80.Punga roşie de la domnul G.

De la doi ani, locuiesc în acelaşi bloc. În urmă cu mai mulţi ani, când aici locuiau doar proprietari, blocul acesta era curat şi liniştit. De la o vreme, când locul unora dintre proprietari a fost luat de chiriaşi, blocul acesta nu mai e aşa de liniştit pe cât era.

Să nu vă imaginaţi că acum ne ştie secţia de poliţie de care aparţinem. Sau că muzica tare se aude de peste drum. Sau că avem curtea plină de gunoi aruncat pe geam. Dar se mai întâmplă şi episoade precum cel despre care urmează să vă scriu.

Cei mai mulţi dintre noii chiriaşi trec neobservaţi. Se prea poate că eu să fiu cea care nu prea îi cunosc pentru că ies aşa de rar din casă încât probabil că nici nu aş observa dacă ar dispărea jumătate dintre vecinii mei.

Însă astăzi vreau să vă povestesc despre doi dintre vecinii mei. Domnul G locuieşte la etajul 8 şi îşi duce viaţa liniştită de proaspăt pensionar. Domnul G. a locuit toată viaţă cu mama sa, nu a fost niciodată căsătorit, iar dacă a avut vreodată o relaţie a fost atât de discret încât nimeni nu ştie de ea. Momentan, domnul G. trăieşte aceeaşi viaţă liniştită, fără excepţie, din ultimii ... să zicem 20-30 de ani.

Nenorocul a făcut ca deasupra domnului G., la etajul 9, să se mute nişte chiriaşi foarte, dar foarte gălăgioşi. Nu doar că cei doi bărbaţi care locuiesc acolo au un băieţel bolnav de nervi (asta judecând după din ce în ce mai desele crize de isterie), dar bărbaţii sunt şi foarte interesaţi de muzica dată la maxim. Ca s-o audă tot palierul. Şi ca s-o audă şi vecinul de dedesubt, domnul G.

Trebuie să fi trecut câteva luni bune de muzică dată la maxim aproape în fiecare seară pentru ca domnul G să fi fost scos din calmul lui. Într-o zi, domnul G s-a dus la uşă la vecinii lui de la etajul 9. Când s-a deschis uşa, a părut ca şi cum două fanfare, un DJ şi o orchestră simfonică se străduiau să repete împreună pentru cel mai important muzical al anului. Omul şi-a spus păsul, dar nimic nu s-a schimbat după plecarea lui.

Şi ori de câte ori domnul G bătea la uşa vecinilor lucrurile se linişteau pentru 5-7 minute, pentru ca apoi volumul muzicii să revină. Şi aşa, încercare după încercare şi perseverenţă după perseverenţă, domnul G a continuat să bată la uşa vecinilor săi atunci când lucrurile nu mai puteau fi ţinute sub control. Rezultatele se lăsau şi încă se lasă aşteptate.

Însă ieri, în Ajunul Crăciunului, domnul G a făcut ceva neaşteptat. În jurul prânzului, domnul G a urcat cele câteva trepte care fac trecerea de la etajul 8 la etajul 9 cu o pungă roşie. O ţinea cu grijă, nu de toarte, ci în braţe, aproape de piept. Nimeni nu ştia ce poartă el acolo, într-atât de grijuliu era. A urcat tiptil şi s-a aşezat în faţa uşii vecinilor săi. A bătut la uşă.

Niciun răspuns.

Dinăuntru se auzea muzică puternică.

A mai stat un minut, apoi a sunat.

Niciun răspuns.

A mai aşteptat un minut. Două. Trei. S-au făcut cinci. Niciun răspuns.

Atunci domnul G a lăsat punga roşie agăţată de mânerul uşii de la apartament. În spatele său s-au putut vedea doar literele mari şi albe de pe pungă: Sărbători fericite!

Gestul acestui om pe care îl văd câteodată şi pe care nu îl bănuiam de o aşa delicateţe a inimii este pretextul acestui editorial. Sărbătorile surprind mereu oameni singuri, în casele lor.

Fie că sărbătorile te-au prins singur anul acesta pentru prima dată sau că eşti singur de 20 de ani...fie că eşti înconjurat de toată lumea, mai puţin o persoană care a lăsat golul cel mai mare...

Fie că eşti singur pentru că nu se poate altfel, că aşa ţi-ai dorit sau pentru că eşti departe de ţară...fie că eşti alături de cei mai dragi dintre cei dragi...

Fie că ai cu cine împărţi o felie de cozonac sau o jumătate de portocală, fie că nu...

cred că lecţia pe care ne-o oferă domnul G este cel mai important lucru pe care l-am învăţat luna aceasta: oricât de mic şi de insignifiant te simţi, oricât de neînsemnat posibil, oricât de mult te-ar durea în locuri care nici măcar nu ştiai că există înlăuntrul tău, astăzi poţi face o singură alegere.

Iar alegerea aceasta este să oferi exact iubirea pe care o simţi în inima ta, după ce se termină despachetarea cadourilor, după ce farfuriile rămân goale şi după ce luminile se sting. Iar dacă nu ai nimic în inimă şi eşti lipsit de iubire, oferă exact iubirea care crezi că îţi lipseşte. Împacă-te cu cei care nu vor să se împace cu tine. Continuă să-i iubeşti pe care care nu doresc să fie iubiţi.

Aceasta este o dietă pe care o recomand nu doar la final de an, ci la finalul fiecărei zile. Să vă fie ziua lină, dragii mei!

{Editorial publicat pe 25 decembrie 2012, pe site-ul Majesty }





















79. De azi e mai bine

Dau meditaţii de 5 ani şi în tot acest timp, cea mai tânără elevă de-a mea la meditaţiile de engleză s-a pomenit o ţâncă de 9 ani. Până să-şi deschidă ea caietul pentru prima dată, uitasem de caietele de tip I, acelea cu trei linii orizontale, două continue jos şi una întreruptă, sus de tot, unde ajung literele mari.

Până să văd caietul acesta deschizându-se, uitasem de tot cât de lent curge viaţa la 9 ani. Uitasem cât durează să scrii un cuvânt, şi cum te opreşti din trei în trei litere ca să verifici că ai înţeles corect şi că scrii bine. Uitasem cu ce grjiă îndoi pagina de la un caiet nou şi cum poţi linia perfect, cu aceeaşi grijă cu care umpli rezervorul stiloului cu cerneală.

Astăzi există gume de şters pentru cerneală, ştiaţi? Poţi să greşeşti oricât de des şi se repară. Pe vremea când scriam eu cu stiloul, aveam voie să greşesc o singură dată, că apoi orice ştersătură se vedea din avion. De obicei, o greşeală mică se ştergea cu vârful de lamă. Apoi cu pic, dar rămânea un pată gălbuie pe care-o aşteptai, cu nerăbdare, să se usuce ca să poţi scrie în continuare.

Vă mai amintiţi cum era să scrieţi 2 pagini de caiet mic într-o oră? Sau cum era când vă lua 3 secunde ca să scrieţi o literă? Timpul trecea lent, cele mai mari bucurii erau vacanţele, iar cele mai mari supărări erau legate de răsturnarea penarului sau de consumarea cariocii preferate.

Foto: upliftmagazine.com
Privind în urmă, mereu pare că am trăit şi consumat deja momentele cele mai frumoase, perioadele cele mai scutite de griji, timpul în care am fost cu adevărat fericiţi şi, culmea, habar nu aveam. Relaţia „aceea”. Cei mai buni patru ani de liceu. Locul de muncă unde aveam şi concediu, şi bani, şi timp liber.

E curios cum mereu ne regăsim fericirea în trecut, dar o ignorăm în prezent. E curios cum privim cu malancolie şi nostalgie la noi, fericiţi, împliniţi şi mulţumiţi în trecut sau, măcar, având speranţa unui viitor luminos şi prosper. Dar foarte rar suntem aici, prezenţi. Parcă tot mai rar ne gândim şi ne bucurăm de ceva ce atingem, ce simţim, ce vedem. Ochii noştri sunt departe, mintea noastră visează la mâine. Planificăm şi ne dorim mâinele atât de mult încât astăzi-ul trece pe lângă noi. Ce zic eu? Aleargă de lângă noi, ameţitor şi ireversibil!

Dar tocmai în timp ce căutăm cu ochii un loc frumos, alţii îl construiesc. În timp ce aşteptăm un mâine fericit, alţii se înconjoară de oameni care îi faci fericiţi, fac lucruri care le satisfac inima şi sunt prezenţi în prezentul lor. În timp ce biciuim clipa, de nerăbdare de a ne lua tălpăşiţa, de a scăpa de aici, alţii se cufundă în prezent, inspiră, sunt curioşi, degustă viaţa şi muşcă cu poftă din bucăţica asta de viaţa care se cheamă acum.

Există şapte zile într-o săptămână şi „cândva” nu face parte dintre acestea. Mâine e ceva ce nu ne garantează nimeni. Haideţi să începem să trăim azi. Să fim responsabili pentru ce facem acum, să ne amintim şi mâine ce am făcut ieri sau în noiembrie sau în decembrie anul trecut. Haideţi să nu mai stăruim ca să facem binele. Haideţi să nu lăsam „pe mâine” nimic. Nicolae Iorga spunea că „înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.” Şi, aş adăuga eu, începe de astăzi.

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de17 decembrie 2012}

36. Despre nevoie si suficienta

In viata exista 2 certitudini: nu vei obtine tot ce iti doresti si nu iti vei dori ceea ce primesti. Sunt doua aspecte de discutat aici. Primul: orice copil mai mare stie faptul ca darurile pe care le primim in viata nu sunt mereu cele asteptate. Mai primim si jumatati de cadouri, si surprize neplacute, si lucruri care ne vor fi de folos in viitor. Mai primim si ce cred altii ca ne-ar bucura sau ce cred altii ca avem nevoie. Sau poate nu primim nimic exact atunci cand ne-am dori. 

