84.Umbra

Motto: „Există totuşi o diferenţă între noi: tu te plictiseşti cu mine şi eu mă plictisesc fără tine” (Ilia Ilf)

Fiecare dintre noi are o umbră. Nu mă refer aici la întunecimea ce se proiectează pe asfalt în faţa sau în spatele nostru în funcţie de momentul zilei. Nu mă refer nici la tristeţea revărsată pe chip, la finalul unei zile proaste, după ce te-ai împiedicat sau după ce te-ai fript, încă o dată.

Nu vreau să scriu nici despre învelişul vizibil ce ne acoperă sufletul, nu despre faptul că eşti prea tânăr sau prea ridat, prea mare sau prea subţire, nici despre ceea ce te-a purtat prin locuri mai apropiate sau mai depărtate şi ţi-a permis şi promis să-ţi arate lumea. Nu despre ce te-a ridicat, s-a luptat cu febre şi erupţii, oase şi inimi frânte vorbim azi.

Dar până să ajungem la umbră, vreau să deschid o scurtă paranteză. Probabil că aţi auzit că prima accepţiune a cuvântului latin persona a fost aceea de mască. În teatrul antic, actorii purtau măşti care erau adecvate rolului interpretat, ceea ce, în timp, a condus o sinonimie între mască şi interpretarea unui rol, pe scenă sau în viaţa reală.

În sine, a purta o mască nu e în mod automat ceva condamnabil. Nu trăim în junglă şi trebuie să ne subscriem comportamentul regulilor socialmente acceptabile. Nu ieşim pe stradă în pijama (oricât de comod ne-am simţi astfel) şi nici nu vorbim cu vânzătorii de la piaţă folosind acelaşi vocabular ca atunci când ne aflăm la un interviu sau într-o conferinţă. Adeseori, comunicarea noastră este una impersonală, deoarece interacţionăm cu oameni care îndeplinesc roluri. Denisa care intră într-un magazin este doar un client mulţumit sau nemulţumit. Este complet irevelant dacă, în viaţa personală, casierul din faţa mea este un om optimist sau iubeşte copiii. Interacţiunea noastră se rezumă la două măşti, de client şi de angajat al magazinului. Închid paranteza.

Umbra la care vreau să mă refer astăzi este cea din accepţiunea lui Carl Jung. Astfel, în afară de masca normală, pe care fiecare o poartă o interacţiunile funcţionale ale vieţii, toţi purtăm cu noi un sac de trăsături care ne-ar pune într-o lumină proastă în ochii celorlalţi. Ce ascundem? Ce reprimăm? Ce refulăm? Ce proiectăm, fără să ne dăm seama, asupra altora? Dar mai ales, ce mai rămâne din imaginea noastră? Câtă ipocrizie, câtă prefăcătorie, câtă dorinţă de a fi „bine” pentru a nu-i întrista pe cei din jur?

Nu mi-am propus să judec pe nimeni. De altfel, fiecare dintre noi trăim o experienţă unică. Fiecare dintre noi există separat. Fiecare merge pe alte drumuri şi întâlneşte alţi oameni. Dar la sfârşitul zilei, când umbra nu mai există, este cineva mai fericit pentru că te-a întâlnit? Îşi aduce aminte cineva cu plăcere că i-ai vorbit astăzi? Poate spune cineva o vorbă bună despre tine? Este măcar o persoană care să se bucure pentru ceea ce ai făcut sau ai spus? Ţi-ai pierdut ziua sau ai făcut ceva folositor? Ai lăsat în urmă gânduri bune sau supărare?

Iar acum, înainte de a stinge lumina pentru a te odihni, crezi că Dumnezeu va spune: „Pentru ceea ce ai făcut azi, meriţi şi ziua de maine?”

[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 26 februarie 2013 şi poate fi citit aici.]

83. A venit ziua

Foto: democraticvistas.net
Cândva, nu ştiu când şi de ce, în mintea mea imaginea păcii şi liniştii a devenit sinonimă cu o cameră luminată blând, în care o mamă îşi ţine pruncul în braţe şi îl leagănă într-un balansoar, în timp ce pe fundal cântă o cutie muzicală. Mi se părea ceva magic, irepetabil şi de neuitat în liniştea aceea şi mi se părea că nu există nimic mai senin.

