A fost odată (4)

Cu greu se putea gândi la un loc mai înfricoşător, murdar, haotic, zgomotos decât staţia de metrou din Porte Maillot. Se credea deja pierdută pe un drum prea lung, între oameni neprietenoşi, nevorbăreţi, murdari.

Într-un colţ de ţară.

Într-un orăşel în care nici măcar muzica nu-i mai picura în urechi.

Între oameni care nu bănuiau că cea mai mare frică a ei era de a pierde un amărât de tren.

După vreo 10 minute de bâjbâială a găsit peronul corect de metrou spre Massy Palaiseau. A urcat, s-a aşezat pe primul scaun cu bagajele toate lipite de ea, aşteptând sosirea în Gara Austerlitz.

Cu puţin înainte ca metroul să ajungă la destinaţie, un fior de lumină a pătruns în vagon. Metroul ieşise la suprafaţă înainte de Pont de l'Alma. Mult întuneric urmat de puţină lumină de amiază de noiembrie ce inundă tot vagonul. Ochii ei leneşi, pierduţi în ceaţa de afară s-au mărit însă brusc, la vederea lui: turnul Eiffel. Cum? Era în Paris şi habar nu avea? Da, Paris. Paris! Dar cum se putea? De unde?

Întrebările s-au născut şi s-au stins mai repede decât scurta imagine ce îi apăruse subit înaintea ochilor. Metroul a reintrat în întuneric, la fel ca gândurile ei. Drumurile ei se întorceau în Paris...

Totul începea să capete umbre familiare. Trecuseră 12 ani de când lăsase Parisul şi tomuri întregi de amintiri îi furnicau între tâmple. O mâncau degetele, amintindu-şi cât scrisese despre asta. Câte zeci de pagini, mistuite de brichetă. Câte fotografii arse pe un DVD ascuns intenţionat sub maldăre de hârtii. Şi câte firimituri de inimă lăsate în vânt. 

Fără să se poată gândi la nimic altceva, a ajuns în Austerlitz.O cupolă înaltă, aproape ca o catedrală pentru trenuri. Un peron al aşteptărilor, ce urma să o lanseze în ultima bucată de drum. "Doar" 4 ore rămâneau să se mai scurgă până la el. O ultimă zvâcnire, o ultimă teamă, ultimul tren pe care mai putea să îl piardă. Era pe peron, a urcat în trenul abia tras la linie, şi-a găsit locul şi s-a aşezat. A oftat scurt. Seara urma să o găsească pe strada lui.

........................

După 2 zile de chicoteli, de amuzante replici încoace şi încolo din filmul lor preferat (Ratatouille), de vizitat muzee, catedrale, acvarii, maşini şi mai mici, picnicuri înfofolite, doar cu brânză şi mere, de cuibărit pe străzi mici din cauza vânturilor potrivnice, se întorceau în aceeaşi gară. Emoţii la fel de mari, prinse între trenuri care veneau şi plecau. Toate temerile ei trecuseră, era fericită, după multă vreme. Era împăcată. Visa, spera, făcea planuri. S-au despărţit repede, lacrimile nici măcar nu au avut timp să se hotărască. El uitase însă să îi spună că cea mai mare temere a ei se împlinise - ea pierduse trenul demult...



Părţile anterioare pot fi citite aici: partea 1, partea a doua, partea a treia.

A fost odata (3)

degetele mele si un rasarit

Cele mai rapide drumuri spre aeroport se fac la 5 dimineaţa. Nu există cozi molcome de maşini, nu există semafoare, nu există îndoieli. Toate se topesc sub ochii lăcrimând de emoţii abia oftate. Toate dispar sub paşii hotărâţi ai unei femei care ştie ce caută...dar mai ales ai uneia speriate de moarte să nu piardă avionul.

Uneori cele mai rapide drumuri se fac de la terminalul "Plecări", mai ales atunci când uiţi că până la poarta de îmbarcare trebuie să laşi bagajul de cală unde trebuie (şi asta te costă 20 de euro!). Alteori cele mai rapide drumuri se fac printre magazinele de suveniruri, decorate pentru sărbătorile de iarnă - pentru că mintea ta zburdă pe alte meleaguri. Mereu însă cele mai rapide drumuri se  caută pe bâjbâite, spre porţi de îmbarcare necunoscute, pe culoare aproape goale, spre un loc cu wifi ca să vorbeşti cu el, trezit din somn la ore mici.