Al doilea aspect: nu ai cum sa obtii tot ce iti doresti. Uneori te gandesti ca vei fi fericit cadnva in viitor, atunci cand vei avea sifonierul/masina/casa visurilor. Si uneori se intampla sa le ai. Si (surprinzator!) tot nu esti fericit. Alteori te gandesti ca vei fi fericit atunci cand cel pe care il iubesti in secret iti marturiseste, la randu-i, ca te iubeste. Intr-un fel ciudat, descoperi ca niciodata iubirea pe care o primesti nu este la fel de buna, de pasionala, de efervescenta ca cea pe care o simti tu – si constati ca asta nu doar ca nu te face fericit, dar chiar esti mai nefericit ca oricand. Cand esti intr-o relatie care nu merge, iti spui ca vei fi fericit atunci cand iti vei putea recastiga independenta, iar cand ramai unul, tanjesti dupa starea de doi. Sute de oameni care au avut banii si mijloacele sa isi indeplineasca toate visurile recunosc dupa ani ca toate au fost numai desertaciune, ca nu bogatiile conteaza, ca nimic material nu se compara cu lucrurile cu adevarat importante in viata. Unde sa fie sensul intelepciunii?

Acum, avand in fata noastra un sac de lucruri – unele pe care ni le dorim, dar nu le avem, altele pe care ni le-am dorit, le-am obtinut, dar nu ne fac fericiti – se ridica urmatoarea intrebare: ce este necesitate si ce este suficienta? Ce si cat putem avea ca sa fim siguri ca ne ajunge? Intr-o prelegere am retinut un raspuns interesant la intrebarea: cat trebuie sa ai ca sa fii fericit? “Un pic mai mult.” Poate ca vrem o masina. De ce alegem una de 25.000 de euro si nu una de 15 mii? Poate ca vrem o rochie: de ce alegem una de 200 de ron si nu una de 120? Cu siguranta avem nevoie de hrana – este una dintre nevoile de baza, nu neaga nimeni – dar de ce sa ne umplem masa de sarbatori cu 7-8 feluri de mancare dupa care ne plangem de bila si de cheltuielile prea mari pe care le-am avut “si de sarbatorile acestea”. Cat e necesar, cat e dorinta de mai bine, cat e prea mult si unde incepe risipa?

A spus-o unul mai destept decat mine ca oamenii consuma tot ce intalnesc in cale, se muta de la o resursa la alta, pana cand nu mai ramane nimic. Si doar orb sa fii sa nu observi ca am inceput sa ne lovim tot mai des de avertismentul ca resursele regenerabile sunt in pericol de a disparea. Consumam prea repede ce avem si nu lasam vreme suficienta pentru refacere. Sa nu ne mai miram daca nu mai gasim mancare adevarata in magazine, ci numai prafuri si paste omogene, sa nu ne mai miram ca fructele si legumele proaspete nu mai au gustul de odinioara daca cererea de alimente este intr-atat de mare in cele mai multe parti ale globului.

Noi functionam dupa deviza “Posedam sau distrugem”. Poate ca ar trebui sa ne intrebam mai des daca lucrurile pe care ne dam banii si ne consumam timpul reprezinta nevoi sau dorinte. Poate ca ar fi timpul sa ne oprim un pic in fata raftului si sa analizam daca ce vrem sa cumparam e util sau pur si simplu frumos. Daca peste 5 ani va mai fi util, mie sau altcuiva. Daca peste 5 va mai valora ceva – si daca se va intampla ceva daca nu cumpar azi? 

Asadar, care este parerea ta? Omul poate intelege si practica suficienta sau cumva dorinta de expansiune ne face sa alergam neincetat dupa mai mult? Pacat ca ne plangem atat de des ca nu avem mai mult dar arareori ne plangem ca nu suntem mai mult, ca nu devenim( mai mult…

Editorial postat pe Majesty.ro)

78.Fereastra de spital

Se spune că într-un salon de spital, aşa cum există multe pe lumea aceasta, stăteau doi bătrâni. Unul dintre ei stătea în patul de la perete, celălalt în patul de lângă fereastră. Cel care stătea lângă perete nu avea voie să se ridice deloc în timpul zilei, dar celălalt era obligat să stea o oră ridicat, cu spatele pe o pernă. Aceste minute îi dădeau ocazia de a privi prin fereastra camerei şi de a vedea ce se află afară.

Uneori, bătrânul de la fereastră povestea despre copiii care se jucau pe străduţa de lângă spital. Alteori, bătrânul povestea despre nori imaculaţi sau stropi răcoroşi de ploaie. Din când în când, bătrânul descria şi vreo paradă militară, cu fanfară şi baloane colorate, cu copii şi bătrâni care se bucurau de lume, de lumină şi de viaţa din jur.

Într-o zi, bătrânul începu a povesti despre lacul care se află în parcul de vizavi şi despre lebedele care înoată graţios. În altă zi, bătrânul povestea de câţiva nepoţi care făceau bărcuţe de hârtie şi le lansau pe apa lină a lacului.

Bătrânul de la perete nu doar că nu putea vedea nimic pe fereastră, dar nici putea auzi prea bine, aşadar timp de o oră în fiecare zi încerca să îşi imagineze freamătul de dincolo de zidurile între care se afla imobilizat. În mintea lui plăsmuia imagini idilice cu copii şi cornete de îngheţată de fistic sau cu doamne ce purtau graţios pălării de dantelă din aceea scumpă.

În fiecare zi, bătrânul de la perete îl invidia pe cel de la fereastră. Şi-ar fi dorit şi el să vadă toate minunăţiile de dincolo de geam, dar în fiecare zi trebuia să se mulţumească să-şi imagineze toate lucrurile frumoase pe care i le povestea cu patos colegul de salon.

Doar că într-o zi, bătrânelul de la fereastră a decedat şi nu a mai rămas cine să îi povestească toate lucrurile minunate care existau dincolo de fereastră. După câteva zile în care patul de la fereastră rămăsese gol, a rugat pe una dintre asistentele care veneau la el în salon să îl mute în patul de lângă fereastră pentru a putea vedea afară. Asistenta l-a mutat şi l-a ajutat să se ridice pentru a privi pe fereastră.

Surpriza i-a fost foarte mare atunci când, dând cu ochii de ce era afară, privirea i s-a oprit într-un zid alb şi înalt, ridicat la doar câţiva metri depărtare de pereţii goi ai spitalului. Contrariat, bătrânul a chemat-o pe asistentă şi i-a spus nedumerirea lui. Ce ar fi putut să îl facă pe colegul lui de salon să spună toate lucrurile pe care i le spusese? Cu ce scop? Cum a putut să îl facă să viseze la atâtea lucruri care nu aveau loc?

Iar asistenta, cu un zâmbet confuz pe faţă, i-a răspuns: „Poate că doar şi-a dorit să te încurajeze”.

Aşadar, astăzi tu pe cine ai încurajat? Cui i-ai desenat culori peste o schiţă gri? Cum anume ai reuşit să ridici ochii cuiva de jos spre înălţimi? Cui ai putut să îi spui ceva frumos, să îi arăţi un colţ demn de iubit, o rază de optimism?

Şi dacă nu ai făcut-o, nu fi descurajat. Mâine e nouă zi, ai o nouă şansă să le faci pe toate acestea. Dacă astăzi este cea mai proastă zi din viaţa ta, mâine va fi mai bine. Caută cu privirea curcubeul dacă deasupra ta plouă şi stelele dacă deasupra ta este noapte.

[Editorial publicat pe 3 decembrie 2012 pe site-ul Majesty]







77.Întunericul de dinainte de rasaritul soarelui

Fiecare secundă a fiecărei zile este mai bună decât cea de dinaintea ei. Dacă eşti alături de cel drag, fiecare secundă aduce mii de stropi de fericire, de împlinire, de zâmbete, de surâsuri şi de cuvinte de iubire abia şoptite. Când sunteţi împreună, staţi în picioare, înalţi, supli, deşi cu 1 minut înainte abia reuşeaţi să vă ridicaţi în genunchi.

Dacă eşti departe de cel drag, fiecare secundă e mai bună deoarece te aduce mai aproape de reîntâlnirea cu el, de îmbrăţişarea deplină, de privirea ochi în ochi, de toate cuvintele arse şi fierbinţi precum cenuşa. Lumea redevine mare, braţele se redeschid, o secundă, altă secundă, încă o secundă.

Oricum ar fi, fiecare secundă a fiecărei zile e mai bună decât cea de dinaintea ei. Surprinzător, chiar şi secunda în care nu vezi nimic nici în faţă, nici în spate. Surprinzător, chiar şi secunda în care se stinge lumina.

Nu ştiu dacă v-aţi trezit vreodată în mijlocul nopţii sau mult prea dimineaţă, când noaptea e tare neagră şi abia dacă vezi ceva afară. Momentul acela în care te pătrunde noaptea, când te înfioară cel mai mic dintre sunete, când îţi simţi inima, bătaie după bătaie şi mulţumeşti Cerului că eşti înăuntru şi nu afară.

Atunci, acolo, cel mai înalt lucru pe care îl cunoşti este cerul plin de stele. Stelele care strălucesc cu atât mai mult cu cât e mai întuneric sunt o promisiune că fiecare întuneric are licărirea lui de lumină. De fiecare dată. Mereu. Neîncetat. Cioburi mici, la milioane de ani depărtare, care nici nu ştiu de singurătatea mea, a noastră.
Englezii au o zicere: cel mai întuneric este înainte de răsăritul soarelui. Şi nu degeaba se spune aşa. Există trepte ale (scă)căderii, pentru că rareori cade cineva dintr-odată. Şi există şi un moment, ACEL moment în care ştii că mai jos de atât nu se poate. Acea Groapă a Marianelor, acel abis care înseamnă că nu mai ai ce pierde, că toată inima ţi-e fărâmiţată, că încrederea a dispărut şi că mai bolnav decât eşti ar însemna să fii mort.