După ce am mai „crescut” am înţeles că balansoarul nu e pentru oamenii mari şi că nu e de dorit. În fapt, tot ce poate face un balansoar pentru oamenii mari este să îi ţină pe loc, să le dea iluzia că se mişcă, în timp ce stau pe loc, să îi ţină prea mult în zona de confort – până ce uită că viaţa lor e afară.

Am constatat tot mai târziu că dureros de des alegem pentru viaţa noastră lucrurile cele mai simple, calea cea mai scurtă, soluţia cea mai la îndemână. Să nu ne doară, să nu creştem şi dacă am putea să ne coasem, stângaci, viaţa doar din momente din acestea în care să fim anesteziaţi. Asta chiar că nu ne-ar deranja deloc. Ne închidem în case ca să nu cumva să interacţionăm cu vreo altă fiinţă. Lucrăm şi studiem fără suflet. Şi dacă apare vreo situaţie în care să punem toată pasiunea, o facem folosind cele mai nepotrivite dintre tacâmuri: ura, furia dezlănţuită, resentimentul şi superioritatea. Şi toate astea din cauza unui balansoar în care ne place să ne legănăm – viaţa noastră comodă, dar ternă.

Dacă măcar am reuşi să ne oprim, să deschidem geamul, să căutăm cu privirea, ne-am reaminti că e nevoie de doar 10 secunde de curaj nebun ca să îndrăznim să facem ceea ce ne-am dorit dintotdeauna. Să trimitem CV-ul la firma aceea la care am visat să lucrăm dintotdeauna. Să trimitem un mesaj în care să recunoaştem admiraţia, respectul, iubirea poate faţă de cineva pe care l-am urmărit din umbră. Să intrăm într-un studio de întregistrări şi să nu ne fie frică de vocea noastră.

Vine ziua în care vom înţelege că durerea de a rămâne strânşi într-un boboc este cu mult mai mare decât riscul pe care ni-l asumăm atunci când decidem că e mai bine a înflori, aşa cum frumos se exprima Anais Nin.
Vine ziua în care ne întâlnim cu noi, faţă în faţă. Ne place ce vedem? Am sta în compania noastră? Aducem strălucire sau, dimpotrivă, urâciune şi întuneric?

Vine ziua în care se naşte nevoia imperioasă să nu mai udăm buruienile şi să nu mai lăsăm să le crească rădăcini mai puternice decât florilor. Şi ce ar fi ca binecuvântările tale să vină prin picăturile de ploaie? Ce ar fi ca vindecarea ta să vină prin lacrimi? Şi dacă e nevoie de o mie de nopţi nedormite ca să afli, să ştii sigur, că eşti aproape de ceea ce cauţi?

Şi, ca să-ţi spun un secret, ziua a şi venit. Viaţa ta e acum. Nu te mai minţi că va fi bine, că totul va fi mai liniştit, mai calm, că piesele vor cădea fix în locurile lor, în timp ce tu nu faci nimic pentru asta.
Şi...îţi mai spun un secret: cineva mi-a oferit odată în dar o cutie plină ochi cu întuneric. Mi-a luat ani ca să înţeleg că şi acela era un dar şi că treaba mea nu e să pun întrebări, ci să opresc balansoarul, să învăţ şi să iert.

Ziua aceea a venit şi pentru tine. Ce alegi să faci?

{Editorial apărut pe Majesty, în data de 18 februarie 2013}

82.Viaţa la mâna a doua

Mi-ar plăcea să cred că numărul oamenilor care îşi cunosc calităţile, care se respectă fizic şi mintal şi care îşi cunosc valoarea în faţa lui Dumnezeu este mai mare decât cel al oamenilor care se distrug conştient sau nu. De fapt, nici nu aş şti să vă spun în ce proporţie se găsesc indivizii dintr-o categorie sau din cealaltă. Dar între cunoscuţii mei, majoritatea se tratează şi se comportă ca şi cum viaţa lor ar fi una reciclată, repetitivă, nevoiţi să o trăiască ca şi cum calitatea a doua ar fi singura variantă posibilă.

