Postarea despre îngeri

Astăzi am fost înger pentru două persoane dragi, în două moduri diferite, cineva după ce atâţia alţii au fost îngeri păzitori pentru mine şi, cu ocazia aceasta, mi-am amintit următoarea vorbă:





Înconjuraţi-vă de îngeri - dacă puteţi să alegeţi asta. :)

Indulgenţă


Port vârsta unei femei expirate; de ceva vreme, ceasul meu a început să bată timpul invers, iar timpul nu mă iartă nici pe mine. Oricât de elegantă aş încerca să fiu, nu am stil sau gust - cel puţin pe măsura potenţialului pe care ar trebui să îl am. Mă împiedic, mă lovesc, nu am pic de graţie şi pielea mea e mai degrabă plină de zgârieturi şi vânătăi de la joaca cu copiii decât pielea fină care se aşteaptă din partea unei femei ca mine.

Nu mă port în virtutea bunelor maniere pe care mi-aş dori să le am. Nu am eleganţa edwardiană, deşi mi-aş dori-o. Fac gafe care ar face de râs pe orice bărbat care mi-ar sta alături de milă sau din circumstanţe. Nu reuşesc să atrag atenţia vreunui bărbat (lucru care nu a fost niciodată altfel) care să-mi fie ajutor potrivit prin ceea ce trec. Nu am nicio abilitate a unei femei cu clasă: nu ştiu să cânt la vioară sau la pian, nu am cunoştinţe în domeniul artei, nu impresionez nici în privinţa referinţelor livreşti clasice, nici în ceea ce ţine de înţelepciunea pe care aspir să o dobândesc, iar vocea îmi lipseşte cu desăvârşire.


Sunt o biată fetiţă, preocupată excesiv de muncă - prea ocupată doar ca să nu se gândească la viaţa amară de singurătate ce o aşteaptă, la pântecul încă sterp, la casa goală şi la o cursă contra-cronometru printre bucurii ocazionale, printre mânuţele şi picioruşele copiilor altora.

Sunt încăpăţânată deşi ştiu că asta nu e bine. Nu am orizonturi prea senine în carieră, nu sunt nici bogată, nici frumoasă ca să răpesc inima vreunui bărbat. Dar am atâtea cuvinte de iubire de spus, buzele îmi sunt pline şi inima dă pe dinafară - şi nu am cui le spune.

Niciodată gol

Era 5 ianuarie 2012. Murise el. Nu mă simţisem niciodată mai singură. Şi începusem să îi scriu o scrisoare, pe care nu am mai apucat să o termin. Nici aici nu am publicat-o, nu era momentul. Dar astăzi m-am simţit aproximativ ca în urmă cu 2 ani şi jumătate. Şi am găsit scrisoarea în ciorne. Şi am decis să o public - oricât de tristă ar putea părea. 

"Niciodată nu m-am simţit mai singură decât în aceste zile. Spune-mi tu cum să explic inimii un gol amorf, care căpătase formă, adâncime, profunzime, miros şi gust, o voce, un simţământ şi un sentiment? Cum să explic inimii că nu ne vom mai întâmpla vreodată, că degetul inelar va rămâne gol după scoaterea inelului de logodnă, că domnul meu drag – care îmi umplea viaţa de flori, cuvinte faine şi miezoase, de o bucurie nesperată şi neobosită – nu mai există?

Cum să explic inimii ăsteia de bate acum neregulat că trebuie să uite definitiv de picnicuri pe vârf de deal, de plimbări prelungi şi tihnite, de poveşti menite să te facă să uiţi de temerile tale, de rugile şoptite cu mâinile împreunate, de zeci de liste de planuri, de ....şi de....?

Încă îţi ţin palma în palma mea. 
Încă îmi amintesc faţa ta de copilaş cu viaţă tihnită.
Încă văd lumina din ochi, reflectată în ochii meu atunci când mă privesc în oglindă.

Imaginea accidentului nu m-a făcut să uit nimic din toate astea.
Te aştept şi nu te uit."