De ce iubesc eu Romania

Atunci când am plecat în Anglia, aveam în minte câteva lucruri: 
  1. că "nu m-am născut în locul potrivit", vorba cântecului, şi acum am şansa să dovedesc ce ştiu, ce pot, într-o ţară cu oameni educaţi şi civilizaţi
  2. că trebuie să mă ţin cât mai departe de diaspora (pentru că românii plecaţi în străinătate sunt "şmecheri şi îngâmfaţi")
  3. că am, în sfârşit, ocazia să pot profesa relaţii publice într-un mediu anglofon, prin urmare a lot of bonus points for my professional life. Este de la sine înţeles că mă voi descurca, pentru că în alte părţi se recunoaşte şi încurajează profesionalismul, nu ca în România unde mi se tot scot ochii că sunt supra-calificată (cine o fi inventat chestia asta?).
Impresiile mele le-aţi putut citi în câteva rânduri de-a lungul timpului pe blog (în secţiunea dedicată aventurilor mele în Anglia) şi pe Facebook. Ce vreau să scriu astăzi este faptul că eu am avut ocazia să schimb ţara cu una "civilizată" vest europeană, să văd cum este şi dincolo (şi nu am mers ca turist, nici nu am lucrat în agricultură, ci în administraţie) şi m-am întors decisă să îmi schimb ţara. În bine.
Să fiu consecventă.
Să nu mai găsesc greşeli în toţi şi în toate.
Să mă asigur că prietenii mei străini ştiu lucruri suficiente despre România şi, în plus, adevărate.
Oricine a fost plecat în altă ţară ca să-şi facă un rost, înţelege de ce mi-am schimbat părerea radical. Nu are legătură cu dorul de acasă şi de familie. Nici cu e melancolia faţă de locurile natale, nici cu mirosul de sarmale. Nici cu patriotismul renăscut subit după ce te urci în avion. Are legătură cu o imagine corectă dspre sine.

Aşadar, stârnită de campania "Românii sunt deştepţi" a celor de la Rom, de campania "De ce iubesc România" a celor de la PRO TV m-am gândit să pornesc în propriul demers. De 1 decembrie am vrut să trimit şi eu un videoclip pe site-ul Pro Tv, dar eram atât de bolnavă încât probabil nu s-ar fi auzit nimic din ce aş fi spus. Dar cum eu mă pricep mai degrabă să scriu decât să vorbesc, iată ce am eu de scris.

Ştiu că trăiesc într-o ţară definită de politicieni corupţi, de gropi în asfalt, de pensii îngrozitor de mici. Ştiu că în ţara mea există haos legislativ şi administrativ. Nu am uitat nici că există lipsă de educaţie, există oameni, români, care nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea, respectul sau buna creştere faţă de semeni. Mereu ni se spune mereu că nu suntem buni, ni se dă în cap că ce facem nu e folositor nimănui sau e prea ieftin. Şi ce este mai dureros este că asta credem şi noi, iar diferenţa dintre românii care au plecat la muncă în altă ţară (inclusiv eu) şi cei care scuipă ţara asta şi o înjură de numa numa, dar nu au fost decât turişti pe ici pe colo este faptul că noi am aflat că împăratul este gol. Că hainele cele noi ale ţărilor civilizate sunt în principiu ţesute de părerea noastră prea bună despre ei, despre ce înseamnă iarba verde de dincolo de gard şi de ce înseamnă în opinia noastră "civlizaţie". Despre Anglia (unde am lucrat, asta ştiţi deja) aş putea să scriu multe lucruri care sunt exact ca în România sau chiar mai rele. Asta o poate face orice român care a schimbat ţara. Dar intenţia mea nu este să stric imaginea englezilor, nu mai e treaba mea cât de necivilizaţi sau murdari sunt ei. Treaba mea e aici, în România, cu românii mei. 

Este legitim să fim mândri de strămoşii noştri remarcabili, de scriitorii şi de actorii geniali; este legitim să iubim  peticul acesta de lume dintre graniţele suficient de mari, să iubim ţara asta pentru că aici ne-am născut. Deşi nu avem niciun merit şi nicio participare la evenimentul ăsta. De ce găsesc eu legitim să iubesc România:
  • pentru că nu suntem buricul pământului şi nici nu pretindem asta despre noi
  • pentru că românii au haz, nu se amuză singuri la glume răsuflate, nici nu trăiesc un umor sec
  • pentru că suntem autentici în manifestarea emoţiilor noastre, fie că este în faţa unui act de cultură sau pe un stadio
  • pentru că avem talent şi inventivitate, iar asta nu ne face aroganţi
  • pentru că păstrăm tradiţia în sărbători, costume şi mâncare
  • şi pentru multe alte lucruri, dar nu am vrut să fac o listă exhaustivă

Bun, ce facem mai departe?
Campanii despre imaginea de ţară s-au tot făcut (nu e locul sau momentul să discut). Cele 2 probleme, aşa cum văd eu situaţia, sunt: raportarea permanentă la trecut şi părerea mult prea proastă despre noi. Să explic.
1) Nu mai trăim în balada mioriţa, când toată lumea complota împotriva bietului ciobănaş, el ştia despre tot şi nu a făcut nimic. Nu mai suntem nici în povestea cu drobul de sare. Da, ţara asta a fost bucăţi, a devenit plină şi întreagă de-abia acum 93 de ani. Da, am stat sub comunişti 4 decenii. Da, nu ne-a fost bine deloc, am suferit. Dar au trecut 22 de ani de când suntem liberi (atât cât putem numi libertate ce trăim), timp în care ne-am tot plâns de milă pentru ce ni s-a întâmplat. Da, înţeleg că a fost şi e greu, sunt de acord că politicienii nu au făcut nimic, dar dacă aşteptăm ca bucuria şi fericirea să vină de la ceilalţi, e posibil să aşteptăm toată viaţa şi să nu primim nimic. Ar fi bine şi folositor dacă nu am mai sta "cu piciorul pe frână", cum frumos zicea Oana Pellea. Ar fi de folos să trăim în prezent şi pentru prezent, să facem ceva pentru acum şi pentru cei care trăiesc acum. Să lăsăm preocuparea ancestrală pentru capra vecinului şi să ne ocupăm de bucăţica noastră de viaţă. Cine are nevoie acum de ajutor? Ce aş putea face eu pentru el/ea? Pe cine pot convinge ca să facem ceva bun împreună? Dacă am o idee, cât de departe se duce influenţa mea şi pe caţi pot convinge să cumpere o periuţă şi o pastă de dinţi, câteva alte lucruşoare şi să umplem o cutie de pantofi (sau mai multe) pentru copii pentru care aceste lucruri sunt necesităţi? Sunt multe piedici? Da. Sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutor? Foarte mulţi. Dar drumul la ei e mai scurt dacă îl fac eu singură şi nu aştept ca altul să rezolve problema. Un copil care duce lipsă întreaga sa copilărie, un bătrân care să îndure vicisitudinile vieţii sale târzii, un adult care se urcă pe pereţi în mintea sa şi în realitate urlă în tăcere şi multe, nenumărate situaţii în care oamenii pe care îi cunoşti au nevoie de ajutor, de încurajare, de momentul în care cineva aprinde o scânteie în el. Şi sunt multe modalităţi în care putem ajuta pe cineva acum. Eu am câteva idei de proiecte concrete, aş dori să veniţi şi voi cu idei.