Nu vreau să scriu despre oameni care îmbracă haine pe care alţii le găsesc demne de aruncat. Nici despre oameni care mănâncă sau beau tot ce a mai rămas pe ambalajele alimentare sau pe fundul sticlelor de apă sau suc. Nici despre oameni care nu ştiu că pâinea poate să fie şi altfel decât un colţ tare şi mucegăit.

Nu judec, nici nu condamn. Nimeni nu ştie cât de mult m-am detestat eu însămi, în cei mai mulţi ani ai vieţii mele. Nimeni nu ştie cât rău – de toate felurile – mi-am provocat intenţionat pentru că eram convinsă că nu merit nimic (mai) bun. Nimeni nu va afla vreodată de propriile sabotaje, pentru că sunt convinsă că fiecare om trece măcar o dată printr-o situaţie şi atitudine asemănătoare. Motivul pentru care nu intru în detalii ţine de simplul fapt că fiecare dintre noi ştie cum se (de)cade, cum poţi să faci rău, cum să îţi pui singur piedică şi cum să pari – totuşi – că eşti bine.

De aceea, plec de la premisa că nu are nimeni nevoie de idei pentru a se sinucide social sau spiritual. În schimb, îmi propun să îţi arăt că a fi cetăţean de mâna întâi este de dorit şi este realizabil. În primul rând, nu accepta şi nu crede orice ţi se spune, în special în media. Mergi la o sursă credibilă, fii sceptic înainte de a crede şi diseminează între opinii şi informaţii. Încearcă să înţelegi ce miză are cineva, ce urmăreşte cu acel mesaj, ce se află în spatele intenţiilor expeditorului.

În al doilea rând, nu îţi ocupa timpul liber – nici măcar o mică parte din el – cu lucruri inutile. Nu urmări emisiuni care degradează fiinţa umană, nu citi articole despre nimicuri, nu asculta la radio sau pe telefon producţii cu conţinut îndoielnic, la finalul căruia să nu fi reţinut nimic remarcabil. Timpul tău e prea valoros pentru a fi irosit cu lucruri lipsite de consistenţă.

În al treilea rând, nu accepta să fii tratat prost, desconsiderat, fără respect. Fii atent mai degrabă la ce fac oamenii în preajma ta decât la ce îţi spun – şi de spus spun multe! Petrece timp lângă oameni care ştiu să mângaie, care ştiu să aline lacrimi – nu să le provoace, care sunt atât de senini încât sunt contagioşi, care sunt înţelepţi şi delicaţi – nu care caută orice prilej pentru a te înţepa, care nu adaugă îngrijorări şi bagaje poverii tale, oameni care îţi fac bucurii şi îşi fac timp pentru tine. Fii lângă cei care nu-şi trăiesc viaţa în cap, printre gânduri, ci afară, în mijlocul soarelui şi luminii.

Şi în ultimul, dar cel important rând, găseşte pe cineva pe care să-l ajuţi. Abia atunci când depui eforturi pentru a cumpăra cele necesare altuia, când renunţi la o parte din tine, când îţi reorganizezi tot programul pentru a-ţi face loc pentru altcineva în miezul vieţii tale, abia atunci înţelegi valoarea lui şi, în oglindă, valoarea ta. Nici el, nici ea, nici tu, nici eu nu suntem cetăţeni de mâna a doua. Nici unul dintre noi nu trebuie să trăiască o viaţă la mâna a doua, chiar dacă unii stau pe străzi, unii în case mici, iar unii au şofer la scară.

Fii blând cu tine. Nu te vorbi de rău. Stai aproape de oamenii pozitivi. Spune lucruri constructive. Hrăneşte-te cu lucruri bune fizic, psihic, spiritual. Încearcă să profiţi de orice ocazie, orice întâlnire nouă să te faci util, plăcut, agreat. Să fii aşa de bine, la modul onest, încât să poţi să fi şi să faci bine şi în preajma şi spre folosul altora.

