Te-am văzut astăzi

Te-am văzut astăzi.

Ţi-am văzut faţa tristă şi ochii îngânduraţi, pierduţi priveau în jos. Trupul ţi-era aplecat şi geanta atârna pe umărul cocârjat. Te întorceai spre acel loc pe care îl numeşti casă. Am văzut multă nefericire pe chipul tău ce îl ştiam altă dată luminat şi emanând viaţă. Pe atunci, aveai dragoste şi fericire iar acum te văd plin de mâhnire şi de probleme. Probabil că ai încercat să pleci mai devreme de la serviciu ca să te întâlneşti cu o pseudo-iubită care îţi umple viaţa doar fizic, nu şi spiritual. Poate chiar dimpotrivă, ai plecat mai târziu pentru că au apărut nişte “probleme urgente” chiar la final de program. Acum te laşi purtat de metrou către…către aiurea. Către un loc unde nu te simţi apreciat ori iubit, dar unde eşti forţat de împrejurări să îţi petreci fragmente de viaţă, într-o cameră neprimitoare, cu nişte vecini gălăgioşi, cu o coajă de pâine pe masă. Datorii, plăţi, neîmpliniri, dar un loc al tău. Un loc care îţi aparţine cel puţin temporar. Visezi şi tu la o casă, la căminul pe care l-ai lăsat, la căldura de părinţi, la mirosul de mâncare caldă făcută de mama. Visezi de fapt la tot ce nu poţi avea. Şi tot acest vis l-am văzut eu astăzi în ochii tăi trişti.

Am fost orfană şi pierdută, am fost slabă, neputincioasă şi săracă, am fost nefericită, cu o umbră de deprimare pe faţă. Mâinile mele au suferit de durere, am simţit cum se diluează sângele meu cu artificii şi substitute şi - văzându-te atât de trist - am simţit întreaga durere a lumii.

Am văzut toate acestea astăzi şi totuşi îţi spun: viaţa nu trebuie să fie aşa. Nu îţi mai rumega singur suferinţa, nu te lăsa pradă gândurilor întunecate, în timp ce şezi nebăgat în seamă, pe un scaun în metrou. Nici macar nu ţi-am căutat tristeţea în fiecare filă, dar am văzut-o pentru o miime de secundă şi mi-a fost de ajuns ca să îmi dau seama de tot.

Ştii? Suntem cu toţii fraţi de visuri nerealizate. Toţi. Eu nu sunt mai fericită decât ai putea deveni tu însuţi şi dacă am mai multe, nu înseamnă că sunt bogată. Şi eu sunt pierdută şi slabă, neputincioasă şi săracă. Exact aşa cum te simţi tu în seara aceasta...În scrierea Ramayana este scris: viaţa este ca un curcubeu; are nevoie şi de ploaie şi de soare ca să îşi arate frumuseţea. Acum plouă şi este înnourat, am văzut asta. Şi plouă de mult timp. Ştiu şi asta. Dar lasă-mă să port penitenţa acestei toamne a vieţii tale...te rog..................Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să îţi ridici ochii cocori şi să mă priveşti. Lasă-mă să îţi văd, din nou, candoarea de copilandru. Lasă-mă să fiu singură, măcar o clipă, cu tine. Sau, mai bine, permite-mi să “cumpăr” câteva ore din viaţa ta. Despătureşte-ţi suferinţa aici, acum, în faţa mea. Tu nu eşti unul dintre aceia care s-au născut ca să înfrunte viaţa singuri! De aceea...


De aceea, lasă-mă să îţi culeg un fulg de fericire şi să ţi-l aştern în păr, la tâmple. Lasă-mă să îţi împodobesc sufletul cu lumina mea, lasă-mă să te duc către o nesfârşită primăvară. Lasă-mă să îţi arunc deasupra, pe ceru-ţi scămoşat, un pumn de stele şi să îţi desenez constelaţii de flori nemuritoare de fericire. Nu vreau să permit ca inima ta să se deprindă ca buruienile să o năpădească. Nu din nou.