Dacă ai ajuns acolo, felicitări! Nu pentru că nu mai ai încredere în oameni sau pentru că te temi şi de umbra ta. Nici pentru că eşti sigur că nu vei mai iubi niciodată. Nici măcar pentru că ai senzaţia că vei muri de foame. Felicitări pentru că, de acum încolo, drumul va fi numai în sus. Acum e greu şi e firesc să fie aşa. Aşa şi trebuie să fie. Doare să te împotriveşti gravitaţiei, doare să înoţi împotriva curentului şi doare să faci lucruri pe care 90% dintre oameni (cred că) nu le pot face.

Dar durerea e benefică. Dacă ar fi uşor, toţi ar ajunge sus, toţi şi-ar îndeplini cele mai arzătoare dorinţe şi toţi ar fi fericiţi. Dar a face ceva greu este ceea ce îţi oferă stabilitate, anduranţă şi un caracter de oţel. A face ceva greu este diferenţa dintre cei care aşteaptă o dimineaţă şi cei care aşteaptă DIMINEAŢA. A face ceva greu face diferenţa dintre a sta în întuneric şi a te teme şi a sta în întuneric şi a aştepta răsăritul.

O săptămână cu dimineţi tinere şi nopţi scurte vă doresc!

{Editorial publicat pe data de 20 noiembrie 2012 si postat pe site-ul Majesty}






76.Simplitatea indiscutabilă a unei nevoi

Foto: http://jootix.com
Atunci când pumnul tău strâns intră perfect în căuşul mâinii altcuiva, când ochii mici ai copilului tău te caută în mulţime şi când ceea ce îmbrăţişezi este tot ceea ce îţi oferă pace, linişte şi o inimă plină de căldură, mai că ai spune că nu mai ai nevoie de nimic.

Şi atunci, chiar în secunda aceea în care iubeşti, nu mai ai nevoie nici de masă, nici de casă şi nici nu te mai interesează dacă este zi sau noapte. Ba chiar nici dacă pâinea e proaspătă, nici dacă mai există balsam pentru o maşină întreagă de rufe, nici măcar dacă vecinul ascultă muzică cu volumul dat la maxim. Dragostea vindecă totul şi iartă orice lipsă.

Doar că viaţa omului nu constă doar din iubire, iar zilele omului sunt pline de nevoi, unele reale, altele închipuite. Uneori credem că avem nevoie de o pereche fenomenală de pantofi. Alteori credem că avem nevoie de biscuiţi cu trei feluri de cremă şi nu ştiu ce design. Tresărim la gândul că a apărut un nou parfum, o nouă marcă de chipsuri pe care trebuie să le încercăm sau cine ştie ce alt lucru pe cât de trivial pe atât de inutil.

În realitate, omul are cu adevărat nevoie de foarte puţine lucruri. Dacă în fiecare zi am elimina un singur lucru inutil, care nu are nicio funcţionalitate sau încărcătură emoţională, ce liberă s-ar simţi casa noastră după 365 de zile! Dacă am învăţat să trăim cu uneltele de bază şi să nu ne umplem bucătăria sau cămara cu trei seturi de cupe de măsurat sau 8-10 de căni de persoană! Dacă am reuşi să scoatem din viaţa noastră gunoaiele pe care le cărăm zilnic într-un sac murdar, pe spate! Măcar dacă am proceda aşa în viaţa fizică şi în cea psihică, cred că am înţelege simplitatea vieţii şi am descoperi o frumuseţe de nebănuit.

În fapt, oricine are nevoie, în egală măsură de frumuseţe şi de pâine, are nevoie să păstreze în viaţa sa ceva care să-l facă să deschidă ochii mari de uimire, să îl ţină cu răsuflarea tăiată şi cu inima plină de baloane de săpun parfumat.

Oricine are nevoie de locuri de joacă şi de locuri de rugăciune. Oricine are nevoie să ştie că poate fi în siguranţă atunci când îşi dă jos masca de adult şi că poate savura în linişte şi veselie vată pe băţ, dulceaţă de zmeură mâncată direct cu degetul din borcan sau de zmeie înălţate cu toată nădejdea. Oricine are nevoie de un loc retras, tăcut, în care să fie numai el şi gândul lui secret, gând de pace şi de creştere, gând de vindecare pentru trup, suflet şi spirit.

Orice om are un mănunchi simplu de nevoi. Nu cea mai mare casă, nici cea mai frumoasă, ci o casă pe care să o facă a lui. Nu cea mai puternică maşină, nici cea mai scumpă, ci una care să te ducă, alături de cel drag, pe drumuri noi cărări avide de amintiri proaspete. Nu cea mai vaporoasă rochie, nici cea mai elegantă, ci cea în care ţi s-a cerut să fii a celui mai drag om al inimii tale, zi după zi, până la finalul timpului.

Având un mănunchi aşa de frumos de nevoi (la care nu le-am adăugat încă pe cele mai frumoase, benefice şi interesante), ce rost mai are, ce sens, ce valoare să ne umplem viaţa cu nevoi ce la un anume timp vor fi mâncate de molii?

Ce sens are?

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de 11 noiembrie 2012}

75. Uşoara deviere şi orbirea reflectorului

Sursă foto: spreadingthefame.com
Dacă ar fi să punem trăirea noastră zilnică într-o crăticioară, la foc mic, tot ce ar mai rămâne de ea ar fi nişte paşi în direcţii arhi-cunoscute, nişte cuvinte spuse sau înghiţite şi ceva acţiuni, poate aceleaşi ca ieri, poate altele. De două degete, poate găseşti acolo şi o atitudine, poate o reacţie. Toate, adunate sub forma unei linii orizontale, subţiri şi netulburate de nimic.

Acolo se află esenţa vieţii tale, dezbrăcată de emoţii, de pasiuni, de victorii şi mai ales de gustul amar al amânărilor şi eşecurilor. Este, dacă vrei, un tipar nebănuit şi şters pe care tu şi eu ne croşetăm zi de zi o viaţă colorată.

Dacă ar fi să ne raportăm la linia aceasta, noi mereu „croşetăm” sub sau deasupra liniei. Orice intreprindem, orice gândim se află cumva deasupra sau dedesubtul acestei linii. Poate că astăzi aleg să nu mănânc un drops, ci o jumătate de măr. Sau poate că aleg să mă culc cu 20 de minute mai devreme decât aş face-o dacă aş continua să muncesc târziu în noapte. Saaaau, poate că fac ceva folositor pentru corpul meu, o dovadă timidă de iubire după ani în care m-am schinguit voluntar. Puţin câte puţin, după mult şi nedrept.


Niciuna dintre acţiunile acestea nu vor atrage aplauze, nimeni nu se va opri în loc să te felicite pentru „decizia excelentă” pe care ai luat-o şi, cu siguranţă, nu va fi niciun reflector pe tine. Poate că nici măcar nu va fi cineva lângă tine ca să ştie ce ai făcut conştient, decis, cu perseverenţă şi intenţii bune.

Dar asta nu contează!

La fel, dacă în locul unui măr mănânci o ciocolată poate că nu vei avea de suferit imediat din cauza glicemiei ce a crescut extrem de repede. Nici nu se va întâmpla nimic dacă vei nutri un pic de invidie faţă de cineva frumos/de succes. Şi poate că nu va şti nimeni (sau nu va reacţiona chiar dacă va şti) că, tu cu tine, eşti un pachet de suferinţe şi nevoi, că te-ai săturat de viaţa asta şi că probabil ţi-ar plăcea să termini cu toate. Nu va fi nimeni acolo care să te certe, să te îndrepte, să îţi arate luminiţa.

Dar nici asta nu contează!

Ceea ce contează însă este că, la fiecare decizie, tu te plasezi deasupra sau dedesubtul liniei. Astăzi nu se vede că te-ai descurcat mai bine decât ieri, pare că traiectoria ta se confundă cu linia orizontală. Dar peste o lună sau peste o jumătate de an, traiectoria ta se va deosebi de linia orizontală. Va fi o curbă care urcă sau una care coboară.

Făcând binele sau, dimpotrivă, obişnuindu-te să iei decizii greşite pentru viaţa ta, acţiunile şi atitudinile tale se vor circumscrie deciziilor de fiecare zi. Se vor supune unei traiectorii, indiferent care este aceea. Şi vor avea ca rezultat un progres, o creştere sau dimpotrivă, un regres, o distrugere. Ceea ce faci astăzi decide dacă faci parte din cei 5% care reuşesc ceea ce îşi propun sau din restul, cei mulţi care se plâng că nu pot.

O zi cu decizii spre în sus îţi doresc!

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 08 noiembrie 2012 }

74.Usuratatea remarcabila a fiintei si durerea ce o urmeaza

Mă aflam astăzi într-o staţie de autobuz, undeva într-un colţ uitat de lume. O grămadă mare de oameni se uita în zare, de parcă o privire suficient de insistentă ar fi putut aduce maşina dorită mai repede.

Când stai să aştepţi zeci de minute, parcă nimic nu mai contează, decât propriile gânduri – adunate din toate colţurile fiinţei. Oare ce o fi făcut cel mic la dictare? O mai fi rămas vreo felie de pâine în săculeţul de pânză? Oare a ajuns scrisoarea mea la el? Sper să nu întârzii mult pentru că i-am promis o seară specială. Ufff, ce mă doare capul. Şi maşina asta nu mai vine…

În mijlocul acestui noian de gânduri neştiute şi nerostite, din sensul opus, spre mulţimea de oameni venea un bărbat între două vârste. Ai fi putut să îi dai la fel de bine 40 de ani sau 60. Era îmbrăcat cam subţire şi avea o glugă care să-l apere de ploaie. Mergea clătinat, ezitant, ca un om bolnav sau chiar ameţit de băutură.