Viaţa la mâna a doua e ca o cămaşă gri, care atunci când e spălată bine, devine albă şi strălucitoare. Aşadar, vă doresc să găsiţi detergentul potrivit şi să aveţi numai „cămăşi albe”! :)

{Editorialul a apărut pe site-ul Majesty.ro, pe data de 10 februarie 2013}

81.Nu fi doar o cărămidă în zid

Ai stat vreodată cu faţa sau cu spatele la un zid? Un zid atât de mare încât să nu îi vezi capătul nici în stânga nici în dreapta şi să fie suficient ce înalt cât să nu poţi să-l sari? Un zid de cărămidă sau de beton armat dincolo de care să nu vezi nimic, dar să ştii că acolo, la 10 centimetri distanţă, se află ceva ce ţi-ai dorit toată viaţa?

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la zid aşa devreme. Întotdeauna credem că mai avem timp, că mai putem încerca să schimbăm drumul, că mai avem soluţii şi că, poate, deja am reuşit să evităm să confruntăm imaginea acestui zid de nepătruns.

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la acelaşi zid pe care l-am mai întâlnit, pe care credeam că l-am escaladat şi pe care speram să nu îl mai întâlnim. Şi uneori sperăm că plecând de lângă el, căutând un alt drum, putem fi scutiţi de confruntarea cu noi, cu problemele noastre, cu obstacolele cele mai detestate.

Aici putem vorbi despre lipsa motivaţiei de a face o schimbare, despre ura faţă de tine, despre teama de a face, a fi, a deveni ceva mai bun, despre un comportament dăunător, despre orice lucru care te împiedică să ajungi mai departe, să treci de zid. Fiecare îşi cunoaşte limitele şi slăbiciunile şi, uneori, se întâmplă să te temi şi de apa mică atunci când nu ştii să înoţi.

Orice ar fi, orice te aduce în acelaşi punct nu este acolo întâmplător. Şi nu doar că se întâmplă să ne trezim acolo, ci este în folosul nostru să fim acolo. Pentru că mai presus decât orice, scopul zidului nu este ca să ne ţină de partea aceasta a baricadei, ci să ne dea ocazia să aflăm cât de mult ne dorim să ajungem dincolo. Zidul nu există ca să rămânem la fel de slabi şi de ne-perseverenţi, ci ca să fim creativi, să găsim un mod de a ajunge unde dorim şi ne e bine, să ne lovim fizic de zid, să zgâriem cu unghiile - la nevoie - până găsim ieşirea.

Eşti în faţa zidului pentru că undeva, cuiva îi pasă că nu faci ce trebuie. Dacă atunci când greşeşti nu îţi spune nimeni nimic, înseamnă că toţi au renunţat la tine, că nimeni nu mai speră să schimbe ceva în bine, că nu mai au răbdare sau nervi sau energie ca să te ajute să continui.

Eşti în faţa zidului nu ca să plângi, ci ca să munceşti mai mult.
Eşti în faţa zidului nu ca să cârcoteşti şi să bârfeşti, ci ca să fii recunoscător că ai în spate un drum şi că ai în faţă o şansă enormă. Poate că dacă ai şti de la început ce e dincolo, ţi-ar fi prea teamă ca să încerci. Deci e mai bine că eşti de partea asta a zidului :)

Dacă faci lucrurile bine, dacă eşti perseverent, dacă renunţi să mai faci ce-ţi place şi începi să faci ce trebuie, dacă renunţi un pic la tine ca să oferi altuia, binele nu întârzie să apară.

Aşadar, dacă ajungi lângă zid, dacă eşti chiar în faţa lui, îmbrăţişează-l şi bucură-te. Alţii au dispărut încă de când erau pe drum. Alţii nici nu pot vedea sau recunoaşte un zid. Alţii se învârtesc în cerc, fără busolă. Tu ai un reper, tu ai ocazia să schimbi ceva şi ai şi resursele să reuşeşti.

Îmbrăţişează, aşadar, zidul şi află cum să ajungi dincolo.

[ Editorialul a fost publicat pe site-ul Majesty, pe data de 4 februarie 2013 ]