Te doare? Lasă-ma să sufăr şi voi îndura durerea ta ca şi cum ar fi a mea. Nici măcar nu o să ştii când o să mă doară.
Taci? Lasă-mă să îţi vorbesc în gând, să îţi cânt şi să îţi şoptesc despre iubitul meu.
Visezi uneori urât? Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să îţi sărut buzele ca o ispititoare capodoperă şi să îţi promit că îţi voi împleti doar vis frumos.
Ţi-e frică de înălţime sau de abis? Lasă-mă să îţi ofer aripile mele.
Refugiază-te în mine, acum, aici şi pentru totdeauna.
Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi în acele-fără-fiinţă, sunt o apropiere şi o depărtare în preajma ta”. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund. Iar ţie, dăruieşte-ţi fericirea.
Te văd de sub voalul subţire al serii...lasă-mă...





[Eseu publicat pe 30.12.2005 pe site-ul Liternet.ro ]

In fericire (George Bacovia)






In Fericire
                          de George Bacovia




Sunt clipe cand toate le am ...
Tacute, duioase psihoze -
Frumoase povesti ca visuri de roze ...
Momente cand toate le am.


Iata, sunt clipe cand toate le am ...
Viata se duce-n sir de cuvinte -
Un cantec de mult ... inainte ...
Momente cand toate le am ...

Lucian Blaga - Primăvara


A cunoaşte.
A iubi
Înc-o dată, iar si iară
a cunoaşte-nseamnă iarnă
a iubi e primăvară.

A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?
A cunoaşte - ce înseamnă?
A iubi - de ce ţi-e teamă?
printre flori şi-n mare iarbă?

Printre flori şi-n mare iarbă,
patima fără păcate
ne rastoarnă-n infinit,
cu rumoare şi ardoare
de albine re-ncarnate.

Înc-odată, iar şi iară,
a iubi e primăvară.


( Lucian Blaga - Primăvara ) 

Dragul meu om al mării


Dragul meu om al mării,

În fiecare seară înainte de a adormi şi în fiecare dimineaţă după ce mă trezesc mă întreb ce faptă bună am făcut eu ca să primesc un lucru atât de minunat precum iubirea, atenţia şi grija ta. Sunt recunoscătoare destinului pentru secunda binecuvântată în care ne-am cunoscut...nu ştiu cum, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce, dar ştiu că acele clipe în care suntem împreună înseamnă eternitate....

Ştiu că aş vrea să-ţi aud tot timpul vocea ca un ecou în inima mea, să simt că sutele de kilometri care ne despart reprezintă o singură clipă pentru 2 persoane ale căror inimi bat la unison...Ştiu că aş vrea să stau tot timpul lângă tine ca să am grijă de copilaşul meu drag, să te mângâi şi să te alint zi şi noapte, clipă de clipă, să ne vindecăm împreună de sutele de suferinţe...Mă gândesc la scurtele nopţi de vară, la nisipul fin şi cald, la apusurile de soare, la plimbările pe faleză, la spuma valurilor, la muzica largului mării, la libertate şi iubire. Ştiu că te gândeşti la mine şi vreau să te asigur că şi eu fac la fel.

Te iubesc azi, mâine, totdeauna, până la pensie şi chiar şi după.

Ai grijă de tine pentru că eu nu pot fi lângă tine tot timpul să te ţin de mână; dacă ai puţină răbdare şi dacă vrei o să ajung mai aproape de tine, asemenea unui înger păzitor........

Rainer Maria Rilke - De s-ar lăsa cândva tăcere mare

Foto: lickr.com 


De s-ar lăsa cândva tăcere mare,
şi dacă tot ce-i vag şi întâmplare
şi râs vecin ar fi să-nceteze,
şi dacă simţurile-n vuiet, treze,
nu m-ar opri din veghea mea prea tare -
Atunci cu gândul meu aş fi în stare,
până la margini, tot, să te gândesc,
şi să te am (cât zâmbetu-n durată),
şi iarăşi vieţii să te dăruiesc,
ca pe-o răsplată.