2) Nu ştiu cine a spus prostia că e păcat că ne-am născut în România. Eu cred sincer că nu ne naştem întâmplător undeva şi leagănul acesta nu mi-a fost pe deplin potrivnic. Am absolvit 2 facultăţi fără a fi datoare unei bănci pe următorii 20 de ani. Mă bucur de oportunitatea de a-mi spune părerea (chiar şi împotriva sistemului) fără să fac închisoare. Am aici pe toţi oamenii care mi-au suflat în aripi şi o mare parte a celor pe care îi iubesc. Nu cred că dacă m-aş implica mai mult în rezolvarea durerilor şi lipsurilor românilor mei, mi s-ar mai părea că ţara asta e rea şi neprietenoasă.

Acestea fiind spuse, să lăsăm înclinarea spre facil, să nu mai credem că lumea este aşa cum o vedem la televizor şi să gândim, să ne folosim capacitatea de analiză. Să nu mai mâncăm pastă regurgitată de alţii, să participăm şi să nu ne mai comportăm ca şi cum ne-am htăni doar cu fiertură de pelin. Să înţelegem că popular nu înseamnă mare, nici nu înseamnă genial. Nu pot şi nu am voie să spun că nu am putut mai mult pentru că m-am născut în România. Ăsta nu este un motiv şi, în niciun caz, nu este o scuză.
Personal am decis să nu mai aştept de la alţii să facă ce pot face eu însămi. Nu mă pricep la autostrăzi, nici la economie, dar ceva personal şi constant care să schimbe viaţa unui pumn de oameni sunt în stare. Atunci când nu dai nimic, nu te aştepta să primeşti ceva.  În ecuaţia vieţii mele, a dărui este pe primul plan, am şi primit foarte mult şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. E timpul să dau mai departe ce am primit, ceea ce doresc să fac împreună cu tine.Şi, aşa cum spunea Oscar, viaţa e pe zile.

Am încercat să rezum ceva la care mă tot gândesc de 2 luni. Iertare pentru că nu am putut fi şi mai concisă de atât. Am râs suficient de cei care nu ştiu care este diferenţa dintre Paşte şi Crăciun sau cei care nu ştiu cine a scris Biblia (poate că ştiţi la ce mă refer). Oamenii aceştia şi nivelul lor NU determină ce pot face eu. E păcat că există oameni care nu ştiu să scrie şi să vorbească corect (e şi mai păcat că unii au bloguri şi influenţă în online). Nici oamenii aceştia NU determină ce pot face eu. Oamenii care pot face schimbări sunt cei hotărâţi, perseverenţi, motivaţi. Nu e vorba de manifestări de amploare, ci de încercări pe luni şi ani. Să fiu deschisă să ascult. Să am ceva bani puşi deoparte pentru urgenţele altora (dacă nu fac din asta o prioritate, niciodată nu îmi vor rămâne bani pentru alţii). Să mă obişnuiesc să fiu generoasă regulat. Să comunic mai mult, nu despre mine, ci despre ce ştiu. Avem atâta informaţie pe care o putem împărtăşi, atâta cunoaştere, atâtea lucruri folositoare pe care nu trebuie să le ţinem doar pe hard disk-ul personal. Şi ştiu că sunteţi mai mulţi care gândiţi ca mine. 100 de oameni care să facă ceva direcţionat în folosul celor în nevoie e mai mult decât nimic. Şi acei 100 pot învăţa şi pe alţii cum să facă ceva pentru altul. Nu cu forţa, ci cu bucurie. Dacă îţi place un articol, dă-l mai departe ca să-l citească şi alţii. Dacă îţi place un autor, spune-i, scrie-i. Dacă îţi place muzica unui artist, vorbeşte despre el. Dacă îţi place un actor, mergi la spectacolele lui, vorbeşte despre ce te-a impresionat. Un pictor. Un discurs public. Un lucru făcut de mână. recomandaţi ce vă place, sunt suficiente lucruri urâte şi goale de conţinut promovate peste tot.

Ştiu că momentul ales nu e cel mai potrivit, printre sarmale şi cozonaci. E timp pentru altfel de meditaţii, dar mai sunt câteva zile până anul viitor. Dacă vă place ideea, răspândiţi link-ul, gândiţi-vă la proiecte, sugestii pentru a face România un loc bun de locuit. Nu vorbesc aici de a duce pachete la cămine de copii sau aziluri, ci la ceva şi mai concret de atât. Nu neapărat ajutor cu bani. Poate faceţi ceva pentru alţii şi puteţi să ne spuneţi şi nouă. Eu aştept cât mai multe comentarii, aştept să te implici. Eu am lansat o idee şi cu siguranţă că de aici putem construi mai mult. Iar sloganul, aşa cum l-am anunţat şi pe Facebook, este "creşte acolo unde eşti plantat"
Cu mare drag!

Cel mai frumos cadou (Oscar si Tanti Roz)


Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.
Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

Nu exagerez dacă vă mărturisesc că am început postarea aceasta de cel puţin 40 de ori. Cel mai greu lucru pentru cineva ca mine, care se exprimă cel mai uşor prin scris, este să scrie despre ceva ce l-a lăsat fără cuvinte. Prin urmare nu o să povestesc, dar vă voi spune câte ceva din experienţa care m-a lăsat speechless.

Era marţi dimineaţă când Raluxa punea o întrebare pe blogul ei, şi anume "Ce preţ are viaţa ta şi de ce?". Se dădea un premiu pentru unul dintre răspunsuri (o invitaţie dublă la spectacolul Oscar şi Tanti Roz de la Teatrul Bulandra). Ştiind că Raluca este un blogger foarte cunoscut, mă aşteptam ca - printre multe comentarii - şansele mele să fie foarte mici, aşa că ieri dimineaţă surpriza mea a fost cu atât mai mare cu cât primesc un e-mail drăguţ de la ea în care mă anunţa că i-a plăcut comentariul meu  şi mă roagă să confirm că mă pot duce la spectacol. Evident că am confirmat şi, deşi auzisem numai lucruri înălţătoare despre piesă, habar nu aveam la ce mă duc.