Nu îşi amintea nimic decât obsesivul gând că nu trebuia să piardă avionul. Şi nici autobuzul spre Porte Maillot. Şi nici trenul cu care mai avea de mers vreo 6 ore - ca şi când fiecare dintre ele ar fi reprezentat unica, irepetabila legătură cu viitorul ei. Doar că după 2 ore, avionul nu era încă anunţat la poarta de îmbarcare...poate că de ce se temea, chiar se va întâmpla: va pierde avionul şi se va întoarce la loc acasă. Urma să îi spună că nu mai poate veni. Să îl invite să mănânce singur toată mâncarea pregătită pentru picnicul în doi. Să anuleze rezervarea la hotelul "acela", care îi plăcea ei. Să anuleze excursia, concertul, planurile şi să-şi pună viaţa în cui....

Ce bine că în numai trei ore, vedea deja răsăritul soarelui de la mii de metri altitudine, undeva în spatele avionului, cu inima cât un purice, cu respiraţia fierbinte aburind hubloul avionului şi cu ochii mari privind în faţă ca şi când ar fi putut zări ceva dincolo de nori. Spera. Visa. Ah, ce bine era să fi putut dormi un pic, după 2 nopţi zemuind de emoţii aiuritoare. Era epuizată de nesomn, de speranţe, de planuri, de hărţi şi de lecţii de franceză, dar mai ales de gânduri care nu-i dădeau pace. Avionul îl prinsese, dar autobuzul?

Cu primul pas pe micuţul aeroport îmbrăcat în ceaţă multă şi lăptoasă au început şi emoţiile. Deodată nu mai reuşea să-şi desluşească scrisul pe carneţelul ei de limbi străine, nu-şi amintea cum să ceară indicaţii spre următoarea legătură, muşchii feţei se crispaseră, obrajii erai palizi din cauza frigului, sau a fricii şi uitase şi care îi era numele în ţara asta...

După o aşteptare de 40 de minute, îi îngheţaseră faţa, umerii şi genunchii, dar se ţinea strâns de valijoară şi de telefonul pe care avea indicaţiile lui pas de pas. Totul era aproape bine dacă reuşea să se urme în autobuz şi să ajungă în Porte Maillot. Nu mai conta nici bărbatul străin care se aşezase lângă ea şi o făcuse să ţină mâna pe portofel tot drumul. Nici românii care vorbeau tare. Nici şoferul care gonea nebuneşte pe autostradă. 

În autobuz era cald, ceaţa se rărise, fluturii se înmulţiseră ca nebunii şi mai erau doar 8 ore până la el. Nu pierduse avonul, nici autobuzul. Şi, spera ea, că nici trenul...

(continuarea aici) 

{daca nu ai citit postarile anterioare, poti citi aici parte si aici partea a II-a}

A fost odată (2)

Verificase telefonul de 3 ori. Ceasul de încă 4. Timpul afişat de tabletă era pur şi simplu greşit. Timpul - stătea - pe - loc. 

Era în groaznicul moment în care trebuia să aştepte scurgerea ultimelor 5 ore până ce urma să plece spre aeroport, dar ori de câte ori încerca să facă altceva ca mintea să nu mai fie acolo, timpul se încăpăţâna să curgă asemenea mierii zaharisite dintr-un borcan de 800 de grame. 

A luat lista de bagaj la rând. Bilete dus-întors: bifat. Hartă: bifat. Traseul de 11 ore pe care îl avea de parcurs până la el descris în detaliu de el: în buzunarul de la piept. Lucruri mici, lucruri mari, parfumul care i-a plăcut lui, pulverizat pe scrisorile de la ea. Aparatul foto. Eşarfa primită cadou de la el, într-o cutie de buline. Cadoul pentru el. Şi o doză consistentă de bună dispoziţie.

