95.Lucrurile pe care nu le poţi schimba

Mama mea a decedat cu trei săptămâni înainte de ziua nunţii mele. Era cea mai bună prietenă a mea.

Am trecut prin numeroase tratamente de fertilitate şi, din păcate, am pierdut şi două sarcini. Îmi este extrem de greu să mă întorc în fiecare zi în apartamentul meu de patru camere şi să mă obişnuiesc cu gândul că între pereţii aceştia nu vor răsuna niciodată glasuri de copii.

Soţul meu este militar şi a fost trimis în Afganistan de două ori în cei trei ani de când suntem căsătoriţi. Nu am avut timp să apuc să îl cunosc sau să îi arăt cât de mult îl iubesc.

Tatăl meu are mare grijă de copiii lui vitregi, dar pe mine mă tratează ca şi când nu aş fi a lui.

În urmă cu doi ani, cea mai bună prietenă a mea a murit din cauza a lupusului de care suferea. De atunci, viaţa mea nu mai pare reală.

Sunt o femeie de 39 de ani, necăsătorită, fără copii, care mi-am dedicat întreaga viaţă carierei. Acum mă simt singură şi fără sens pe această lume.

Nepoata mea a încetat din viaţă la şapte ani. Încă îmi este dificil să accept această tragedie.

Mi-am pierdut locul de muncă şi casa în care locuiam. Acum trăiesc în maşină.

Cel de-al doilea copil al meu s-a născut cu sindromul Down. El m-a învăţat să fiu o persoană mai bună şi să privesc viaţa cu alţi ochi.

Am 31 de ani şi sunt văduvă.

Soţul meu a luptat în Vietnam şi încă suferă de sindrom post-traumatic. Fiecare zi este din ce în ce mai grea, dar nu îmi pot imagina viaţa fără el.

Ca acestea, există multe lucruri pe care nu le putem schimba în viaţă. Trecutul, greşelile deja expirate, suferinţa celor mai dragi dintre cei dragi, celulele deja bolnave cu care ne naştem, dezechilibrele majore idiopatice, o ploaie prea lungă, o întâlnire prea scurtă, incapacitatea de a uita, dureroasa neputinţă de a iubi pe cineva care te iubeşte foarte mult.

Dar atunci când îţi dai seama că oricât ai plânge, oricât ai da din picioare, oricât ai căuta o rută alternativă, nimic din acestea nu se poate schimba, aproape jumătate din problemă s-a rezolvat.

Ce îţi mai rămâne de făcut?
Foto: doblelol.com

Să înveţi să ai răbdare, să înveţi să iubeşti mai mult, să înveţi să vorbeşti lin sau să nu vorbeşti deloc, să înveţi să nu mai trasezi bariere, să înveţi să-ţi legi inima de lucruri veşnice nu de unele care încep deja să se ofilească cum ţi-ai luat privirea de la ele. Să învăţăm să ştim lucrurile foarte simple, nu doar pe cele complicate. Să înveţi că atunci când vrei să renunţi e musai să mai mergi un kilometru – acolo nu e nici pe departe la fel de aglomerat.

Şi cel mult să înveţi să te scalzi în baia roşie a unui apus magnific, să cânţi în şoaptă, să strângi mâna unui om preţios şi să îţi promiţi că nu vei mai lăsa ca cerul să-ţi abunde de păsări mohorâte.

Pentru că gândurile de înnoire se află în fiecare om. Le trebuie doar un pic de lumină ca să se umple de mirul cuvântului, de fascinaţia iubirii şi de adevăratul şi curatul optimism sănătos.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 30 septembrie 2013]

94.Am un obicei foarte prost

Foto: sodahead.com
Vreau să vă mărturisesc ceva: în noianul de defecte şi de apucături greşite, am un obicei foarte prost: mă apropii de oameni, fără discriminare şi prejudecăţi, încercând să fiu de folos chiar şi cu o informaţie corectă, gândind că aceştia vor face la fel, atunci când vor avea ocazia...sperând că cei mai apropiaţi îmi vor rămâne alături toată viaţa...crezând că cei iubiţi mă vor iubi la rândul lor. Dar în cele din urmă, chiar şi cei în care ţi-ai turnat inima şi gândurile, aleg să facă un pas (sau mai mulţi) în spate. Sau să plece de tot.

Am obiceiul acesta prost de a iubi un pic prea mult, chiar şi atunci când nu primesc pe platouaşul vieţii decât firimituri uscate şi mucegăite – sau nici măcar atât. Obiceiul de a scrie capitole întregi pentru oameni care nu-mi acordă nici măcar un rând. Obiceiul de a resuscita inimi care nu vor bate niciodată pentru mine, de a trezi minţi care nu se vor gândi frumos la mine poate nici măcar un minut. Oameni pentru care am putut fi doar o cârjă la momentul potrivit şi cam atât.

