şi pierdută, am fost slabă, neputincioasă şi săracă, am fost nefericită, cu o umbră de deprimare pe faţă. Mâinile mele au suferit de durere, am simţit cum se diluează sângele meu cu artificii şi substitute şi - văzându-te atât de trist - am simţit întreaga durere a lumii.

Am văzut toate acestea astăzi şi totuşi îţi spun: viaţa nu trebuie să fie aşa. Nu îţi mai rumega singur suferinţa, nu te lăsa pradă gândurilor întunecate, în timp ce şezi nebăgat în seamă, pe un scaun în metrou. Nici macar nu ţi-am căutat tristeţea în fiecare filă, dar am văzut-o pentru o miime de secundă şi mi-a fost de ajuns ca să îmi dau seama de tot.

Ştii? Suntem cu toţii fraţi de visuri nerealizate. Toţi. Eu nu sunt mai fericită decât ai putea deveni tu însuţi şi dacă am mai multe, nu înseamnă că sunt bogată. Şi eu sunt pierdută şi slabă, neputincioasă şi săracă. Exact aşa cum te simţi tu în seara aceasta...În scrierea Ramayana este scris: viaţa este ca un curcubeu; are nevoie şi de ploaie şi de soare ca să îşi arate frumuseţea. Acum plouă şi este înnourat, am văzut asta. Şi plouă de mult timp. Ştiu şi asta. Dar lasă-mă să port penitenţa acestei toamne a vieţii tale...te rog..................Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să îţi ridici ochii cocori şi să mă priveşti. Lasă-mă să îţi văd, din nou, candoarea de copilandru. Lasă-mă să fiu singură, măcar o clipă, cu tine. Sau, mai bine, permite-mi să “cumpăr” câteva ore din viaţa ta. Despătureşte-ţi suferinţa aici, acum, în faţa mea. Tu nu eşti unul dintre aceia care s-au născut ca să înfrunte viaţa singuri! De aceea...

De aceea, lasă-mă să îţi culeg un fulg de fericire şi să ţi-l aştern în păr, la tâmple. Lasă-mă să îţi împodobesc sufletul cu lumina mea, lasă-mă să te duc către o nesfârşită primăvară. Lasă-mă să îţi arunc deasupra, pe ceru-ţi scămoşat, un pumn de stele şi să îţi desenez constelaţii de flori nemuritoare de fericire. Nu vreau să permit ca inima ta să se deprindă ca buruienile să o năpădească. Nu din nou.

Te doare? Lasă-ma să sufăr şi voi îndura durerea ta ca şi cum ar fi a mea. Nici măcar nu o să ştii când o să mă doară.
Taci? Lasă-mă să îţi vorbesc în gând, să îţi cânt şi să îţi şoptesc despre iubitul meu.
Visezi uneori urât? Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să îţi sărut buzele ca o ispititoare capodoperă şi să îţi promit că îţi voi împleti doar vis frumos.
Ţi-e frică de înălţime sau de abis? Lasă-mă să îţi ofer aripile mele.
Refugiază-te în mine, acum, aici şi pentru totdeauna.
“Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi în acele-fără-fiinţă, sunt o apropiere şi o depărtare în preajma ta”. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund. Iar ţie, dăruieşte-ţi fericirea.
Te văd de sub voalul subţire al serii...lasă-mă...

[Eseu publicat pe 30.12.2005 pe site-ul Liternet.ro ]

Dragul meu om al mării

Dragul meu om al mării,

În fiecare seară înainte de a adormi şi în fiecare dimineaţă după ce mă trezesc mă întreb ce faptă bună am făcut eu ca să primesc un lucru atât de minunat precum iubirea, atenţia şi grija ta. Sunt recunoscătoare destinului pentru secunda binecuvântată în care ne-am cunoscut...nu ştiu cum, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce, dar ştiu că acele clipe în care suntem împreună înseamnă eternitate....

Ştiu că aş vrea să-ţi aud tot timpul vocea ca un ecou în inima mea, să simt că sutele de kilometri care ne despart reprezintă o singură clipă pentru 2 persoane ale căror inimi bat la unison...Ştiu că aş vrea să stau tot timpul lângă tine ca să am grijă de copilaşul meu drag, să te mângâi şi să te alint zi şi noapte, clipă de clipă, să ne vindecăm împreună de sutele de suferinţe...Mă gândesc la scurtele nopţi de vară, la nisipul fin şi cald, la apusurile de soare, la plimbările pe faleză, la spuma valurilor, la muzica largului mării, la libertate şi iubire. Ştiu că te gândeşti la mine şi vreau să te asigur că şi eu fac la fel.

Te iubesc azi, mâine, totdeauna, până la pensie şi chiar şi după.

Ai grijă de tine pentru că eu nu pot fi lângă tine tot timpul să te ţin de mână; dacă ai puţină răbdare şi dacă vrei o să ajung mai aproape de tine, asemenea unui înger păzitor........