Mai erau 4 ore. Gândul că putea să rateze avionul sau oricare dintre legăturile din lungul drum o paraliza. Terminase de verificat toată lista de bagaj. De două ori - surprinzător (sau nu!) nu lipsea nimic. Poate că lectura ar reuşi să facă timpul să curgă mai lin. Luă o carte groasă şi pe care o citise de 2 ori înainte - atât de interesantă era. Acum însă niciun cuvânt nu reuşea să treacă dincolo de ochi. Nu încăpea nimic în mintea ei decât drumul acesta lung, copleşitor pe care încă nu făcuse niciun pas dar care îi umpluse viaţa de 4 luni încoace.

Mai erau 3 ore. "Cum să adormi acum? Să rişti să pierzi avionul? Nu, nu se poate. Caută un film. O comedie. O dramă. Orice care să trezească sentimente, emoţii, să închidă robinetul acesta de fluturi din stomac". Nu cred că ora 2 dimineaţa e recomandată pentru aşa ceva, dar fie. Dar cum să urmăreşti un film când viaţa ta este mult, mult mai palpitantă?

Mai erau 2 ore. Nu poţi să te apuci de nimic serios în 2 ore. A luat nişte coli albe - schiţatul mereu a ajutat-o să se relaxeze. Şi atunci când a intrat la facultate abia după contestaţii. Şi atunci când primul iubit a forţat-o să se împace, ameninţând că se aruncă de pe un cămin din Regie. Şi atunci când era singură. Şi atunci când nu era. Dar ce să desenezi acum? Trenuri? Gări? Avioane de hârtie? Turnul cu ceas! Da, turnul. Turnul ei preferat. Dar parcă ideea era să uite de drumul acesta dorit, aşteptat, dar copleşitor de emoţionant. 

Mai era o oră. Una dintre orele acelea lungi, în care nimic nu-şi are rostul. S-a întins pe pat, cu lumina stinsă. Inima îi bătea atât de tare încât a trebuit să se întindă pe podea pentru ca să nu facă un atac de panică. Să respire uitase. Să se gândească la orice în afară de călătoria ei părea misiune imposibilă. A aşteptat, numărând gânduri şi amintindu-şi de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. 

Nici măcar nu îşi mai amintea că se temea să nu piardă avionul.

(Prima parte poate fi citită aici)

A fost odată...

Bateria telefonului facea beep din 10 în 10 secunde, semn că discuţia urma să se termine. Fuseseră aproape 8 ore pline de planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. Încă o noapte de toamnă lungă, de privit la aceeaşi lună dodoloaţă şi de trimis poze în întunericul nopţii, cu nimicuri întâmplate pe două străzi aflate la mii de kilometri - care vibrau la unison de câteva luni bune. 

Îşi promiseseră că nicio conversaţie nu se va termina cu "la revedere", pentru că ştiau că niciodată nu aveau să termine toate vorbele pe care le năşteau unul pentru celălalt. Îşi promiseseră că vor cumpăra baghete cu ierburi mediteraneene. Că se vor plimba seara pe lângă turnul luminat feeric din fotografia ei preferată. Surprinzător, turnul era singurul element din universul lui de care ea se îndrăgostise. În jurul turnului se vor înfiripa atâtea clipe de neuitat, de care ea habar nu avea. Şi, mai ales, îşi promiseseră că vor degusta bunătăţi la târgul ce se deschidea în doar câteva zile.

Acum însă trebuia să închidă - bateria îi obliga.

Era doar 5:30 dimineaţa. Soarele se zărea timid în lumea ei, în care toată visarea dulce de la răsărit abia începea. Într-o oră urma să plece spre serviciu, să lase deoparte turn, să uite toate promisiunile şi să se arunce în nebunele 24 de ore care o mai despărţeau de drumul spre lumea lui. 24 de ore în care trebuia să lase totul gata, pentru ca - fără griji - să se adâncească în tot universul lui cu iz de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. O viaţă înaltă cât o catedrală.

(continuarea aici)

167 de cuvinte

Într-un efort de a-i face pe oameni să se privească mai des în ochi, dar şi de a linişti durerea nespusă a muţilor îndrăgostiţi,
guvernul a decis
să aloce fiecărei persoane un număr de exact o sută şaizeci şi şapte de cuvinte
pe zi.