La un moment dat l-am văzut că se prăbuşeşte. Fiind la o distanţă relativă, nu mi-am dat seama dacă s-a împiedicat sau a ameţit. Am aşteptat. O secundă. Două. Trei. Cinci. Nu i-a sărit nimeni în ajutor.

A încercat să se ridice, dar nu a reuşit. La un moment dat a întins mâna spre cineva din apropiere. O secundă. Două. Trei. Cinci secunde şi nimic. Am alergat şi l-am ridicat, fără să ştiu dacă e beat sau nu. Nici nu mai conta, atâta vreme cât el era dispus să primească ajutor. Din spatele meu au mai venit doi bărbaţi care să-l susţină. L-au întrebat dacă este bine, dacă e nevoie să sunăm la ambulanţă. A negat.

S-a dovedit că nu era beat. Ba chiar era un bărbat tânăr. S-a ridicat derutat, şi-a dat gluga jos şi şi-a ridicat mânecile de la hanorac pentru a se curăţa de noroi. Atunci am văzut ce fusese ascuns în tot acest timp: pe braţe şi în cap avea o serie de cicatrici – probabil urmarea unui accident. Se clătina, iar genunchiul stâng nu se îndoia.

(Eu nu consider am făcut nimic ieşit din comun, ci ceva normal. Poate că nici eu nu aş fi reacţionat dacă nu aş şti cum este să cazi, să-ţi pierzi cunoştinţa şi să nu te ridice nimeni de jos, să nu sune nimeni la 112.)

L-am întrebat dacă doreşte un şerveţel ca să se şteargă pe mâini şi pe faţă. Mi-a mulţumit într-un fel cum nu mi s-a mulţumit niciodată. S-a şters îndelung şi meticulos preţ de vreo cinci minute.

Stăteam sub umbrela mea roz, la fel ca toţi cei din staţie, şi ne uitam la omul acesta. O cicatrice vie, un om care a învăţat să ceară ajutor. Un om care se prezintă în faţa lumii aşa cum e, cu toate cicatricile la vedere, în timp ce noi nu eram decât spectatori, păpuşi care dădeam frumos în vitrină. Aveam pe faţă măştile de cetăţeni model, civilizaţi. Eram îmbrăcaţi curat. Mergeam drept. Noi nu ne clătinăm. Noi aşteptăm răbdători un autobuz care să ne ducă într-o casă sau acasă.

Însă avem măştile atât de bine strânse pe faţă încât nu putem să ne aplecăm pentru a ridica de jos pe unul fără mască. Cei fără mască „merită” să fie ignoraţi.

Omul acesta ne-a dat o lecţie neaşteptată despre cât de uşor ne trăim viaţa, fără să fim legaţi decât în coardele propriei noastre vieţi. Suntem atât de bine prinşi încât pierdem contactul cu solul, cu ce se petrece la firul ierbii, cu oamenii care întind mâini spre noi.

Pe cât de dureros poate fi să întinzi mâna (da, scuze există mereu: sunt prea slab, nu îl pot ridica / sunt operat şi nu am voie să ridic / dacă o avea vreo boală de piele?), pe atât de dureros poate fi să nu o întinzi. Şi durerea că ai fost în preajma unuia căruia nu i-ai făcut binele durează mai mult. Mult mai mult. Dar numai atunci când mai ai conştiinţa trează. Cu adevărat, niciodată nu te uita de sus la cineva, decât atunci când îi întinzi mâna ca să-l ajuţi să se ridice. 

Vă doresc o conştiinţă vie şi cât mai multe zile fără mască.

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 29 octombrie 2012 }

73. O scrisoare (de dragoste) pierdută

Astăzi este ziua unei persoane care mi-a fost tare dragă. Îi voi păstra ascunsă identitatea pentru că aşa şi-ar dori, dacă ar şti că scriu despre el. Este un el, da :)

Astăzi este aniversarea unui om pe care l-am iubit. Şi dacă aş mai şti unde să află, i-aş spune-o personal. Aşa, scriu aici, cu speranţa că dacă va dori să mă găsească, va citi rândurile acestea.

Pe el l-am iubit aşa de mult încât 2 ani de zile am trăit permanent cu dorinţa de a-l apăra de tot ce i se întâmpla rău, neştiind că suferind avea să crească. Am încercat să-l feresc de oameni care să-l folosească, să-l rănească, am încercat să-l feresc de orice rău, am încercat chiar să-l ţin mult de vorbă ca să nu se îmbete în perioadele de depresie.

Aşa de mult am dorit să-l protejez încât eram foarte dispusă să mă înrolez în Legiunea Străină pentru a-l apăra (ceea ce este şi incredibil şi imposibil, dar deh, ce nu face o femeie pentru omul drag?). E o poveste lungă...

Făceam toate lucrurile astea fără să-mi dau seama că îl iubeam. Şi l-am iubit aşa de mult încât s-ar putea încă să mai găsesc ceva sentimente rătăcite, chiar şi după 7 ani de absenţă.

În schimb, el mă tachina mereu, spunea că sunt „o motănică naivă”, că nu ştiu cu ce se mănâncă viaţa. Şi avea dreptate. Mă supăra mereu, bătându-se mereu cu străini prin baruri şi spunând-mi lucruri nu tocmai plăcute pe care a doua zi nu şi le amintea.

Mă enerva la culme, mă făcea să râd, mă făcea să plâng, dar a ajuns să mă iubească şi el. El m-a iubit aşa de mult încât prefera să nu doarmă noaptea şi să-mi scrie e-mailuri kilometrice în limba română – deşi cunoştinţele lui de limba română lăsau de dorit.

Şi m-a iubit aşa de mult încât, fără niciun semn, într-o dimineaţă, pe la ora 4 mi-a trimis cea mai greşită gramatical scrisoare. Dar aceea a rămas cea mai frumoasă scrisoare de dragoste pe care am primit-o vreodată. Nu ştiu pe unde este, dar cumva, într-un mod straniu, poate că e mai bine că s-a pierdut...

După marea dezvăluire, el a dispărut. E foarte dezorientant să pierzi totul fără nicio explicaţie. Este dureros să nu poţi nici măcar să-ţi iei la revedere şi nici să nu ştii unde să-l cauţi, atunci când vă despart mii de kilometri. Dar totul a rămas în trecut, iar eu spânzurată deasupra unei iluzii.

Acum încep să iubesc pe altcineva. E o iubire calmă, aşezată, cu nopţi dormite şi calde. O iubire care se dezvoltă frumos şi are deja o rădăcinuţă. O iubire care mă duce departe şi mă vă duce, posibil, şi mai departe. La 28 de ani nu-ţi mai permiţi luxul de a-ţi pierde capul cu prostii :)

Eu am învăţat că nu e nici bine, nici sănătos să rămâi legat de trecut. Fie că regreţi lucruri bune sau mai iei decizii greşite. Ai avut perioade fructuoase, timpuri în care viaţa era caracterizată de succes, fericire, împlinire. Ai luat probabil şi decizii proaste, ale căror consecinţe te-au prins acum din urmă. Nu rămâne prins în iţele încurcate ale trecutului. Nu reciti scrisori de iubiri apuse. Nu asculta melodii care te aruncă în descurajare. Nu mai face vizite la cruci reci.

Ci fiţi prezenţi în viaţa celor care vă iubesc acum. Spuneţi-le la timp, înainte sa dispară în lume sau din lume. Faceţi ce trebuie să faceţi. Spuneţi ce trebuie să spuneţi. Nu aşteptaţi ani ca să reparaţi ce aţi greşit. Nu lăsaţi să treacă 3-4 luni ca să clarificaţi ceva dureros. Şi nu vă culcaţi înainte să vă împăcaţi cu cei cu care v-aţi certat.

A, şi dacă îl găsiţi pe G.D. să-i uraţi la mulţi ani din partea mea. Şi să-i transmiteţi că l-am iertat.

[Editorial publicat pe 16 septembrie 2012, pe Majesty.ro]

Miracolul vieţii

Îmi cer iertare de la bun început de la prietenii mei medici, care ar citi intenţionat sau întâmplător această postare, dar trebuie să spun de la bun început că nu îmi plac spitalele. Oricât de mare este preţuirea mea pentru cei care se pricep să repare corpul şi sufletul omenesc, care reuşesc să vindece cu pastile sau operaţii complicate de la un abces la inimă sau la creier, nu suport să intru într-un spital.

Poate că e din cauză că pentru vârsta mea, am stat suficient pe holurilor spitalelor ca să nu am amintiri prea plăcute. Poate că e şi cauză că empatizez în aşa măsură cu oamenii bolnavi, cunoscuţi sau nu, încât mă furnică, mă înţeapă, mă doare tot corpul când văd un om care suferă. Am un gol în stomac, un nod în gât sau o paralizie aproape fatală ori de câte ori simt neputinţa de a putea ajuta pe un altul. 

Însă săptămâna trecută mi-am înfrânt temerile şi durerile pentru a fi împreună cu o prietenă la naşterea primului copil. La sfârşitul acelei zile am şi scris ceva, dar nu ştiam dacă e bine să public sau nu. O voi face azi, având în minte dorinţa de a vă insufla aceeaşi iubire pentru viaţă care m-a însufleţit şi pe mine la acea vreme. 