Îmi pare rău că nu m-a învăţat nimeni cuvintele cu care aş putea scrie ceva despre piesa aceasta şi despre reprezentaţia magistrală a celor 2 actori principali: Oana Pellea şi Marius Manole. Şi chiar dacă aş şti cuvintele, nu m-a învăţat nimeni să le potrivesc în propoziţii cu miez ca să pot descrie ce migraţii sufleteşti te curprind când eşti faţă în faţă cu Oscar şi Tanti Roz. Şi chiar de-aş şti şi cuvintele şi propoziţiile, tot nu aş putea să putea să povestesc ceva ce se simte, nu 5 minute, nu jumătate de oră, ci 150 de minute. Căutaţi cartea şi citiţi-o lent; căutaţi şi luaţi bilete la piesă, este mai bună decât cartea (asta venind de la cineva care adoră cărţile şi este întristată de ecranizări slabe); mergeţi la teatru şi fiţi părtaşi la miracolul acela care are loc în câţiva metri pătraţi, în care simţi şi lacrima, şi ţipătul tăcut, şi vocea lui Dumnezeu. 

Ce este şi mai important decât reprezentaţia în sine este campania Asociaţiei Salvează vieţi, care încearcă să doteze centrele oncologice din România cu camere sterile, astfel încât bolnavii de cancer să nu moară prematur ca urmare a infecţiilor dobândite în spital. Aşa cum spunea şi Oscar, "Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori." Campania scoate la lumină posibilitatea pentru persoanele juridice de a redirecţiona 20% din profitul anual către ONG-uri pe care să le sponsorizeze. Toate celelalte informaţii, inclusiv contractul de sponsorizare, pot fi găsite pe site-ul campaniei. Dacă nu aveţi o firmă, măcar daţi mai departe la 10 persoane informaţia aceasta. 

Mulţumesc Raluxa pentru cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată!

N.R. (adică nu renunţa)

De cele mai multe ori în viaţă, pentru cei mai mulţi dintre noi, lucrurile nu vin pe tavă. 

Rareori se întâmplă să găseşti din prima locul de muncă perfect pentru calificările tale, exact în momentul în care eşti cel mai pregătit pentru aceasta. Rareori se întâmplă să îţi placă fiecare oră a zilei, o săptămână întreagă, împreună cu toţi oamenii pe care îi cunoşti şi îi întâlneşti. Şi tot rareori se întâmplă ca oamenii pe care îi iubeşti atât de mult încât simţi că arde inima în tine când eşti departe de ei să simtă ceva asemănător sau în acelaşi timp cu tine.

De puţine ori se întâmplă ca hainele să pară că au fost croite special pentru corpul tău, ca pielea să fie catifelată şi fără defecte exact în ziua în care ai mare nevoie de asta. De puţine ori se întâmplă să avem stomacul la fel de plat cum ne-ar plăcea, părul la fel de lung şi de mătăsos pe cât ne-am dori şi gleznele atât de subţiri ca să poţi purta perechea aceea formidabilă de sandale de la Michael Kors. 

De cele mai multe ori nu ai bani să cumperi Miss Dior cherie atunci când ai cea mai importantă întâlnire a vieţii tale sau biletul de avion ca să ajungi la cel iubit. De cele mai multe ori, coafura nu rezistă tocmai în zilele în care ar trebui să arăţi perfect, ba chiar ţi se ondulează cu toate plăcile din lume folosite succesiv şi simultan. De cele mai multe ori, te iubesc este urmat de pauză sau nu este spus deloc. De cele mai multe ori ardem prăjitura pregătită special pentru prietenii şi familia veniţi în vizită. Sau cozonacul nu creşte. Sau frişca nu are consistenţa necesară.

Aş putea continua cu eşecuri de toate felurile şi mărimile, sute numai din experienţa mea . Ce vreau să spun de fapt este că e foarte posibil să ai un vis, e posibil şi să fi încercat multe căi pentru a-l împlini şi e posibil să fi eşuat de multe ori. Cei apropiaţi îţi spun că nu se poate, că e greu, că nu ţi se potriveşte. Celorlalţi nu le pasă deloc. Nu mai ştii ce să faci şi unde să mergi. Poate că nici cele ce ţi-au venit pe tavă nu îţi sunt de prea mare ajutor.

Gândeşte-te.

Poate nu e visul potrivit. Sau timpul lui. Sau cu persoana potrivită.
Poate se rezolvă şi fără bani. Poate e nevoie de ceva creativitate. Şi de suflet.
În două vorbe: Nu Renunţa.

Pentru ca cea mai mare durere a omizii nu ii aduce moartea, ci o pereche superba de aripi.

De ce am plecat din Anglia, de ce m-am intors in Romania

Se pare că nici nu am apucat să anunţ că m-am întors, că unii dintre "prieteni" mei de acasă au început să răspândească zvonuri despre motivele întoarcerii mele. Nu le voi enumera aici, nici nu le voi dezminţi - cine vrea să creadă varianta mea, să o creadă; cine nu, să creadă absolut ce doreşte. Acestea sunt lucruri care mă depăşesc, prin urmare nu îmi asum zvonuri sau minciuni. Ce s-a întâmplat:

- am fost ilegala de la un capăt la celălalt. Treceau luni bune şi acte tot nu aveam. Aveam în schimb un sac de promisiuni, că uite că am vorbit cu nu ştiu cine, că voi vorbi cu contabila, cu avocata, cu căţelul, cu purcelul, cu prietenul nu ştiu cui şi cu românul de la colţ. Eu nu sunt genul de om care să lucreze la negru. Nici genul de om care să nu ia munca în serios. Eu sunt genul de om care se gândeşte la pensie şi la asigurări de sănătate şi care vrea să facă toate lucrurile ca la carte, din toate punctele de vedere. Fostul meu şef continuă să spună că nu am avut suficientă răbdare, în condiţiile în care primele 3 luni nu a avut loc nici măcar o discuţie despre asta - eu am fost cea care am deschis subiectul într-un târziu şi de atunci numai amânări şi lucruri mult mai importante care nu mai suportau amânare. În condiţiile în care el reţinea aproape 400 de lire pentru pensie si sănătate (care se duceau în buzunarul lui) iar eu nu aveam nici măcar un contract de muncă, am decis să nu mai aştept.
- pe lângă faptul că nu aveam acte, a mai fost un motiv care m-a determinat să plec cât mai repede: numeroasele modalităţi ilegale de a face rost de bani. Eu am principii şi un cod moral după care ma ghidez şi nici smecheriile, nici înşelăciunea (ca să numesc numai puţin din ce se întâmpla) nu se află printre ele. Recunosc că eu muncesc şi pentru bani, dar nu banii mă motivează, ci simţământul lucrului bine făcut. Nu voit, ci prin prezenţa mea în diferite conjuncturi în care se discutau anumite lucruri şi se puneau la cale planuri de tot soiul, eram părtaşă la lucruri din ce în ce mai ilegale şi mai imorale. Eu nu sunt bună la aşa ceva, pe mine mă oripilează minciunile spuse pe faţă şi cu capul sus, mă deranjează atitudinea celor care fabrică acte false pe bandp rulantă pentru a le servi în procese fără număr şi mă scoate din minţi omul al cărui dumnezeu este numai banul. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt vreo sfântă şi nici nu am lucrat până acum doar în paradis. Dar în niciun loc din România nu am văzut şi auzit atâtea furtişaguri şi minciuni ca la ultimul loc de muncă. Adăugăm la asta şi faptul că eu însămi nu aveam acte şi vă puteţi imagina de ce imediat ce am avut şansa de a pleca, mi-am făcut bagajele şi am fugit cât m-au ţinut picioarele. 