( Rainer Maria Rilke - De s-ar lăsa cândva tăcere mare )


Ionel Teodoreanu - A iubi un zarzăr

Foto: gradinareasa.wordpress.com
„Monica! Monica! Să iubeşti un zarzăr!”
„Să crezi că-l iubeşti.”
„Da. Să crezi că iubeşti un zarzăr! Ce poate fi mai delicios? Mai delicat? Mai proaspăt? Adorabila confuzie a copilăriei în faţa dragostei...Monica, îl vezi pe băieţel, după o noapte de nesomn, cu părul şi pelerina stropite de petale...de petale albe ca noiţele pe o unghie de copil...văzând deodată zarzărul care a înflorit peste noapte, lângă el, la capul lui, fără ca el să ştie...Soarele răsare. Zarzarul e alb şi soarele îl suflă cu mărgean ca obrajii fetiţelor când se roşesc. Băieţelul vrea să plece, fiindcă e trist după o noapte de singurătate şi nesomn. Cine-l cheamă din urmă? O bătaie de inimă, ca atunci când îţi răsare dragostea. Se întoarce, priveşte...Ochii lui, Monica, în care un zarzăr înflorit se oglindeşte alb şi roz, ca un nour pe obrajii dragostei...Se repede. Pelerina-i cade. Vrea să sărute, să strângă în braţe...Monica, să săruţi un zarzăr şi să crezi că săruţi! Să ţii o creangă în braţe şi să crezi că iubeşti! În clipa aceea, Monica, îngerii sunt aproape, livada e mai albă, se întâmplă un miracol: un copil a sărutat un zarzăr!

Zâmbeşte cerul. O sărutare a rostogolit petale albe...Simţi, Monica? Trebuie să cânţi în clipa aceea - să cânt. S-a întâmplat un miracol pe pământ! Livezile înfloresc în cor. Totul e copilăresc. Albinele murmură. Soarele se înalţă mai sus. Un copil a sărutat un zarzăr. Pământul e un început de poveste...”

( Ionel Teodoreanu - La Medeleni )

George Şovu - Dimineaţa iubirii

Nu pleca
Mai vreau să te privesc!
Vreau să te culeg
Şoaptă de şoaptă,
Lumină de lumină,
Tristeţe de tristeţe,
În ochii mei înălţaţi spre tine!
Nu pleca!
Mi-e sete de buzele tale însingurate,
Cu parfumuri
De liliac alb
Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul în fiecare mângâiere
Cu care mă îmbrăţişează...
Rămâi!...

Te iubesc
Cum iubesc dimineţile
Care-mi urcă în vine
Pure şi adevărate
Ca fiecare cântec închis
În trupul meu!

Te iubesc
Cum iubesc florile
Ce-şi înalţă culoarea
Spre ochii unui albastru
Imens şi greu
De strălucire.

Te iubesc cum iubesc cerul
Sprijinit pe frunţile noastre
Ca un cerc uriaş,
De senin,
Ce ne uneşte visurile!

Te aştept ca pe o ploaie de primăvară,
Cu buze însetate şi mâinile întinse în adorare!
Te aştept, smulgând promisiuni clipelor,
Strivind între degete nedumeririle şi îndoielile!
Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor,
Cu suflet fremătând
Şi fruntea plecată,
Cu gânduri dospite-n aroma speranţelor!