Am obiceiul acesta prost de a mă ataşa veşnic de oamenii cei mai palizi şi mai şterşi, de fiinţele cele mai bolnave, de copiii cei mai lipsiţi de iubire, de inimile cele mai goale şi de oameni ale căror iubiri trecute s-au transformat în cearcăne, ulcere şi tumori. Poate dacă aceşti oameni m-ar privi măcar o dată fără monoclul propriilor suferinţe ar vedea şi în mine răni adânci, anemii, depresii şi lupte cu nişte lupi uneori prea puternici.

Am obiceiul acesta de ani buni, mulţi, uneori copleşitori, în care am cedat câte un pic din mine, din ceea ce mi se întâmplă în favoarea vieţii celorlalţi. Ce trăiesc eu s-a estompat. Ce mi se întâmplă este pe locul al doilea. Uneori nici ceea ce îmi trebuie nu mai contează, ci nevoile celor din jur: bani, sfaturi, telefoane în noapte, întâlniri furate „oricând ai nevoie”, e-mailuri lungi scrise cu tot mai multă inimă. În programul meu încâlcit şi sugrumat, am pus deoparte deliberat un timp aparte pentru asemenea „urgenţe” care continuă să apară cu frecvenţă de una-două pe săptămână.

Uneori, asemenea salvatorului care riscă să fie înecat de cel pe care încearcă să îl salveze de la înec, mă scufund mai jos de limita admisă. Mă sufoc. Mă înec. Ajung să mă ascund. Să mă culc plângând. Să îmi fac datorii pentru a ajuta pe cineva care se află într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Să mă cheltuiesc în tot soiul de feluri. Să ajung să regret că ajung uneori să mă implic prea profund în cazuri care mă tratează cu spatele, în care nu sunt nici măcar ascultată sau apreciată, pentru micile eforturi pe care le depun.

Dar vreau să vă mai mărturisesc ceva: acesta este cel mai preţuit obicei prost pe care-l am şi nu l-aş schimba niciodată pe nimic. Pentru că astfel, unii oameni nu îţi mor niciodată în suflet. Ca oameni, ca idei, ca poveşti, toţi rămân acolo, în acel colţ de inimă în care există un curcubeu permanent, oricâte furtuni s-ar stârni în afara sau în interiorul meu. Dacă este ceva ce am învăţat din toate aceste decenii este că toţi oamenii merită iubiţi , că cei mai mulţi nu vor oferi mai nimic în schimb – şi nici nu sunt obligaţi să o facă. Totuşi, după fiecare asemenea întâlnire, simţi multă, multă duioşie, ca şi când ai vrea să iei tot pământul în braţe şi să-l cocoţi undeva sus de tot, la multă şi nemiloasă lumină.


[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 17 septembrie 2013]

93.Gunoiul nostru de fiecare zi

Foto: mamiverse.com
Unii oameni sunt convinşi că gândirea pozitivă şi atitudinea optimistă conduc la o viaţă mai fericită şi mai sănătoasă. Din copilărie ni se spune să zâmbim, să fim veseli, să ne împrietenim cu toţi copiii. La maturitate, suntem sfătuiţi sau chiar învăţaţi să facem limonadă din toate lămâile care ne cad în mână, să vedem paharele pline chiar şi atunci când sunt foarte sparte şi să vedem partea luminoasă a lucrurilor. Dar uneori realitatea ne înconjoară cu atâta gunoi, sâmburi şi cioburi încât pare imposibil să mai scoatem capul în lume, la soare şi lumină.

Uneori realitatea se interpune între noi şi capacitatea de a trăi fericiţi. Speranţa se duce pe apa sâmbetei, curge la vale de neoprit şi se diluează ceva de speriat. Iubiţii înşeală, iar şi iar, poate nici măcar cu alte femei, ci cu ei înşişi într-un egoism de netămăduit. Prietenii dezamăgesc pentru că spun prea multe lucruri pe care nu avem starea să le acceptăm sau, dimpotrivă, nu spun suficiente cuvinte consistente, miezoase, cu potenţa de a fi arc care să ne ridice de la -20 la un amărât de -10.

Ba chiar şi trupul ne poate trăda – cel mai dureros dintre sabotaje. E prea greu, prea slab, insuficient de pregătit, incapabil să îşi menţină măcar echilibrul, imposibil de convins să nu mai doară, să nu mai înţepe, să nu mai sângereze.

În aceste momente, începi să înveţi că e mai bine să laşi jos masca de zâmbet, să cobori de pe scenă şi să fii adevărat, înfricoşat, nefericit. Atunci e poate fragmentul de clipită în care acceptăm cu jumătate de inimă că visul a devenit coşmar, că realitatea e un fel de haină care a ajuns să ne strângă la coate, pe coapse şi la umeri. Atunci ne dorim să nu fi început să visăm, să nu ne fi închipuit niciodată că suntem bine, sănătoşi, iubiţi şi că aşa vom rămâne.

Uneori rămânem suspendaţi între vis şi realitate, înconjuraţi de gunoaie, de vise frânte, de cuvinte aşteptate dar neauzite, de persoane care se prefac că iubesc, dar de la şase luni lumină distanţă. Acceptăm zi de zi „gunoaie” sub diferite forme. Un medicament care ştim că e placebo, dar pe care îl luăm oricum. O biată coajă de familie, care abia mai este ţinută laolaltă de un nume şi un acoperiş comun. O iubire risipită ca scrumul, prea devreme, dar pe care o mai hrănim constant doar pentru că ştim că celuilalt îi este mai bine aşa decât altfel.