Detaliile sunt multe iar cei cu care am corespondat le cunosc. Am decis să nu le enumăr aici ca să nu risc să le car într-un bagaj mic toată viaţa mea, aşa cum scriam ieri. Într-un cuvânt, nu vă încredeţi în străini, nici măcar în cei pe care îi cunoaşteţi.

Pe de altă parte, în Northampton am cunoscut cei mai calzi, amabili, pupăcioşi, veseli, optimişti, dornici să ajute oameni. Nu toţi, numai cei care m-au găsit şi pe care îi consider - cu onoare şi recunoştinţă - prietenii mei. Beti si Lori, Timea si Otto, Vali, Tony si Csilla, Grace, Sarah si Nigel, Angela si Lloyd, Giles şi Nadine, Joseph şi Mary, cele două Maxine, Maureen şi Sizwe, Beauty, Lucy şi multe alte nume pe care acum e posibil să le omit. Despărţirea de ei a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată.

Poate de asta nu am făcut duş de 3 zile, nu am ieşit din casă şi nu am chef de nimic.
Poate de asta sunt irascibilă şi deprimată.
Poate de asta nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni, nici să dau explicaţii - deşi sunt convinsă că locul meu nu era acolo.
Sau poate pentru că resimt asta ca pe un eşec enorm, din cele mai multe puncte de vedere...
Life goes on

Later edit: m-am gândit că e mai eficient să nu fac o postare separată despre asta, ci să explic puţin. Motivul pentru care gândesc asta ca pe un eşec nu are nicio legătură cu revenirea în ţară. Nici o secundă, la plecarea mea, nu decisesem să rămân, ci urma să mă întorc la finalul perioadei de 2 ani. Ce resimt ca un eşec este faptul că, în ciuda sacrificiilor pe care le-am făcut, cheltuielii tuturor banilor mei înainte de plecare, luptelor de gherilă purtate pentru a putea deveni legală şi a pentru a munci cinstit, nimic nu s-a realizat. Am pierdut bani şi m-am întors cu ceva mărunţiş, am pierdut timp preţios pentru că la 27 de ani nu mai e vremea să fii aventuros şi am ajuns iar în punctul în care trebuie să o iau de la 0. Ba chiar, în loc să fiu de ajutor părinţilor mei - scopul pentru care am plecat - am cauzat îngrijorări şi suferinţă.
Eh, lasă că mă fac eu mare :)

19.Disciplina si la ce foloseste ea

Stiu ca pentru cei mai multi oameni, cuvantul "disciplina"  nu evoca sentimente prea placute, nici stari prea calme. “Disciplina” evoca amintiri nu prea frumoase apartinand perioadei copilariei, in care disciplina insemna pedepse, insemna bataie, insemna stat la colt sau in genunchi, o zi fara desert sau fara iesit afara si multe alte metode pe care parintii le aplica copiilor indisciplinati. Cumva termenul de disciplina nu este tangent prea des cu perioada adulta a omului. Se presupune ca pana devii adult, maturitatea te-a invatat deja sa fii disciplinat, sa respecti reguli – chiar daca nu iti plac, sa te comporti frumos in societate – chiar daca nu iti vine mereu usor. Si cu toate ca este ceva ce noi ca adulti nu prea acceptam, disciplina este cautata de unii si aplicata consecvent. Ma disciplinez sa iau micul dejun zilnic. Ma disciplinez sa pot alerga 3 kilometri zilnic, apoi 5,  apoi 10. Ma disciplinez sa nu mi se urce sangele la cap de la orice nimic si sa-mi traiesc viata mai calm. Ma disciplinez sa ma trezesc la ora 6 ca sa am mai mult timp pentru ceva sau pentru altceva. Si cumva autodisciplina suna mult mai bine decat sa iti spuna altul ce, cum, cand sa faci.

Cei mai multi oameni pe care ii cunosc, oameni care au reusit ceva important in viata, s-au supus unui asemenea tratament. Ne uitam la un om care este in forma si il admiram pentru ca arata si se simte atat de bine, ne-am dori si noi sa aratam asa, sa stralucim de sanatate. Ne-am dori si noi sa obtinem ceva “mare” care sa strige cat de ambitiosi suntem, cat de perseverenti, cat de buni. In spatele acestor calitati exista zile si luni, poate saptamani la rand in care oamenii acestia nu au facut ce le-a placut, ci ce a trebuit. O decizie constienta de a te afla de partea durerii disciplinarii si nu de partea durerii regretului. 

Poate ca este mai convenabil sa mergi oriunde decat sa fii consecvent pe drumul tau, dar nu e nicidecum mai bine. Poate ca e de 10 ori mai usor sa stai cu capul pe perna decat sa incepi sa iei decizii si poate, la fel, e mult mai usor sa faci ce ti se spune si sa carcotesti in barba decat sa iei tu decizii pentru altii. E mai usor sa incepi sa faci lucrurile mai usoare mai intai si sa lasi altora mizeria, dar stiu de mult timp ca un lider adevarat este cel care face personal si cel dintai treburile neplacute din firma.

Mereu este implicat sacrificiul, dar intotdeauna acest sacrificiu este unul care sa aduca beneficii mai tarziu. Cei mai multi oameni, inclusiv eu, prefera sa inceapa cu lucrurile placute, sa isi organizeze prioritatile in functie de placere, daca se poate mai intai sa primeasca recompensele si apoi sa munceasca. Si apoi mai tarziu, mult mai tarziu, cand am terminat deja treaba cea mai grea si primim aplauzele incep mustrarile de constiinta ca nu am inceput mai intai ori cu mult mai devreme cu partea grea.

Asadar, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa ne disciplinam tendintele lenese. Daca nu ne formam obiceiuri bune, cele rele nu stau pe loc, ci cresc in toate locurile in care ar fi putut creste cele bune. Neutri nu putem ramane nicidecum, pentru ca e cel mai usor sa devenim rai si sa facem raul.