( George Sovu - Dimineaţa iubirii )

Ingemar Leckius - Pentru Mikaela


Pentru tine pe care te-am recunoscut
când mi-ai pătruns în vis şi mi-ai făcut un semn
să mă trezesc

Pentru tine care-ai desprins tapetele absenţei
Pentru tine care mă ajuţi să ating albastrul, un buchet
în spaţiu

Pentru tine care înveţi bâlbâiala să cânte
Pentru tine care adaugi mişcării încredere precum delfinii
valurilor

Pentru tine care mă deprinzi cu geometria simţurilor
Pentru tine care mergi prin iarbă şi mă laşi să aud bătăile
inimii

Pentru tine care îmbraci cotidianul în flori de in
Pentru tine care desenezi cu cinci degete pentagrama
tandreţei

Pentru tine care aştepţi la răspântii de vânturi
Pentru tine care ai învăţat alchimiştii că aurul e mort
şi că focul trăieşte

Pentru tine care-ai existat şi exişti
Pentru tine care mă înveţi să văd, să nu-mi fie frică de lumină

Pentru tine -
Aceste două cuvinte sunt începutul poeziei.

( Ingemar Leckius - Pentru Mikaela )

Lewis Carrol - Draga mea Gertrude


Draga mea Gertrude,

Vei fi mirată, nelămurită şi probabil tristă când vei auzi ce boală bizară am avut de când ai plecat. Am chemat doctorul şi i-am cerut medicamente pentru că mă simţeam obosit. „Prostii”, mi-a răspuns el. „Tu nu ai nevoie de doctorii, du-te în pat!”

I-am raspuns: „Nu, nu este acel gen de oboseală pentru care trebuie să stau în pat. Faţa îmi este obosită”. S-a uitat serios la mine şi mi-a spus: „Cred că nasul tău este obosit.” I-am răspuns „Nu, nu este nasul. Probabil că este vorba despre păr, deşi am impresia că este mai degrabă vorba despre nas şi despre bărbie”. Doctorul s-a uitat la mine şi mai serios decât înainte şi mi-a răspuns: „Ai mers mult în ultimul timp folosindu-te de bărbie?” „Nu”, i-am răspuns. „Atunci sunt extrem de contrariat”, mi-a replicat doctorul. „Crezi că este vorba de buzele tale?” „Desigur, exact asta este!”

Apoi, m-a privit ca şi cum ar fi tras o concluzie: „Desigur…asta este într-adevăr!” şi a continuat: „Cred că ai dăruit prea multe sărutări”…„Da, aşa este, am sărutat o domnişoară, o prietenă de-a mea”.

„Gândeşte-te mai bine”, mi-a cerut doctorul, “eşti sigur că a fost vorba de un singur sărut?” „Probabil că au fost unsprezece”. Atunci doctorul m-a sfătuit „De acum înainte nu ar trebui să o mai săruţi până ce buzele tale nu se vor odihni”.
„Şi ce aş putea să fac, pentru că, vedeţi dumneavoastră, eu îi datorez acestei domnişoare o sută optzeci şi două de alte sărutări”. Doctorul privi la mine, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji şi mi-a răspuns: „Poţi să îi trimit săruturile dumitale într-o cutie”.

Iar atunci mi-am amintit de o cutie mică pe care o cumpărasem de la Dover şi pe care plănuisem să o ofer unei tinere fete într-o zi. Prin urmare, am aşezat cu mare grijă săruturile mele în cutie. Spune-mi dacă au ajuns în siguranţă la tine ori au fost pierdute pe drum…”

Lewis Carroll

Camil Petrescu - Ultima noapte...


„Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se şterge pe picioare la uşă...a nu-şi înşela bărbatul. Cine ar putea respecta un astfel de regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană se lipeşte de ea de nu-l mai poţi desface decât cu suferinţe de neîndurat...dar două suflete care s-au împletit…au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai de viaţă, e ruşinos - fireşte - să protestezi atunci când e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care când se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: 2 litri de apă şi sare, puşi la distilat dau 1 litru şi jumatate de apă şi jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai 2 litri de apă şi sare. A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte…O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă
şi-l ia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat.

O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie…Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti, greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial să o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă, te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuiesti cu un peisaj. Şi treptat îti trebuieşte prezenţa ei zilnică.

Înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă duc la o adevărată nevroză.
Orice iubire e ca un monoteism.

( Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război )