Şi aşa ne aşezăm în calea duimului de dezamăgiri, acceptând un gunoi de aici şi o firmitură de acolo care să ne menţină la limita dintre vis urât şi realitate şi mai urâtă, sperând că vom găsi metoda cea mai bună pentru a face ordine, pentru a curăţa rănile, pentru a micşora măcar cu puţin un puroi foarte mare.

Alteori ne trezim din vis descoperind că, în ciuda tuturor lucrurilor care ne sunt împotrivă, mai purtăm o scânteie de speranţă. Şi, cu puţină limpezime în minte, înţelegem că adevăratul noroc este capacitatea de a visa şi spera, abilitatea de a crede în ceva sau Cineva mai presus de pânza noastră de visare, abilitate care nu dispare decât dacă alegem să ne predăm amorţelii şi gunoaielor. Fruntea sus, cât mai sus, şi înaintează prin gunoaie. Visul e abia la început.

Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale este pur întâmplătoare.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 10 septembrie 2013]








92.Sărbătoarea cicatricelor

Foto: life-is-beautiful-believe-it.tumblr.com
Dacă te uiţi cu atenţie la oameni, cu siguranţă vei descoperi câteva cicatrice în locuri care mai de care mai vizible sau mai ascunse. Hărţi mici, schimonosite, împăturite bine, diagrame ale unor poveştile personale vechi pe care le-am dori uitate, dar care nu dispar defel. 

Dacă te uiţi cu atenţie la o cicatrice, cu siguranţă că vei descoperi sub învelişul ei aparent vindecat carne care încă doare, uneori chiar carne vie. Un înveliş aparent, al unor răni care au nenorocul de a nu se vindeca niciodată. Ani după ani, lună după lună, secundă după secundă, fiecare bătaie de inimă care anunţă o vindecare ce nu mai vine. 

Unele răni rămân în această stare ani mulţi, indiferent câte pansamente, câte dovezi de iubire, câte sacrificii s-ar face pentru vindecarea lor. Fiecare atingere, fiecare mişcare, în loc să îndepărteze durerea, o aduc mai aproape. În loc să o estompeze, o zgândăre mai rău. 

Nu contează cât de duri suntem, cât de indiferenţi ne dorim să fim, cât de mult ne-am dori să scrâşnim din dinţi, dar să nu schiţăm nicio suferinţă, traumele lasă cicatrice incontestabile. Traumele ne urmează o viaţă, ne schimbă vieţile. Traumele ne dau peste cap, ne urnesc dintr-un loc în care ne-am dori să trăim dar în care nu mai suntem doriţi, dar poate că aceasta este şi ideea. Aceasta este ideea durerii, suferinţei, cicatricei, rănii deschise în văzut tuturor. 

A trăi toate acestea este ceea ce ne ajută să mergem mai departe. Ce ne împinge de la spate, ce ne trezeşte din vis, ce ne scoate din relaţii imposibile, din obiceiuri dăunătoare, din lâncezeală, din inimi prea pline, din case prea goale. 

Poate că este nevoie să fim un pic ameţiţi, ciufuliţi, înţepaţi, muşcaţi, ciupiţi sau înfricoşaţi de-a dreptul pentru ca să facem pasul următor. 

Să alegem să acceptăm că locul nostru nu mai este acolo şi să începem să căutăm un altul, cel corect. 

Să alegem să creştem în altă parte, dar să creştem. 

Să alegem să ascultăm ce ni se spune, să învăţăm, să respectăm. 

Să alegem că aşa ciufuliţi cum suntem, plini de julituri, cu sânge pe coate şi în genunchi, tot noi suntem. Avem o inimă bravă şi am supravieţuit cu bine. 

În plus, să nu uităm de cicatricele lăsate în urmă de operaţii salvatoare sau măcar schimbătoare de viaţă, demne de povestit iar şi iar celor ca noi, dar şi celor care nu au nicio cicatrice dar urmează să aibă. Să înţelegem că a avea cicatrice este sinonim cu a avea un competitor puternic. Că dacă nu am câştigat nu înseamnă că nu mai ştim să răcnim fioros. Că nu e cazul să mai pierdem vremea lingându-ne rănile, ci serbându-le. 

Aşa că ridică fruntea sus, ridică umerii, mergi drept, fii ţanţoş şi înveseleşte-te. Tu, nu altul, ai răzbit. Tu, nu altul, ai câştigat. Tu, nu altul, ai ştiut ce şi cum să faci ca să rămâi în viaţă. E ceva ce îţi datorezi ţie în primul rând, dar şi celor care ţi-au făcut galerie. E ceva ce orice învingător face, semn că indiferent de numărul de cicatrice, inima bate la fel de tare, semn a viaţă din belşug.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 2 septembrie 2013]