Si aici fac legatura cu 1 Corinteni 9: 24-27: “Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” Dincolo de multiplele comentarii care tin de acest fragment, oricine ia viata ca pe un joc, se deprinde cu usurinta sa isi exercite autocontrolul in toate lucrurile. Trebuie sa avem o tinta. Trebuie sa avem o cale. Trebuie sa avem un mijloc. Nu e suficient sa avem un vis, ca visul nu ne duce nicaieri. Trebuie sa fim disciplinati ca sa reusim sa facem ceea ce altii nu vor sa faca, sa reusim sa obtinem ceea ce altii doar viseaza.

Sa ai tot succesul intr-o saptamana din ce in ce mai disciplinata!

{Editorial publicat pe 16 august 2011, pe site-ul Majesty}




18. Despre bunatate

Atunci cand esti emigrant si cand bucatica ta de paine si sticla ta de apa imbuteliata depind de un singur om, incepi sa iti dai seama ca fiind rau nu ai nicio sansa sa supravietuiesti.

Sa ma explic. Experienta aceasta de a o lua de la zero cu toate are 2 posibile scenarii. Primul este ca poti sa-ti rupi gatul metaforic, sa mori incetul cu incetul de dor, de dezamagire, de singuratate, de plans prea mult si de oftat prea des, de melancolie si din cauza tuturor acelor lucruri care se intampla “acolo” si tu nu esti prezent la ele. Daca ti se intampla aceasta, incepi sa vezi toate colturile tarii acesteia si sa-ti amintesti numai dulcele din tara din care ai plecat. Esti hoinar si ai uitat cine te-a pus sa pleci. Esti singur si te intrebi de ce ai ajuns asa. Esti mai sarac decat erai, si financiar, si moral, si spiritual si mai mereu cazi pe ganduri: oare acolo nu mai era nicio sansa? Nu mai era niciun loc in care sa cauti ceva de facut? Oare au fost epuizate chiar toate resursele, toate metodele? Sansele sunt mari ca aceste sentimente sa traiasca emigrnatii care se intorc acasa dupa putina vreme, care se multumesc cu putinul care a fost, cu experienta unui loc nou caruia nu ii apartin sau cu cateva haine de firma cumparate de la reduceri. Acesta este gustul amar care nu se estompeaza niciodata cand te gandesti la locul acela in care nu ai reusit prea mult.

Al doilea scenariu este acela ca locul acela pus deoparte pentru tine este unul bun, cu temperatura placuta, cu oameni suficient de buni cat sa nu te copleaseasca. Sau nici prea rai, cat sa nu te deranjeze. Iti este bine si pe masura ce trece timpul, dorul nu mai trece, dar esti convins ca aici poti face ceva bine. Un loc in care simti ca poti fi bun si chiar daca nu ti se rasplateste pe masura, tu continui sa cresti in bunatate. Ce ai lasat in urma este un sac cu bune si cu rele, cu dulci si amare, toate ale tale. Chiar daca mai primesti vreun cot in stomac, ai un manuchi suficient de bucurii care sa-l acopere. Nu e perfect, dar aici ai ajuns si poti sa fii rau sau poti sa fii bun. Daca esti rau, aduni minusuri cu pumnul si totusi asta nu iti face mai bine. Daca esti bun, nu mai aduni, doar oferi. Saluturi cu ochii sinceri, imbratisari cu palmele intinse, bucurii cu sufletul deschis mare.

Oricum ar fi, scenariul meu nu se potriveste cu niciunul descris. Toate sunt la inceput si nici nu am apucat sa o iau pe o cale sau pe alta. Totusi cumva, inlantuite printre zile si nopti ale vietii, exista autostrazi de oportunitati, intersectii invizibile de timp si oameni, strazi aurite pe care e tocmai potrivit sa intri, pentru ca acolo calatoresc cu precadere extraordinarul, sublimul, neasteptatul. 

Si abia aici iti dai seama ca ai ajuns exact unde vrea Dumnezeu ca tu sa fii, adica in cea mai buna portiune a drumului, cea mai frumoasa bucata a vietii omenesti: micile, nenumitele, anonimele si uitatele acte de bunatate si iubire traite printre straini, fie acasa fie departe, constient sau mai putin, mereu de apreciat dar atat de usor de trecut cu vederea. Caci “ti s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?”