Eu nu cred şi nici nu ştiu dacă voi avea vreodată copii. Deocamdată nu îmi doresc şi nici nu ştiu dacă are rost să mă gândesc la aşa ceva. Mă despart vreo două aruncături de băţ de 30 de ani şi, cel puţin din perspectiva aceasta, timpul nu este prietenul vreunei femei...iar singurul om cu care mi-am dorit o familie a murit în urmă cu fix 8 luni. 

Însă (trebuia să apară şi un însă) chiar dacă va exista sau nu o familie (am planuri indiferent de variantă :D), asistarea la o naştere mi-a pus în faţă o altă perspectivă : Dragostea are, de fapt, mai multe feţe. Poate că pentru o mamă, dragostea are feţişoara copilului / copiilor săi. Poate că pentru tine fericirea înseamnă o oră de seară în care lansezi lampioane colorate cu Ea, în care ai aşezat cele mai tainice promisiuni de iubire. Poate că pentru el, fericirea înseamnă să salveze de la malarie câteva zeci de copii din Africa.

Firea mea investigativă a căutat şi ascultat poveştile mamelor din salon. Pentru fiecare, naşterea propriului copil a fost colorată în alte nuanţe. Îmi place când oamenii se deschid şi povestesc...şi îmi place când ceea ce povestesc ei mă aşează într-o poziţie nouă. Şi chiar astăzi am decis să mă îngrijesc de fericirea mea, aşa ştirbă şi oarbă cum e ea, secerată de morţi premature şi suferinţă, pentru că nu aş da-o la schimb cu a nimănui."
Foto:  http://4dcreatives.deviantart.com

72. Atunci când înţelegi că „într-o zi" nu există

În proiecţia vieţii mele ideale, ziua de duminică ar fi dedicată lecturii. Mi-aş dori câteva ore în care să pot atinge profunzimile cunoaşterii prin ochii, gândurile şi peniţa unui alt om. Să stau cu o carte deschisă şi să-mi imaginez cum a stat, ce a gândit, câte cuvinte nu a şters şi a rescris acel autor până a ajuns să dea forma finală acelei cărţi. Ce a simţit? Ce amintiri l-au tulburat? Ce discuţii interesante a avut şi cu cine în timp ce scria unele paragrafe? Acesta este însă un lux pe care nu mi-l pot permite încă, fiindcă în ultimele 8 luni, duminica a fost doar o altă zi de muncă.

Dar pentru că viaţa mea nu e ideală (deşi mai are puţiiin de tot pentru a deveni), încerc de vreo săptămână să strecor o jumătate de oră de lectură în fiecare zi. Şi prima carte pe care am pus mâna a inspirat rândurile pe care urmează să scriu astăzi.

Mesajul central al acestei cărţi este că fiecare decizie pe care o luăm ne ajută să fim un pic mai buni sau un pic mai răi decât înainte de luarea aceastei decizii. Ce decizi să faci lucrează în beneficiul tău sau împotriva ta.

Foto:  http://weheartit.com
Este uşor să faci o activitate fizică de intensitate moderată de trei ori pe săptămână, dar este şi mai uşor să nu îţi pui adidaşii în picioare şi să nu ieşi să alergi sau să sari coarda.

Este uşor să cumperi fructe şi legume crude, ierburi aromatice proaspete, să le mănânci ca atare, într-o salată răcoritoare, dar este şi mai uşor să cumperi un pachet de ceva, orice, care e semi-preparat şi care poate fi mâncat în 10 minute.

Este uşor să închizi messengerul, să pui mâna pe un pix şi să termini proiectul pe care l-ai lăsat baltă ieri, săptămâna trecută sau acum 6 luni. Dar este mult mai uşor să îţi „anesteziezi” memoria cu lucruri de orice fel, pentru a uita ce ai de finalizat.

Dacă am avea de suferit imediat după ce facem alegeri greşite, nu am mai greşi. Dacă ni s-ar îngroşa arterele după fiecare gram de grăsime în exces, nu am mai mânca grăsimi cu lingura. Dacă am face infarct după o singură zi în care nu am alergat, a doua zi nu am mai rămâne imobili.

Şi ce este şi mai interesant este că acum nu se vede absolut nicio diferenţă între cineva care alege să mănânce sănătos şi cel care alege să mănânce prostii. Nu se vede nicio diferenţă între cel care economiseşte 10 ron şi cel care alege să cheltuie aceeaşi sumă de bani. Nu se vede nicio diferenţă între cel care stă 40 minute în faţa televizorului şi cel care face o plimbare în natură, în răcoarea serii. Este foarte uşor de constatat că între aceştia doi nu este nicio diferenţă.

Dar adevărul este că ceea ce faci are o importanţă crucială pentru ceea ce devii. Ceea ce faci astăzi şi ceea ce faci în fiecare zi. Tocmai aceste decizii mici, nebăgate în seamă, pentru care nu te laudă nimeni şi nu te aplaudă nimeni sunt cele care decid dacă ţi-ai „antrenat”, „întărit”, pregătit voinţa pentru a lua decizii bune sau mai puţin bune.

Şi dacă o decizie reuşeşte astăzi să schimbe ziua de mâine sau săptămâna aceasta doar cu 0,1%, imaginează-ţi ce impact va avea aceasta pe termen lung.

Nu ştiu prin ce treci şi ce ţi-ai propus tu să faci, dar am simţit astăzi nevoia să te motivez. Sper că poţi începe chiar de azi să schimbi ceva, să renunţi la ceva dăunător, să te apuci de ceva benefic. Haideţi să nu ne mai minţim că vom face schimbări „într-o zi”. Acea zi nu există în niciun calendar. :)

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 10 septembrie 2012}

70. Lumea, cu un buric al pământului mai puţin

Foto: tu.ro
Nu ţin expres să îţi plac. Nu-mi petrec 40 de minute în oglindă pentru că părul meu se încăpăţănează să stea în sus. Nu îmi place de tine neapărat pentru că eşti înconjurat de oameni care te idolatrizează. Ba dimpotrivă.

Nu mă vopsesc pentru că te deranjează pe tine firele mele albe. Nu îmi schimb garderoba pentru că vrei să-mi vezi picioarele. Şi, în mod special, nu voi renunţa la cercul meu de prieteni sau la pasiunile care mă fac fericită pentru că aşa îmi ceri tu!

Trăim într-o vreme în care cei mai mulţi sunt specialişti. Specialişti în sport, în jurnalism, în politică, în regie de film, în marketing, în relaţii, în nutriţie. Unul ştie ce ar trebui să mănânci ca să slăbeşti, altul ştie cum trebuie să alergi sau să loveşti la sacul de box. Unul ştie perfect cum trebuie să îţi faci treaba (dar ştie mai puţin cum să şi-o facă pe a lui), altul te trimite la psiholog, deşi habar nu are prin ce treci. Unii îţi spun că ai părul prea scurt, alţii că e prea lung şi tocit. Ba chiar unii te compătimesc că ai cancer, când tu – de fapt – ai doar părut foarte scurt! Unii te sfătuiesc să mai porţi şi tocuri, ca să fii feminină, alţii te critică pentru că mergi pe tocuri de parcă „ai săpa”. Unii îţi spun că arăţi foarte bine, alţii că eşti numai piele şi os.

Toţi se pricep la: ce îţi place, ce îţi face bine, ce te avantajează. Toţi ştiu să îţi planifice timpul ocupat, ba chiar şi pe cel liber.

Nu lăsa ca toate părerile acestea să te schimbe. Eşti perfect aşa cum te-ai născut. Te-ai născut cu cele mai bune gene de la părinţii tăi. Ai primit suficient pentru a reuşi, pentru a înainta, pentru a te dezvolta. Eşti cea mai bună combinaţie de celule, ai cei mai frumoşi ochi, cel mai reuşit obraz, cea mai potrivită înălţime. Nu te mai plânge! Nu te mai uita la buricul tău şi priveşte în jur. Ajută! Ascultă! Creează! Fă complimente! Mângâie! Îmbrăţişează! Iubeşte!

Restul sunt doar întristări cauzate de prea multe priviri spre propriul buric!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 27 august 2012}



69.Panoul de plută

Mă uit de câteva minute la panoul meu de plută, unul dintre locurile care mă ajută să mă concentrez. În stânga şi în dreapta am hărtii şi hârtiuţe, cu ţinte mici şi colorate, şi informaţiile suficient de importante pentru viaţa mea pentru a le avea în faţa ochilor toată ziua.
Foto:  http://thefakestat.typepad.com

Pe panoul acesta, aşa acum sunt multe altele, există câteva hârtii care rămân acolo permanent. Adrese importante, numerele de telefon esenţiale, în cazul în care rămân fără telefon sau baterie la telefon, numărul de cont al asociaţiei pentru care strâng fonduri, motto-uri şi citate care îmi plac şi, în general, lucruri care ar putea să-mi folosească în viitorul apropiat.

De asemenea, există şi o listă în permanentă actualizare a sarcinilor pe care le am de făcut. Bileţele colorate, decupate uniform, scrise uniform, egal, cu litere atent pictate, ca şi cum ar rămâne acolo o eternitate. Dar nu despre panoul meu vreau să vă scriu. Dacă aceasta era intenţia mea era suficient să fac o fotografie pentru a vedea cu ochii voştri despre ce vorbesc.

Ceea ce voiam să spun este că panoul acesta este ca viaţa mea. Există lucruri pe care nu le scot niciodată de pe panou. Îmi cunosc prietenii, ştim că dacă avem nevoie unii de alţii ne găsim oriunde şi oricând. Ştiu că, oriunde mă aflu, există cineva care mă iubeşte din toată inima şi ar veni după mine să mă îngrijească.

Sunt sigură că dacă mă sufoc are cine să mă ia în braţe, că dacă mă scufund are cine să mă tragă la suprafaţă şi la naşterea primului copil, dacă va fi cazul, are cine să mă ţină de mână şi să fie acolo. Acestea sunt "hârtiile" care nu dispar niciodată de pe panoul de plută.

