66. 10 sau 10.000 de ore

Să presupunem că eşti un om singur, care îşi doreşte cu disperare un partener de viaţă, o relaţie serioasă, care să înceapă cu o promisiune şi să se termine cu o viaţă trăită împreună. Să considerăm că ai epuizat toate soluţiile, dar ai aşteptat aşa de mult încât jumătatea de secol din buletin face ca speranţa ta să se micşoreze, iar disperarea să crească. Îţi doreşti aşa de mult un suflet pereche încât doar la asta te gândeşti noapte şi zi, în clipele de bucurie şi de depresie. Te întrebi de ce alţii au cu cine să împartă o zi şi o clipă, de ce alţii se căsătoresc, în timp ce tu rămâi cu ecoul bătăilor inimii tale.

Sau să presupunem că ai studiat cu pasiune şi zel, dar energia şi cunoştinţele tale se risipesc în varii drumuri şi cu varii persoane. Atunci când crezi că ştii ce trebuie să faci, ai surpriza să afli că nu ştii nimic. Atunci când te afunzi în depresie deoarece crezi că nu eşti bun de nimic şi te întrebi ce demon te-a pus să alegi drumul acesta în viaţă, descoperi că ai ceva potenţial, dar trebuie să refaci totul, să reînveţi tot ce este nevoie să ştii ca să fie bine.

Să presupunem că descoperi că eşti grav bolnav. Nu ai ceva incurabil, „doar” ceva cronic şi supărător. Ai făcut diverse investigaţii, ai făcut tratament câţiva ani, rezultatele nu prea s-au văzut. O dai pe tehnici de relaxare, ca să nu mai fii aşa de stresat. Încerci tratamente naturiste care îţi promit o stare de sănătate mai bună decât a străbunicilor. În afară de ameliorarea câtorva dintre efecte, problema de fond nu se rezolvă. Ajungi să îţi urăşti trupul care te trădează, să desconsideri mintea care te împinge să încerci tot felul de leacuri şi inima care te îndeamnă să mai speri.

Ce ai face dacă ai şti că iubirea ta se află dincolo de ocean? Ce ai face dacă ai şti că ar trebui să o cauţi la mii de leghe (deci mii de ore de mers pe jos), dar că odată ajuns acolo, fericirea îţi este asigurată? Ai face călătoria? Nu-i aşa că ţi-ai lăsa toate amintirile vechi, toate durerile şi rănile ne-bandajate şi ai alerga într-acolo? Nu-i aşa că nu ar mai conta nici cât de mult ai plâns, nici câte zile ai stat tu cu tine, nici măcar cât ai oftat şi aşteptat?

Ce ai face dacă ai ştii că ai ajunge cel mai bun în cariera ta după fix 10.000 de ore de specializări şi studiu? Ai lucra neîncetat pentru a-ţi atinge obiectivul, nu-i aşa? Ce ai face dacă ai ştii că mai trebuie să faci un singur pas pentru a ajunge acolo unde inima îţi bate cel mai lin, mintea este inundată de gânduri bune şi viaţa se trăieşte frumos?

Te vei scufunda tu în scăldătoare, asemenea lui Naaman, care era un lepros lipsit de speranţă? Vei face acest pas cu toată încrederea că vei primi vindecare? Dar dacă nu ai ştii că dincolo îţi găseşti fericirea, vindecarea, succesul ce ai face? Şi dacă nu ştii sigur, ce te împiedică să încerci, să cauţi oricât de departe şi să dedici 10 sau 10.000 de ore iubirii, carierei, sănătăţii tale?

Eu cred că merită să încerci :)
Ceea ce îmi doresc şi mie!


{Editorial publicat pe 30 iulie 2012, pe site-ul Majesty}








Sursa: fanpop.com

De ce-uri

De ce se întâmplă că, atunci când găsim vreo greşeală, suntem vocali, agresivi şi lipsiţi de consideraţie faţă de efortul altuia, dar când aflăm ceva frumos trecem mai departe?

De ce se întâmplă să călcăm în picioare munca altuia, să nu ne pese dacă a pus din el o oră sau o zi, dar când trebuie să facem ceva, rămânem pe margine?

De ce ştim înjurături multe şi le spunem tare? De ce ştim cuvinte care ajung să lovească direct în inimă, dar nu  avem şi puterea de a le opri înainte de a face prăpăd?

De ce muşcăm şi apoi fugim repede spre altă victimă? De ce nu putem să ne ţinem gura, să ne oprim degetele şi pur şi simplu să ne stăpânim?


Eu îmi doresc doar un strop de iubire...