{Edtorial publicat pe 8 august 2011, pe site-ul Majesty}

Postare despre "lumea buna" din Anglia mea

Da, asa isi zic, northamptonieni, si alcatuiesc un adevarat melting pot: locuitorii orasului meu sunt de toate culorile si vorbesc toate limbile pamantului. Desi este oras mestesugaresc, asa cum am mai scris, totusi putini sunt cei care se mai ocupa de asa ceva. In principal, orasul este locuit de persoane care fac munca de birou. In plus, nu doar o data am vazut englezi la ora 5 AM plecand spre munca cu masina sau bicicleta, ceea ce ma face sa cred ca exista si navetisti ce lucreaza prin imprejurimi. La prima vedere, englezii din Northampton sunt oameni care isi vad de treaba lor, care nu se uita la tine daca va intersectati pe strada, politicosi (dar nu peste masura). La a doua vedere, englezii de aici sunt galagiosi (chiar si cei care nu au baut nimic), lipsiti de buna crestere (daca te calca sau te loveste cineva aici, nici gand sa-si ceara iertare), betivi intr-un hal greu de imaginat, scandalagii (chiar aseara priveam pe geam o scena cauzata de cineva care arunca cutii pline de bere intr-o masina stationata) si pusi pe smecherii. Despre seful meu nu voi scrie din motive lesne de inteles, dar colegul meu Callum este un fel de Huckleberry Finn - adica englezul tanar tipic: are ochi albastri, e adorabil de naiv si se imbraca in camasa si vesta de tweed. Va imaginati ca el avand 17 ani, eu 27, il invat si am grija de el de ca de propriul copil, fiind si subalternul meu. Din cand in cand,  ne sfatuim reciproc ca doi angajati ilegali ce suntem (momentan): el cu ce stie despre munca aici, eu cu ce il pot invata din experienta mea de 6 ani ca angajat. Asadar, il pot declara englezul meu preferat din motivele de mai sus si multe altele cu care nu vreau sa va plictisesc.
Acum in sumar cate ceva despre interactiunile cu cei aflati in afara sferei biroului nostru.
  • relatiile cu englezii: alti englezi pe care ii cunosc direct sunt partenerii cu care comunic zilnic (aproximativ 20-30/zi, in functie de nevoie, cateodata chiar 50). Toti cei pe care ii cunosc si care au pozitii de conducere sunt aroganti si smecheri (ceea ce demonstreaza inca o data ca avere fac cei care se pricep la marsavii, indiferent in ce tara locuiesc). Toti cei pe care ii cunosc si care lucreaza pentru altii sunt amabili si aparent niciodata nu sunt stresati - desi in domeniul in care lucrez eu asa ceva nu exista. Marele lor minus este ca daca ai nevoie de ceva, trebuie sa te tii de ei ca sa obtii. E-mail, hartii prin posta, numere de telefon, orice lucru oricat de mic necesita rugaminti si telefoane pana ajunge omul sa se sature ca il sacai si sa iti rezolve problema. Poate de asta a inventat englezul expresia "to chase up somebody" - care exprima perfect starea de fapt. Mai am legaturi cu cei de la magazinele la care fac cumparaturi des (Tesco, Morrisons, ASDA - multumesc Amedeo pentru pont) si apoi in magazinele prin care mai intru in pauza de masa. Mi-a placut tare mult o doamna in etate dintr-un magazin de imbracaminte pentru femei (Bonmarche pe numele lui) de unde am cumparat o pijama si care m-a intrebat daca am card de fidelitate. I-am raspuns ca nu, ca este prima data cand intru si m-a intrebat daca nu vreau sa-mi faca. Evident, era interesul ei daca gandim pur mercantil, dar mi-a aratat ce sa fac, m-a intrebat de unde sunt, cum e la mine in tara, toate acestea lucruri care nu tineau de fisa postului. Si chiar daca a facut-o ca sa ma "descoase" sau din politete, tot a fost cea mai agreabila discutie purtata cu cineva care de-abia m-a cunoscut.
  • relatiile cu minoritatile: cei mai multi minoritari sunt indienii, care au rafturi cu mancarurile lor traditionale in magazine, dupa care vin negri (in general veniti de prin fostele colonii engleze din Africa) si apoi chinezii, dar in mica masura. Statisticile arata ca peste 88% din populatie este alba, dar cel putin in acest rastimp de cand sunt aici am vazut extrem de multi negri, spre 50% din cei cu care interactionez. Pe cei mai multi indieni i-am gasit lucrand in comert, ca si casieri sau organizand marfa in rafturi - probabil insa ca se ocupa si de depozit. La inceput am avut o retinere sa ma plimb prin cartierele lor, dar un englez get-beget m-a sfatuit sa am mai multa grija cand ma aflu printre englezi, decat printre emigranti.  
  • relatiile cu romanii: tinand cont ca seful meu este casatorit de 7 ani cu o romanca si ca din cele 60 de proprietati, un numar semnificativ este ocupat de romani, intalnirea cu ei a devenit inevitabila (desi recunosc ca am plecat din tara cu gandul sa ma tin cat mai departe de comunitatea de romani). Cea mai stransa relatie o am cu Elena, un hair stilist care a venit aici acum 8 ani, care lucreaza la un salon in oras si care este vecina mea de la 2 (ea insasi o chiriasa a sefului meu). Este atat de amabila incat ti-ar da si haina de pe ea, dar hotarata si bataioasa, probabil si din cauza "micilor tepe" pe care si le-a luat tocmai de la romanii pe care a vrut sa ii ajute. Romanii care sunt aici lucreaza cam in aceleasi domenii: fetele la curatenie, baietii in constructii sau in gradinarit, uneori si la spalatorii de masini tot ale romanilor sau chiar ale englezilor. Nu de putine ori am fost invidiata pentru faptul ca eu lucrez la un birou si am perspective sa lucrez legal (si pana acum, nici nu a incercat nimeni sa profite de pe urma acestui lucru). In general, toti romanii de care am auzit, cu exceptia Elenei, vin aici pentru perioade scurte de timp si cauta sa faca cat mai multi bani. De aceea nu ii intereseaza sa isi faca acte, sa plateasca asigurarile sau sa beneficieze de pensie de aici - asa ca eu sunt printre putinii care sunt in cautarea unei stabilitati (nu financiare, ci de cariera). Cat priveste cultura romana, reprezentarea este slaba: exista un magazin romanesc despre care am auzit lucruri destul de urate (cum ca ar fi scump, cum ca unele produse ar fi expirate si etichetele modificate, cum sa patronii sunt aroganti), dar nu am fost niciodata acolo ca sa verific personal toate acestea. Este totusi nebunie sa te comporti asa, in conditiile in care exista zeci de magazine poloneze care aduc marfa din estul Europei si unde se gasesc chiar si produse romanesti.
In concluzie, Anglia in care am ajuns eu nu (mai) este nicidecum patria lorzilor si a elegantelor ladies. Oamenii sunt la fel de "firesti" ca si in Romania, cu defecte de caracter. Au si ei uscaturi destule si numai cineva care este orb poate spune ca nu le vede, au si ei oameni lenesi pe care trebuie sa ii impingi de la spate, traiesc si aici smecheri care fac lucruri pe care mi-ar fi si rusine sa le spun pentru ca nici macar in Romania nu s-a vazut asa ceva (da, ati citit bine) si aroganta este cea mai rea dintre toate pentru ca daca nu ai bani, cumva toti te trateaza ca pe ceva neimportant (cei care ma cunosc stiu cat de putin imi place mie asta!
Dupa ce am trecut de mica depresie cauzata de marea dezamagire traita aici, am devenit o aparatoare inversunata a drepturilor noastre - si sper s-o scot cat mai repede la capat cu actele, promise inca dinainte de a pleca, dar inca nedemarate - si tin pledoarii despre tara mea (da, tocmai eu care imi doream atat de mult sa plec) pentru ca imi dau seama ca Anglia cu toata superioritatea de care da dovada este doar un copil razgaiat care crede ca daca s-a suit mai sus pe scara, inseamna ca are drepturi mai multe.
Da, in Romania nu merg multe asa cum trebuie, dar guess what? nici aici. Si da, avem noi pareri bune despre englezi, dar eu am renuntat la toate prejudecatile si discriminarile pozitive si am inceput sa ridic capul sus ca sunt din Romania. Englezii nu sunt mai buni decat noi, doar ca englezii SE CRED mai buni decat noi. Iar noi mult mai prejos decat suntem si putem.