Mai sunt şi unele care se schimbă, altele chiar revin şi dispar la loc. Aceştia sunt oameni pe care îi cunoşti puţin sau cu care stai preţ de o excursie. Examene pe care nu le treci până nu înveţi şi ultimele pagini de curs. Staţii la care nu ştiai că trebuie să cobori, dar prin care treci, ocazional, ca să-ţi aminteşti de cel care te-a urcat în metrou.

Lucrurile acestea trecătoare lasă urme mereu, pentru că fiecare ac înfipt în panou lasă o gaură, un semn. Şi urmele acestea nu pot fi umplute de alte amintiri. O cruce în faţa căreia plângi pentru că pur şi simplu nu ştii ce să vorbeşti nu va ţine loc niciodată de soţ. Nici durerea unei cicatrice nu fi mai mică decât pierderea unui copil. Nicio colivie nu va putea fi umplută de o altă pasăre, chiar dacă pasărea ar cere ea însăşi să stea în captivitate.

Găurile acelea nu le umple nimic. Dar, spre deosebire de panoul meu de plută, viaţa are loc pentru multe alte amintiri. Nu vă descurajaţi de găurile lăsate în panou, nici de spaţiul pe care nu ai pus nimic. Viaţa, Dumnezeu, prietenii completează ce lipseşte. Iar ceea ce este acum gol va fi acoperit de lucruri atât de mari că lipsa va fi imperceptibilă. Vă promit eu!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 20 august 2012}






Liber la vis: casa ideală

Demult de tot (să fi fost luna iunie, dar în timp de internet asta înseamnă o întârziere de ani de zile), Silvia ne dădea liber la vis pe blogul ei. Ea întreba atunci „Dacă aţi poseda o cantitate suficientă de bani încât să puteţi locui oriunde, cum ar arăta casa voastră dragă? Cum s-ar deschide calea către micul colţ de paradis pe care-l veneraţi ori de câte ori dimineaţa cuprinde ferestrele?

Aşa cum ştiţi, mie îmi plac casele. Dacă aş profesa în design interior cred că nu aş dormi deloc, aşa de mult mă consumă pasiunea aceasta. Dacă vreau să mă relaxez intru pe un site de design. Dacă vreau să am inspiraţie în orice domeniu, privesc fotografii cu spaţii de depozitare şi îmi imaginez cum fac eu din şifonierul sau cămara fiecărui om un spaţiu organizat şi plăcut. :) Este greu să vă explic câtă satisfacţie am din design, deşi a rămas doar un hobby. Adevărul este că dacă aş face din toate hobby-urile mele activităţi full time, probabil că mi-ar trebui 3 vieţi ca să profesez.

Bine, şi după toată întroducerea această, să vă spun cum aş răspunde eu la întrebare. Eu am casa ideală, un apartament de 2 camere care deocamdată este închiriat, aşadar nu îmi voi imagina vreo casă cu o bucătărie enormă sau o terasă luminoasă la dormitorul matrimonial, oricât de mult mi-aş dori acest lucru. Voi rămâne cu picioarele pe pământ şi vă voi povesti cum va deveni casa mea casa ideală, atunci când mă voi muta acolo.

Voi începe cu bucătăria, pentru că acolo e inima casei. Bucătăria mea e numai bună pentru un aragaz mare şi un cuptor cald, din care să iasă miros de patiserie. În dreapta va fi colţişorul nostru franţuzesc, cu suficiente locuri pentru nepoţi fâşneţi sau pentru prietenii care au rămas să doarmă la noi sâmbătă noaptea, cu o glastră potrocalie şi farfuriuţe cât palma pentru toată lumea. Faţa de masă va fi cumpărată din luna noastră de miere şi vom povesti tuturor cum a fost prima noastră dimineaţă împreună, prima săptămână, prima lună şi primii zece ani. Acela va fi locul în care voi ţine cărţile cele bune de bucate, îmi voi citi e-mailurile dimineaţa şi îl voi aştepta, în zilele scurte de noiembrie cu o cană de ceai de ghimbir sau paste la cuptor.Acela va fi locul care va mirosi mereu a primele flori primite de la el şi în care vom pregăti pâinea lui preferată cu seminţe.






În partea stângă voi avea o mini spălătorie, unde maşina mea magică va spăla cămăşi, batiste şi probleme şi unde un pic de balsam va face prosoapele mai moi şi şosetele mai pufoase. Locul de unde toate pleacă curate şi împăturite, numai bune de pus pe rafturi înalte, pe care să ajung pe vârfuri. Sau pregătite pentru călcat, la ore mici ale dimineţii, când toată casa încă visează.





Camera de zi va fi locul dedicat râsului cu poftă şi chicotelilor înfundate, de grija vecinilor. Acolo vom mânca popcorn fierbinte, vom discuta despre nimicuri, vom depăna amintiri şi vom face planuri pentru sezonul următor. Acolo vor aştepta pături pentru cei înfriguraţi, şosete uscate pentru cei veniţi din ploaie şi perne numai potrivite pentru odihnă. Acesta va fi locul cel mai blând şi mai primitor, cu perne bleumarin şi dantelă albă şi fotografii cu  noi toţi, în cele mai fericite momente ale noastre. Draperiile ne vor feri de lumina prea puternică, iar lumina amabilă a veiozei ne va lumina clubul de literatură din fiecare luni (or so I wish! :) )

Cam atât pe scurt. Ar mai fi multe de spus despre cămara cu bunătăţi, despre holul de la intrare, despre balcon, dar mă opresc aici, fiind convinsă că esenţialul a fost spus.
Sper că va plăcut şi vă invit să îmi spuneţi şi voi - în comentarii sau în postări pe blogurile voastre - cum arată casa ideală.

68. Masa numărul 6

Foto: bluebowdesigns.co.uk
Îmi place să privesc oamenii. Să stau, din turnul meu de termopan, şi să privesc în gol, spre micii şi marii oameni care se plimbă cu copiii lor, care muşcă alene dintr-un covring sau care aleargă după autobuz. Îmi place să urmăresc, pas cu pas, drumul frumos al fiecăruia.

Unii vorbesc la telefon şi nu se grăbesc. Atunci îmi place să cred că la capătul celălalt al firului este cel căruia îi duc dorul, omul căruia i-ai asculta glasul întreaga zi, zâmbind cu o gropiţă în colţul gurii.

Sau, poate, că la capătul celălalt al firului este copilul care a avut febră toată noaptea şi care a rămas cu soţia. Atunci fiecare pas departe de casă este usturător şi nici nu ştii dacă se întorci acasă sau să te grăbeşti spre locul de muncă pentru a ajunge degrabă înapoi acasă.

Poveşti pe două picioare, pe sub umbrele, uitate prin colţuri de autobuz. Le savurez dintr-o parte, nevăzută de nimeni, fără umbră. Sorb poveste după poveste şi cuvânt după cuvânt, fac scenarii, îmi imaginez casele răcoroase din care au plecat, mâinile calde pe care le-au ţinut, obrazii calzi pe care i-au cuprins înainte să plece.

Ceva care îmi place şi mai mult este să stau aproape de oameni, să citesc poveştile nespuse în ochii lor. Spre exemplu, în ochii celor de la masa numărul 6 (nume de cod). Ce frumoase sunt poveştile despre istoria unui cuplu. Primul semn de viaţă, trimis în necunoscut. Prima aşteptare lungă, primele emoţii de a fi sau a nu fi.

Îmi place să observ acolo unde scânteiază ceva în ochi atunci când unul povesteşte despre celălalt, când cuvintele devin rotunde numai atunci când se menţionează numele celui drag, atunci când umerii goi sunt încălziţi, atunci când şoaptele sunt înţelese numai de o singură ureche, atunci când un părinte vorbeşte despre copiii de acasă sau când altcineva împărtăşeşte câteva idei despre pasiunea lui, pentru care călătoreşte peste mări şi ţări.

Eu trăiesc pentru şi prin poveştile de dragoste. De unde şi adresa mea de e-mail (pentru cei care o ştiţi). Iubirea îmi dă încredere că există insule pe care mă pot refugia. Că am prieteni faini, care pun preţ pe ceea ce contează. Că licărirea aceea nu dispare niciodată, doar trece de la unul la altul şi licăreşte mai mult şi mai frumos în ochii fiecăruia dintre noi. Vă iubesc, oameni dragi, de la masa numărul 6!

Chiar dacă nu (mai) aveţi pe cine să iubiţi în felul acesta, iubiţi oricum. Căutaţi, doriţi flacăra aceea. Ea există.

Acesta este sfatul meu, după 7 luni...

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 14 august 2012}

67.Lecţia portocalei

Problemă: Se dă o portocală. Mare şi zemoasă. Sau mică şi cu coajă groasă. Cu miros de copilărie. De cadouri şi brad. De bunici veseli şi generoşi. Orice fel de portocală. Întrebare: Ce iese dintr-o portocală pe care o striveşti?
Răspuns: Din orice portocală strivită iese suc de portocale.

Fiecare dă pe faţă ceea ce este. Ai un obicei bun sau rău pe care îl nutreşti? Acela se va da pe faţă. Primii bani pe care îi cheltuieşti din salariu sunt pentru tine, pentru potolirea vreunui viciu sau unei plăceri ascunse? Dar ultimii bani pe ce se duc?

Foto:  http://reflets.info
Primul gând de dimineaţă unde / spre cine se îndreaptă? Ultima oră de seară cui i-o dedici? Ultimele două pagini din cartea pe care ai pus-o pe noptieră ce lasă în tine? Cel mai bun loc din casă, din maşină, din autobuz e al tău sau al celui căruia tocmai i l-ai oferit? Miezul de pepene dulce şi zemos e la tine în farfurie sau îl mănâncă altcineva? Păstrezi pentru tine ce este mai bun, mai frumos? Dacă da, ce spune asta despre tine?