65. Singurul meu Peter

Pe vremea adolescenţei mele, atunci când internetul venea numai prin dial-up, se folosea numai în doze mici, iar e-mailurile erau lungi şi siropoase, l-am cunoscut pe Peter. Peter L. era (şi cred că încă este), un inginer din Germania de o vârstă incertă, dar cel mai probabil apropiată de cea a părinţilor mei. Peter L mi-a făcut cunoştinţă cu ţara lui, cu pădurea din spatele casei sale, din singura fotografie pe care mi-a oferit-o vreodată, pe vremea când Facebook nu exista şi comunicarea la distanţă era un lux şi un privilegiu.

Peter se descoperea mult şi totuşi destul de puţin. Peter îmi descria în amănunt frânturi din imensa pasiune pe care o poate avea un inginer german pentru toate maşinile şi procesele tehnice şi la fel de curios şi pasionat îmi cerceta ascunzişurile sufletului pentru a pune acolo frumuseţi şi sensibilităţi pe care nu le cunoscusem până atunci. Datorită lui Peter am început să îl citesc cu plăcere pe Rilke. Pentru a-l putea citi pe Rilke în original, am început să învăţ limba germană şi să-mi placă. Din dorința de a-l simţi și mai aproape de sufletul meu pe Peter, pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate, dar de atâtea ori printre gândurile şi emoţiile mele, am început să stau ore întregi la BCU pentru a citi tot ce găseam de Nietzsche.

Până într-o zi, când, citind câteva fragmente din scrisorile pe care Nietzsche i le scria domnişoarei Lou Salome (iubita lui, cu care a avut o relaţie ce s-a terminat dezastruos) am descoperit că exact aşa cum îi scria Nietzsche lui Salome, exact aşa, în cuvinte multe şi foarte asemănătoare (uneori identice), îmi scria mie Peter. Şi nu doar că îmi scria, dar urmărea exact firul evenimentelor din viaţa celor doi, astfel încât e-mailurile pe care le schimbam noi se regăseau aproape integral în scrisorile primite şi trimise de Salome.

Nu ştiu dacă Peter era atât de absorbit de acele scrisori pe care le citea tocmai în acea perioadă încât scrisul său era îmbibat de sentimentele de iubire şi confuzie ale lui Nietzsche. Nu ştiu nici dacă pasiunea sa pentru iubirea dintre Nietzsche şi Salome era aşa de mare încât citise şi aproape ajunsese să ştie pe de rost pasaje întregi, încât asta transpira în tot ceea ce scria el. Ştiu însă sigur că atunci când am făcut descoperirea, corespondenţa dintre Salome şi Nietzsche se apropia de final. Şi, inevitabil, finalul a venit şi în cazul nostru, fără explicaţii, fără continuare. Brusc şi dureros.

Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că perioada premergătoare descoperirii surprinzătoare a fost una foarte plăcută. Cui nu îi place să primească scrisori lungi, în care sunt inserate strofe de poezii şi melodii îmbibate de amintiri? Cui nu-i place să facă parte din viaţa cuiva care să se gândească la tine dimineaţa, la ceai sau după o zi ocupată şi agitată la serviciu? Cine nu este onorat să descopere că a fost muza unei poezii, chiar dacă trebuie să traducă poezia cuvânt cu cuvânt pentru a o înţelege?

Dincolo de toate acestea, nu doar iubirea, ci şi viaţa se dovedeşte a se potrivi cu situaţia mai puţin plăcută descrisă mai sus. Există adevăruri care ne provoacă o profundă mâhnire. Există şi lucruri ascunse, sentimente nedeclarate, scenarii pe care nu ajungem să le cunoaştem decât atunci când suntem deja excluşi din distribuţie. Nu ştiu dacă ar fi mai bine să nu aflăm deloc. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în cazul în care am afla mai devreme. Nu ştiu.

Dacă nu ştiu, nu înseamnă că adevărul doare mai puţin, nici că dezamăgirea este mai mică. Dacă însă vi s-a greşit, acceptaţi regretele şi scuzele. Dacă vi s-au ascuns anumite informaţii, nu continuaţi să vă simţiţi răniţi. Dacă aţi fost confundaţi, înşelaţi, duşi pe o pistă falsă...nu rămâneţi dezamăgiţi şi mâhniţi. Va trece...toate trec. În plus, este posibil ca cel care vă cere iertare să nu mai trăiască şi să fi păcat ca scuzele să rămână în eter, nerăspunse, nebăgate în seamă.

Acordaţi-vă o pauză de respiraţie, trageţi aer în piept şi iertaţi mai mult. Dacă aveţi cumva un Peter în viaţa voastră, bucuraţi-vă de prezenţa lui atât cât a fost bună şi agreabilă. Alegeţi să păstraţi numai ce a fost plăcut, nu şi dezamăgirile. Alegând să faceţi aceasta, veţi semăna mai multă iubire decât toate scrisorile de iubire din lume.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 23 iulie 2012}