Nu-mi va fi rusine sa spun ca m-am nascut in Romania, nu-mi va fi rusine nicio secunda. Asta nu e o vina a mea, nici nu e vreun merit ca ei s-au nascut altundeva decat mine.
Nu am de ce sa las capul jos, nici sa tac mai ales ca engleza mea este corecta si glasul meu este clar.
Nu am de ce sa beneficiez de mai putin decat beneficiaza englezii in tara mea doar pentru ca noi inca avem nevoie de permis de munca si ni se cere pasaportul uneori (chiar daca teoretic putem circula foarte bine cu cartea de identitate).
Nu am de ce sa vreau mai putin pentru mine si viata mea decat voiam acasa si nu am de ce sa ma multumesc cu un salariu mic, acelasi ca acasa, doar pentru ca sunt emigrant. Sunt emigrant de nevoie, la cererea sefului meu, nu la solicitarea mea, asa ca vreau sa fiu apreciata pentru ce stiu si pot sa fac si nu ignorata pentru ca nu m-am nascut cu imaginea reginei Elisabeta a II-a pe bancnote. Si nu doar ca vreau asta, dar lupt si strig si ma zbat zilnic cu prejudecati si mojicii, pentru ca stiu si pot, imi cunosc valoarea.
Nu am de ce sa ii laud degeaba doar ca sa isi simta orgoliul gadilat, nici nu voi arunca de la departare cu gunoi in tara mea. Pentru ca tara mea nu e asa de rea pe cat le place lor sa zica (si din pacate noi ii ascultam si ii credem).
Mie nu imi este rusine, dar ar trebui sa le fie lor rusine ca lasa mizerie in fata casei unui roman si ca a trebuit sa vin eu mii de kilometri ca sa pun ordine in niste lucruri lasate in birou la voia intamplarii. Si ca trebuie sa fac curatenie dupa betivii care lasa sticle la intamplare pe gard. Si ca a trebuit sa fac curatenie in casa in care stau asa cum nu am facut niciodata in Romania, adica sa scap de straturi de mizerie in fiecare coltisor. Si ca trebuie sa suport arogante de la un popor de oameni cu nimic mai presus.
Lumea mai buna nu se naste, ci se educa.
Lumea mai buna nu se creioneaza de azi pe maine, ci se creste, in caracter si morala.
Lumea mai buna nu exista numai in tarile puternice, ci exista oriunde traiesc oameni de calitate.
Si eu sunt sigura ca in Romania exista educatie si caracter si morala si oameni de calitate.
Doar trebuie sa gandim un pic mai bine despre noi, putin cate putin in fiecare zi.  Este tratamentul necesar ca sa nu ne lasam calcati in picioare. A, si imediat ce arborez steagul in fata casei, vi-l arat  

Ce-mi place si ce nu imi place in mica Anglie din Northampton (partea a II-a)

Iata ca revin mai repede decat credeam cu partea a doua, pentru ca mi-am amintit repede cateva lucruri pe care le scapasem din vedere. 

1) Imi place ca ziua este lunga si soarele rasare devreme. Cand am ajuns eu, soarele rasarea la ora 4:46, acum rasare la ora 5:09, ceea ce inseamna ca si activitatea pe strazi incepe devreme (exista chiar multe masini care trec spre centru la ora aceea, probabil navetisti). Imi place si ca soarele apune tarziu, tot acum 3 saptamani apunea la 21:28 si in unele zone din Anglia chiar mai tarziu. Ce nu imi place este faptul ca amurgul dureaza mai mult, astfel incat poti avea lumina, chiar cu jaluzelele trase, pana pe la 22:30 - ceea ce ma cam deranjeaza la culcare.

2) Scriam data trecuta despre arhitectura si despre lipsa de curiozitate a englezilor, dar am uitat sa scriu cate ceva despre curtile caselor lor. Imi place ca aici curtile nu au gard (sau au un gard jos, cam de 80 de cm) , nici poarta, si astfel pot admira dupa bunul plac arhitectura si gradinile. Nu imi place faptul ca exista unii care lasa gunoaie chiar pe gardul proprietarului sau pe aleea principala a casei.

3) Imi place faptul ca posta lor (numita Royal mail) functioneaza extraordinar (cel putin in ghiseul in care am fost eu). Era o coada de 12 persoane si mi-am rezolvat treaba in mai putin de 10 minute. Nu imi place faptul ca te costa £5,90 ca sa trimiti o scrisoare prioripost.

4) Imi place faptul ca aici nu vei gasi gandaci in preajma tomberoanelor de gunoi, dar vei gasi o multime de furnici. Nu imi place faptul ca aici lumea nu recicleaza decat intr-un numar mic. Putine gospodarii au un tomberon separat pentru resturi menajere si cutii separate pentru sticla, carton, plastic etc

5) Imi place faptul ca seara cand ma plimb este putina lume pe strada. Nu imi place faptul ca in plimbarile mele trec pe langa zeci de cutii in care se afla numai cutii si sticle de bere. Zilnic. Si nu imi place ca oamenii care nu sunt pe strazi, pot fi gasiti in baruri. Cu bautura in fata. Si apoi noaptea facand scandal pe strazi.

6) Imi place faptul ca exista peste tot semne care avertizeaza cu privire la amenzile pentru parcare in locurile nepermise si pentru lasarea mizeriilor de animale pe strazi sau in parcuri. Nu imi place ca amenzile sunt intre £50-300, ceea ce inseamna ca daca oamenii ar respecta legea, nu ar fi nevoie de pedepse asa de mari.

7) Imi place faptul ca traficul este lejer in majoritatea timpului. Nu imi place faptul ca trecerile de pietoni sunt putine iar semafoarele pentru pietoni si mai putine si daca nu apesi pe buton la semafor in vreo intersectie mai mare, nu treci si gata :)) laughing

Daca imi mai amintesc ceva, va aparea si partea a III-a.

Ce imi place si ce nu imi place aici, in mica Anglie

Cine nu a fost niciodata in Anglia sau cine isi doreste peste masura sa plece din tara, ca sa lucreze sau pur si simplu ca sa scape de acolo, ceea ce voi scrie eu aici poate sa vi se para nebunie: Romania si Anglia nu sunt chiar atat de diferite, ba chiar seamana in majoritate in punctele lor negative, si spun asta fiind constienta ca eu compar mere cu pere, adica un oras capitala cu 2 milioane de locuitori cu un orasel de abia 150.000. Dar voi explica de ce spun asta.

Northampton este ceea ce englezul numeste town si nu city, deci ar fi mai degraba un targ, o cetate. De fapt, orasul e destul de mare, tinand cont ca nu exista cladiri mai inalte de 2 etaje. Dar sa o luam metodic:

1) Imi place mult de tot arhitectura orasului. Sunt cladiri baroce placute ochiului intr-un stil care spune Anglia din orice unghi ai privi. Ce nu imi place este ca, desi sunt frumoase, cladirile sunt vechi. Nu am postat, nici nu voi posta fotografii urate de aici, exista si aici darapanaturi, cladiri in care traiesc oameni fara adapost si unele care si-au pastrat patina timpului intacta, chiar daca sunt construite la 1600

2) Imi place faptul ca strazile sunt mici, inguste si ca te simti mereu un om mare, intr-un oras cu cladiri mici. Nu-mi place ca rareori exista treceri de pietoni sau semafoare pentru pietoni, asa ca traversarea se face intr-un heirup uneori suicidal, pentru ca soferii sunt vitezomani. Mi-a luat cateva zile bune ca sa-mi dau seama unde sa ma uit si cand pot trece strada (mai ales cu circulatia asta pe dos). Si nu-mi place nici ca strazile sunt murdare

3) Imi place vremea (da, chiar imi place) si faptul ca la ora asta stau cu pulover pe mine imi convine mai mult decat sa transpir. Nu imi place faptul ca din cauza umiditatii toata murdaria asta se curata in mare parte singura, ceea ce face ca implicarea din partea englezilor in ceea ce priveste curatenia stradala sa fie minima (in 3 saptamani de cand sunt aici, am vazut numai o masina cu perie care curata strada si un maturator).

4) Imi place faptul ca oamenii sunt discreti: nu se uita la tine pe strada, nici nu se baga in casa ta, nu sunt curiosi si poti lasa chiar si usa deschisa larg si tot nu se uita inauntru. Nu-mi place faptul ca aici nu exista paturi sociale, ci clase: unii care au nevoie de servicii si platesc pentru nimicuri (cum ar fi deschiderea geamurilor care nu costa "decat" £35 sau spalarea geamurilor pe care platesc £20 adica 10 minute de munca) si unii care servesc si stau la dispozitia celor cu bani. De aici rezulta si ceva bun, adica fiecare om are o paine de mancat, dar si o nepricepere crasa a celor bogati in a face ceva, orice, care tine de indemanare. De asemenea, aroganta afisata fata de "cei slabi" este dezgustatoare inclusiv credinta ca cei care nu au bani merita si lucruri deja folosite.

5) Imi place faptul ca preturile sunt foarte mici in comparatie cu Romania, daca stii de unde sa iti iei cele necesare (si asta m-a frapat in special din cauza prejudecatilor noastre cum ca in UK viata este scumpa). Nu imi place faptul ca serviciile sunt foarte scumpe (de exemplu un bilet de autobuz pe o distanta de cateva statii, parcuse in 5-7 minute, costa £ 2,05, chiriile la fel, chiar si intr-un oras ca acesta de pot duce pana pe la £1000 pentru 3 camere, in functie de zona).

6) Imi place ca exista o varietate mai mare de produse si in special ma bucura ca aici cerealele integrale nu au zahar si ciocolata cum gasesc atat de des in Romania. Nu imi place faptul ca oamenii astia cumpara toate nimicurile, exista un consumerism ingrozitor.

7) Imi place ca, desi nu toata lumes isi permite sa isi plateasca facultatea, exista ceva ce se cheama NVQ (adica National Vocational Qualifications), ceea ce le permite tinerilor absolventi de liceu sa invete cum sa lucreze intr-o firma (de la verificarea contractului pe care il semneaza la cum sa scrie mailuri si cum sa se raporteze la situatii conflictuale). Nu imi place faptul ca in perioada de experienta pe care tinerii si-o fac in diferite companii sunt trasi pe sfoara, platiti cu aproape nimic pe ora si nedreptatiti (oare unde se mai intampla asta?)

Ar mai fi multe, dar ma opresc aici ca nu mi le amintesc pe toate. Partea doua o gasiti aici.

Viata fara provocari

Să încercăm să ne imaginăm cam cât de aventuroasă ar fi o viaţă în care am avea un trup perfect, încredere în sine în proporţia potrivită şi toţi cunoscuţii să ne iubească, în timp ce necunoscuţii să ne stimeze şi respecte fără excepţie. Să încercăm să ne imaginăm că am câştiga la loto în fiecare duminică, că ne-ar rămâne mereu sume mari de bani pe care să le economisim, că am visa frumos şi că acela pe care îl îndrăgim se îndrăgosteşte de noi în acelaşi moment. Am avea o viaţă în care greşelile din lucrare sau examen ar fi trecute cu vederea (sau nici măcar nu ar mai exista) şi am lua nota pe care o râvnim toţi. Ar fi o viaţă în care am primi o mărire de salariu exact atunci când ne-am dori-o, concediul ar fi atât de lung încât într-o zi ne-am dori să ne întoarcem la muncă şi promovarea ar avea loc în secunda în care doar încolţeşte ideea în minte. O lume în care copiii nu ar plânge niciodată, bunicii nu ar îmbătrâni, ar fi mereu primăvară şi niciodată peste 28 de grade celsius. Cum ar fi? Am fi slabi, lipsiţi de perseverenţă, bej ori mai degrabă gri.

Acum să ne gândim că, pentru o perioadă deteminată de timp, ai putea alege o viaţă în care ar apărea o provocare exact atunci când mintea ta ar avea nevoie de progres; ar apărea un obstacol exact atunci când te-ai simţi cel mai în putere; ai găsi o bancă exact atunci când ai fi cel mai obosit; şi oricâte greutăţi ai în sacoşă şi oricât de grele ar fi, mereu poţi ajunge cu bine acasă. 

Ei? Acum înţelegi puţin mai bine cum se întâmplă lucrurile în viaţa aceasta?  

Oricine poate ţine cârma atunci când marea este calmă

Rugăciune

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi ochiul
si întoarce-ma cu fata
spre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi inima
si toarna-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
trupul cel nou care-mi apasa
si-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.
                            
                       Nichita Stănescu

Singurul lucru care contează - Lucian Avramescu

Femeia este singurul lucru care conteaza
Si afirm asta stiind ca destui
Vor stramba din nas...
Pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
Lipit de ea, ca de tarana,
Inteleg constelatiile, raiul si iadul,
Bucuria si nefericirea;
Mersul pe jos prin mine insumi
Imi face din ce in ce mai bine
Pentru a nu mai vorbi
De arhitectura sinelui sau
Care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

Femeia este singurul lucru care conteaza
Cu trupul ei in brate
Poti traversa un ocean
Chiar daca nu stii sa inoti
Decat in apele ochilor ei

Fara femeie
Limuzina noastra este o caruta hodorogita
Contul la banca scade chiar daca este in crestere
Prietenii sunt
Plini de pojarul tradarii,
In vinul scump misca mormolocii

O ai
Iti canta privighetoarea in cosul pieptului
Te imbraci in haine de puscarie fericit
Cum ai pleca la nunta,
Faci monetarul stelelor pe cer
Ca un nabab universal
Chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
Te calca trenul
Si o soapta daca ti-a ramas intreaga
Parcurgi literele numelui ei
Gata sa urzesti planuri de viitor
Cand de aproape te pandeste o morga de lux

Femeia, domnilor, este singurul lucru
Care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
Pielea ei stie toate graiurile
Fericiri universale,
Cecul iluziilor
Este valuta ei
Prin care noi invingem crizele mondiale
Iata de ce cred ca
Stiinta ei
De-a ne face fericiti sau nefericiti
Ii da dreptul la titlul de
Doctor honoris cauza
Al complicatei noastre algebre sufletesti

Femeia domnilor - pentru a nu va plictisi-
Femeia cu pielea ei
Care ne invata alfabetul orbilor,
Cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
In care noi nu ghicim niciodata, nimic,
Femeia
Cu toata argintaria surasului sau
Cu goliciunea ei care umple universul
Este singurul lucru care conteaza
Domnilor

Lucian Avramescu