Există portocale care sunt atât de stricate în interior încât zeama lor este amară. La fel, oameni care scuipă numai venin, care sunt înşelători, care promit ceva extrordinar doar ca să te vadă înălţat de bucurie şi apoi să îţi tragă preşul de sub picioare chiar atunci. Da, şi eu am făcut-o, ce scriu aici este o descriere a ceea ce pot şi sunt. Şi dacă aş fi pe deplin sinceră, aş scrie chiar tot.

Ideea nu este să „mă dau mare” cu egoismul şi răutatea mea. Unii mă cunoaşteţi deja aşa cum sunt, alţii îi cunoaşteţi pe alţii la fel de răi ca mine. Ce e de învăţat de aici? Cum putem să dăm suc de portocale în loc de amăreală neagră, putrezită?

Simplu şi dificil totodată. Trăindu-ne zilele producând suc de portocale. Aşa cum ne trăim zilele, ne trăim şi viaţa. Ce facem în fiecare zi, facem toată viaţa. Ce suc lăsăm să se formeze în noi, acela este sucul care dă pe faţă ceea ce suntem.

Tu ce alegi: suc de portocală sau...?

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 7 august 2012}

66. 10 sau 10.000 de ore

Să presupunem că eşti un om singur, care îşi doreşte cu disperare un partener de viaţă, o relaţie serioasă, care să înceapă cu o promisiune şi să se termine cu o viaţă trăită împreună. Să considerăm că ai epuizat toate soluţiile, dar ai aşteptat aşa de mult încât jumătatea de secol din buletin face ca speranţa ta să se micşoreze, iar disperarea să crească. Îţi doreşti aşa de mult un suflet pereche încât doar la asta te gândeşti noapte şi zi, în clipele de bucurie şi de depresie. Te întrebi de ce alţii au cu cine să împartă o zi şi o clipă, de ce alţii se căsătoresc, în timp ce tu rămâi cu ecoul bătăilor inimii tale.

Sau să presupunem că ai studiat cu pasiune şi zel, dar energia şi cunoştinţele tale se risipesc în varii drumuri şi cu varii persoane. Atunci când crezi că ştii ce trebuie să faci, ai surpriza să afli că nu ştii nimic. Atunci când te afunzi în depresie deoarece crezi că nu eşti bun de nimic şi te întrebi ce demon te-a pus să alegi drumul acesta în viaţă, descoperi că ai ceva potenţial, dar trebuie să refaci totul, să reînveţi tot ce este nevoie să ştii ca să fie bine.

Să presupunem că descoperi că eşti grav bolnav. Nu ai ceva incurabil, „doar” ceva cronic şi supărător. Ai făcut diverse investigaţii, ai făcut tratament câţiva ani, rezultatele nu prea s-au văzut. O dai pe tehnici de relaxare, ca să nu mai fii aşa de stresat. Încerci tratamente naturiste care îţi promit o stare de sănătate mai bună decât a străbunicilor. În afară de ameliorarea câtorva dintre efecte, problema de fond nu se rezolvă. Ajungi să îţi urăşti trupul care te trădează, să desconsideri mintea care te împinge să încerci tot felul de leacuri şi inima care te îndeamnă să mai speri.

Ce ai face dacă ai şti că iubirea ta se află dincolo de ocean? Ce ai face dacă ai şti că ar trebui să o cauţi la mii de leghe (deci mii de ore de mers pe jos), dar că odată ajuns acolo, fericirea îţi este asigurată? Ai face călătoria? Nu-i aşa că ţi-ai lăsa toate amintirile vechi, toate durerile şi rănile ne-bandajate şi ai alerga într-acolo? Nu-i aşa că nu ar mai conta nici cât de mult ai plâns, nici câte zile ai stat tu cu tine, nici măcar cât ai oftat şi aşteptat?

Ce ai face dacă ai ştii că ai ajunge cel mai bun în cariera ta după fix 10.000 de ore de specializări şi studiu? Ai lucra neîncetat pentru a-ţi atinge obiectivul, nu-i aşa? Ce ai face dacă ai ştii că mai trebuie să faci un singur pas pentru a ajunge acolo unde inima îţi bate cel mai lin, mintea este inundată de gânduri bune şi viaţa se trăieşte frumos?

Te vei scufunda tu în scăldătoare, asemenea lui Naaman, care era un lepros lipsit de speranţă? Vei face acest pas cu toată încrederea că vei primi vindecare? Dar dacă nu ai ştii că dincolo îţi găseşti fericirea, vindecarea, succesul ce ai face? Şi dacă nu ştii sigur, ce te împiedică să încerci, să cauţi oricât de departe şi să dedici 10 sau 10.000 de ore iubirii, carierei, sănătăţii tale?

Eu cred că merită să încerci :)
Ceea ce îmi doresc şi mie!


{Editorial publicat pe 30 iulie 2012, pe site-ul Majesty}








Sursa: fanpop.com

De ce-uri

De ce se întâmplă că, atunci când găsim vreo greşeală, suntem vocali, agresivi şi lipsiţi de consideraţie faţă de efortul altuia, dar când aflăm ceva frumos trecem mai departe?

De ce se întâmplă să călcăm în picioare munca altuia, să nu ne pese dacă a pus din el o oră sau o zi, dar când trebuie să facem ceva, rămânem pe margine?

De ce ştim înjurături multe şi le spunem tare? De ce ştim cuvinte care ajung să lovească direct în inimă, dar nu  avem şi puterea de a le opri înainte de a face prăpăd?

De ce muşcăm şi apoi fugim repede spre altă victimă? De ce nu putem să ne ţinem gura, să ne oprim degetele şi pur şi simplu să ne stăpânim?


Eu îmi doresc doar un strop de iubire...

65. Singurul meu Peter

Pe vremea adolescenţei mele, atunci când internetul venea numai prin dial-up, se folosea numai în doze mici, iar e-mailurile erau lungi şi siropoase, l-am cunoscut pe Peter. Peter L. era (şi cred că încă este), un inginer din Germania de o vârstă incertă, dar cel mai probabil apropiată de cea a părinţilor mei. Peter L mi-a făcut cunoştinţă cu ţara lui, cu pădurea din spatele casei sale, din singura fotografie pe care mi-a oferit-o vreodată, pe vremea când Facebook nu exista şi comunicarea la distanţă era un lux şi un privilegiu.

Peter se descoperea mult şi totuşi destul de puţin. Peter îmi descria în amănunt frânturi din imensa pasiune pe care o poate avea un inginer german pentru toate maşinile şi procesele tehnice şi la fel de curios şi pasionat îmi cerceta ascunzişurile sufletului pentru a pune acolo frumuseţi şi sensibilităţi pe care nu le cunoscusem până atunci. Datorită lui Peter am început să îl citesc cu plăcere pe Rilke. Pentru a-l putea citi pe Rilke în original, am început să învăţ limba germană şi să-mi placă. Din dorința de a-l simţi și mai aproape de sufletul meu pe Peter, pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate, dar de atâtea ori printre gândurile şi emoţiile mele, am început să stau ore întregi la BCU pentru a citi tot ce găseam de Nietzsche.

Până într-o zi, când, citind câteva fragmente din scrisorile pe care Nietzsche i le scria domnişoarei Lou Salome (iubita lui, cu care a avut o relaţie ce s-a terminat dezastruos) am descoperit că exact aşa cum îi scria Nietzsche lui Salome, exact aşa, în cuvinte multe şi foarte asemănătoare (uneori identice), îmi scria mie Peter. Şi nu doar că îmi scria, dar urmărea exact firul evenimentelor din viaţa celor doi, astfel încât e-mailurile pe care le schimbam noi se regăseau aproape integral în scrisorile primite şi trimise de Salome.

Nu ştiu dacă Peter era atât de absorbit de acele scrisori pe care le citea tocmai în acea perioadă încât scrisul său era îmbibat de sentimentele de iubire şi confuzie ale lui Nietzsche. Nu ştiu nici dacă pasiunea sa pentru iubirea dintre Nietzsche şi Salome era aşa de mare încât citise şi aproape ajunsese să ştie pe de rost pasaje întregi, încât asta transpira în tot ceea ce scria el. Ştiu însă sigur că atunci când am făcut descoperirea, corespondenţa dintre Salome şi Nietzsche se apropia de final. Şi, inevitabil, finalul a venit şi în cazul nostru, fără explicaţii, fără continuare. Brusc şi dureros.

Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că perioada premergătoare descoperirii surprinzătoare a fost una foarte plăcută. Cui nu îi place să primească scrisori lungi, în care sunt inserate strofe de poezii şi melodii îmbibate de amintiri? Cui nu-i place să facă parte din viaţa cuiva care să se gândească la tine dimineaţa, la ceai sau după o zi ocupată şi agitată la serviciu? Cine nu este onorat să descopere că a fost muza unei poezii, chiar dacă trebuie să traducă poezia cuvânt cu cuvânt pentru a o înţelege?

Dincolo de toate acestea, nu doar iubirea, ci şi viaţa se dovedeşte a se potrivi cu situaţia mai puţin plăcută descrisă mai sus. Există adevăruri care ne provoacă o profundă mâhnire. Există şi lucruri ascunse, sentimente nedeclarate, scenarii pe care nu ajungem să le cunoaştem decât atunci când suntem deja excluşi din distribuţie. Nu ştiu dacă ar fi mai bine să nu aflăm deloc. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în cazul în care am afla mai devreme. Nu ştiu.

Dacă nu ştiu, nu înseamnă că adevărul doare mai puţin, nici că dezamăgirea este mai mică. Dacă însă vi s-a greşit, acceptaţi regretele şi scuzele. Dacă vi s-au ascuns anumite informaţii, nu continuaţi să vă simţiţi răniţi. Dacă aţi fost confundaţi, înşelaţi, duşi pe o pistă falsă...nu rămâneţi dezamăgiţi şi mâhniţi. Va trece...toate trec. În plus, este posibil ca cel care vă cere iertare să nu mai trăiască şi să fi păcat ca scuzele să rămână în eter, nerăspunse, nebăgate în seamă.

Acordaţi-vă o pauză de respiraţie, trageţi aer în piept şi iertaţi mai mult. Dacă aveţi cumva un Peter în viaţa voastră, bucuraţi-vă de prezenţa lui atât cât a fost bună şi agreabilă. Alegeţi să păstraţi numai ce a fost plăcut, nu şi dezamăgirile. Alegând să faceţi aceasta, veţi semăna mai multă iubire decât toate scrisorile de iubire din lume.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 23 iulie 2012}





60. Să avem grijă ce iubim

Foto: loveray.blogspot.ro
Uneori, lucrurile care îţi plac sunt cel mai greu de făcut. Pentru că ţi-ai dori ca acolo, în acel milimetru – sau centimetru, în acel cuvânt, în acea imagine, să fii tu, în toată puterea şi cunoştinţa ta. Să fie totul limpede, ca o oglindă. Să fie totul bine, ca într-o încercare, ultima, de a dovedi ce eşti şi ce poţi.

Uneori, este cel mai greu să-ţi mărturiseşti iubirea oamenilor pe care îi iubeşti cel mai mult. Poate de ruşine, de teamă că vei fi respins, de teamă că în inima lor tu nu mai ai loc. Poate că de prea multe ori inima ta s-a pregătit pentru iubire şi tot de atâtea ori a rămas în aşteptare. Se întâmplă ca, de multe ori, omul să se pregătească sufleteşte pentru cineva sau ceva şi când ajunge la capătul drumului să-şi dea seama că locul nu a fost niciodată al lui, că iubirea nu era pentru el, că persoana pe care o iubea avea ochi pentru altul/alta sau, pur şi simplu, că nu ai pedigree (ieri am auzit şocanta expresie) ca să te ridici la înălţimea omului iubit, a locului de muncă la care aspiri, a vieţii pe care ţi-o doreşti.


Cumva, cândva, cineva ne-a lăsat cu iubirea în aer.

Şi zi...după zi...ne mângâiem cicatricele inimii. Fiecare dimineaţă. 7 paşi până la baie. 63 de mişcări în sus şi în jos cu periuţa. De 30 de ori, pieptănul îţi trece prin păr. 120 de secunde până fierbe apa pentru fix o cană cu ceai. O fracţiune de secundă în care gândul se duce la el sau la ea. Sau se duce la colegii care sunt inima locului de muncă, de dragul cărora nici nu te duci în pauza de masă. Sau gândul se duce la un minunat cămin pe care doreşti să-l construieşti, farfurie după farfurie şi sentiment peste sentiment.


În esenţă ce şi pe cine iubeşti?

Dacă tot ce iubeşti ar fi un film şi s-ar derula în faţa tuturor, ce ar spune aceasta despre tine? Dacă eşti ca mine, poate că nu iubeşti doar lucruri care să-ţi facă cinste. Şi poate că nu îţi sunt dragi doar oameni cu o „imagine curată”.


Ce iubeşti? Ce îţi face plăcere? Cât durează plăcerea ta? O jumătate de minut? O jumătate de oră? O jumătate de viaţă? Iubeşti un om care nu are timp pentru tine? Sau care te-ar vinde sau trăda pentru ca el să cadă în picioare? Pasiunea ta te duce la piezanie sau la creştere? Şi creşterea e bună sau va fi urmată de o cădere dureroasă?


Să avem grijă pe cine iubim şi faţă de ce lucruri, obiceiuri manifestăm iubire. Astfel încât iubirea să nu se transforme în nenorocire şi durere. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, El care ne iubeşte cu o iubire veşnică!


{Editorial publicat pe 11 iunie 2012, pe site-ul Majesty}







59.Soarele, căsătoria şi lucrurile mici



Lucrurile mici.

O gămălie, un capăt de aţă, o celulă, un fir de praf, un fulg de nea.

Elemente complexe, funcţionale, miraculoase chiar, dacă judecăm prin prisma proceselor care au condus la apariţia lor.

O mână mică într-o mână mare. O bucurie mică ce naşte un mănunchi de zâmbete. O umbrelă colorată surprinsă într-un colţ de fotografie. Privirea omului drag, care este numai pentru tine, 5 secunde întregi şi rotunde.

Există lucruri mici care uneori ne incomodează. O aşchie, un muşchi care se zbate incontrolabil, un grăunte de nisip care ne intră în ochi, un colţ de unghie. În restul timpului, lucrurile mici rămân neobservate, tăcute, uitate. Noi, oamenii, avem o plăcere să ne desfătăm cu lucruri care atrag atenţia, dar uităm de detaliile din jurul nostru.

Ne place portocala, dar rareori ne gândim la coaja ei ca la altceva decât un obstacol în calea îndeplinirii propriei pofte. Uităm că, de fapt, datorită cojii ne putem bucura de sucul dulceag sau acrişor, că binecuvântata coajă a fost învelişul protector care a împiedicat portocala să se deshidrateze, să devină uscată şi să-şi piardă gustul.

Oricât ne-ar plăcea ceva, există lucruri mici care ne pot răpi bucuria pe care ne-o oferă lucrurile mari. Ca mingea aceea de plastic, pe care ai primit-o în dar la 4 ani. Care s-a dezumflat din cauza unei găuri invizibile. Sau a balonului care s-a spart în eter. Sau a unei bătăi de inimă în plus. Sau în minus.

O lună în care ţi-ai propus să faci ceva cu banii şi i-ai cheltuit pe alte lucruri, neştiute, uitate. Cheltuieli mici, nesemnificative, care te ţin departe, încă o lună, de dorinţa ta.

O crăpătură mică va scufunda un vapor.

Sau buturuga mică….

Toate rândurile de mai sus mi-au trecut prin minte, meditând asupra unor modificări de substanţă pe care vreau să le fac. Eu cad în păcatul de a greşi şi în cele mici şi în cele mari, dar am decis să încep cu cele de detaliu, pentru că sigur în cele mari va fi mai uşor, voi fi avut deja obiceiul şi disciplina de a împlini, cu credincioşie, tot ce e bine, sănătos şi frumos.

Fără a mă simţi copleşită, ca în urmă cu câteva săptămâni, am meditat în taină asupra câtorva cazuri de oameni care au o viaţă de care sunt mulţumiţi. Şi în meditaţia mea am dat peste videoclipul acesta, despre Ian şi Larissa. Vă rog să îl urmăriţi cu atenţie.

Nu sunt căsătorită şi nici nu sunt dintre aceia care să facă eforturi în sensul acesta cu orice ocazie. Probabil că, dacă aş scrie acum, că sunt anti-căsătorie, nu mă credeţi. Dar vă pot împărtăşi câteva gânduri privitoare la căsătorie. Eu, probabil ca şi alţii, mă gândesc la căsătorie ca la o perioadă dificilă, de acomodare, dar şi la o perioadă în care trăieşti numai şi prin celălalt. Ca la o desfătare care a ajuns la apogeu, punct de la care începi – paradoxal – să urci şi să te dezvolţi în doi. Ca pe o serie de seri în care asculţi cea mai plăcută voce povestindu-ţi despre câte în lună şi în stele, lucru care te face să exclami în gând „Nu mă voi plictisi niciodată de omul acesta!”. Sau clipe în care ieşiţi împreună cu prietenii, la un picnic şi staţi, spate în spate sau cu unul cu capul în poala celuilalt, în tihnă.

Ei bine, Ian şi Larissa poate că duc o viaţă diferită de cea pe care şi-au imaginat-o atunci când s-au cunoscut. Dar cât de dulce e viaţa atunci când el stâlceşte câteva cuvinte pentru a-i spune ei, soţioarei lui, că o iubeşte. Şi ce pace îmi dă imaginea mâinii ei, odihnindu-se în mâna lui. Văzând povestea lor încercam să-mi imaginez care sunt lucrurile mici de pe calea celor doi care au făcut ca ei să fie o familie frumoasă, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu poate fi numai credinţa în Dumnezeu, ci un exerciţiu de iubire, de acceptare, de respect, de putere, de răbdare. Toate înseamnă Dumnezeu.

În mine nu există nimic bun care să existe fără Dumnezeu şi o spun cu cea mai mare sinceritate şi convingere. Am căutat în toate cotloanele fiinţei mele lucrurile mici pe care să le pot folosi şi pe cele de care trebuie să scap. De cele mai multe ori, mă aflu în prezenţa unor oameni pe care nu îi merit în viaţa mea. De multe ori mă gândesc că există mai multe motive ca oamenii să nu mă dorească în preajma lor decât să mă dorească. Adeseori nu-mi fac iluzii iubind oameni pentru că, de cele mai multe ori, oamenii care ar fi pe placul meu nu sunt oameni care m-ar iubi pe mine.

Fără a fi o tânără care are o părere proastă despre sine – dimpotrivă – videoclipul despre Ian şi Larissa m-a lăsat ca în faţa răsăritului soarelui: în fiecare dimineaţă ne trezim în faţa soarelui precum martorii unei naşteri. Soarele însă nu se naşte, el a fost dintotdeauna acolo. La fel ca iubirea lui Dumnezeu, acceptarea, respectul, puterea, răbdarea şi iertarea Lui.

Sper ca şi voi să descoperiţi ceva interesant legat de lucrurile mici din viaţa voastră!

















{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 4 iunie 2012}