De aceea, atunci când sună telefonul, îl pun la ureche fără a spune "Alo". La restaurant, doar arăt felul de mâncare pe care mi-l doresc din meniu.
Mă adaptez bine noului stil de viaţă.

Noaptea târziu, îl sun pe iubitul meu aflat la distanţă
şi-i spun cu mândrie: Astăzi am folosit numai cincizeci şi nouă de cuvinte. 
Le-am păstrat pe restul pentru tine.

Atunci când el nu răspunde,
ştiu că el le-a folosit deja pe toate,
aşa că îi şoptesc: Te iubesc
de treizeci şi două, apoi şi trei de ori.

După aceea, rămânem la telefon şi ascultăm
fiecare bătaie de inimă care a mai rămas

Doar nişte nori care plâng

Foto: awn.com

Nu cred că este cazul să ne plângem de ploaie. E toamnă, norii sunt trişti, dar se întâmplă sute de lucruri demne de observat în jurul nostru, chiar şi printre stropi. Nu lăsaţi nici vântul, nici ploaia să vă strice ziua. Priviţi aici şi lăsaţi-vă cuceriţi :)

Cel mai frumos cadou (Oscar si Tanti Roz)

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Nu exagerez dacă vă mărturisesc că am început postarea aceasta de cel puţin 40 de ori. Cel mai greu lucru pentru cineva ca mine, care se exprimă cel mai uşor prin scris, este să scrie despre ceva ce l-a lăsat fără cuvinte. Prin urmare nu o să povestesc, dar vă voi spune câte ceva din experienţa care m-a lăsat speechless.

Era marţi dimineaţă când Raluxa punea o întrebare pe blogul ei, şi anume "Ce preţ are viaţa ta şi de ce?". Se dădea un premiu pentru unul dintre răspunsuri (o invitaţie dublă la spectacolul Oscar şi Tanti Roz de la Teatrul Bulandra). Ştiind că Raluca este un blogger foarte cunoscut, mă aşteptam ca - printre multe comentarii - şansele mele să fie foarte mici, aşa că ieri dimineaţă surpriza mea a fost cu atât mai mare cu cât primesc un e-mail drăguţ de la ea în care mă anunţa că i-a plăcut comentariul meu  şi mă roagă să confirm că mă pot duce la spectacol. Evident că am confirmat şi, deşi auzisem numai lucruri înălţătoare despre piesă, habar nu aveam la ce mă duc.

Îmi pare rău că nu m-a învăţat nimeni cuvintele cu care aş putea scrie ceva despre piesa aceasta şi despre reprezentaţia magistrală a celor 2 actori principali: Oana Pellea şi Marius Manole. Şi chiar dacă aş şti cuvintele, nu m-a învăţat nimeni să le potrivesc în propoziţii cu miez ca să pot descrie ce migraţii sufleteşti te curprind când eşti faţă în faţă cu Oscar şi Tanti Roz. Şi chiar de-aş şti şi cuvintele şi propoziţiile, tot nu aş putea să putea să povestesc ceva ce se simte, nu 5 minute, nu jumătate de oră, ci 150 de minute. Căutaţi cartea şi citiţi-o lent; căutaţi şi luaţi bilete la piesă, este mai bună decât cartea (asta venind de la cineva care adoră cărţile şi este întristată de ecranizări slabe); mergeţi la teatru şi fiţi părtaşi la miracolul acela care are loc în câţiva metri pătraţi, în care simţi şi lacrima, şi ţipătul tăcut, şi vocea lui Dumnezeu. 

Ce este şi mai important decât reprezentaţia în sine este campania Asociaţiei Salvează vieţi, care încearcă să doteze centrele oncologice din România cu camere sterile, astfel încât bolnavii de cancer să nu moară prematur ca urmare a infecţiilor dobândite în spital. Aşa cum spunea şi Oscar, "Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori." Campania scoate la lumină posibilitatea pentru persoanele juridice de a redirecţiona 20% din profitul anual către ONG-uri pe care să le sponsorizeze. Toate celelalte informaţii, inclusiv contractul de sponsorizare, pot fi găsite pe site-ul campaniei. Dacă nu aveţi o firmă, măcar daţi mai departe la 10 persoane informaţia aceasta. 

Mulţumesc Raluxa pentru cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată!