73. O scrisoare (de dragoste) pierdută

Astăzi este ziua unei persoane care mi-a fost tare dragă. Îi voi păstra ascunsă identitatea pentru că aşa şi-ar dori, dacă ar şti că scriu despre el. Este un el, da :)

Astăzi este aniversarea unui om pe care l-am iubit. Şi dacă aş mai şti unde să află, i-aş spune-o personal. Aşa, scriu aici, cu speranţa că dacă va dori să mă găsească, va citi rândurile acestea.

Pe el l-am iubit aşa de mult încât 2 ani de zile am trăit permanent cu dorinţa de a-l apăra de tot ce i se întâmpla rău, neştiind că suferind avea să crească. Am încercat să-l feresc de oameni care să-l folosească, să-l rănească, am încercat să-l feresc de orice rău, am încercat chiar să-l ţin mult de vorbă ca să nu se îmbete în perioadele de depresie.

Aşa de mult am dorit să-l protejez încât eram foarte dispusă să mă înrolez în Legiunea Străină pentru a-l apăra (ceea ce este şi incredibil şi imposibil, dar deh, ce nu face o femeie pentru omul drag?). E o poveste lungă...

Făceam toate lucrurile astea fără să-mi dau seama că îl iubeam. Şi l-am iubit aşa de mult încât s-ar putea încă să mai găsesc ceva sentimente rătăcite, chiar şi după 7 ani de absenţă.

În schimb, el mă tachina mereu, spunea că sunt „o motănică naivă”, că nu ştiu cu ce se mănâncă viaţa. Şi avea dreptate. Mă supăra mereu, bătându-se mereu cu străini prin baruri şi spunând-mi lucruri nu tocmai plăcute pe care a doua zi nu şi le amintea.

Mă enerva la culme, mă făcea să râd, mă făcea să plâng, dar a ajuns să mă iubească şi el. El m-a iubit aşa de mult încât prefera să nu doarmă noaptea şi să-mi scrie e-mailuri kilometrice în limba română – deşi cunoştinţele lui de limba română lăsau de dorit.

Şi m-a iubit aşa de mult încât, fără niciun semn, într-o dimineaţă, pe la ora 4 mi-a trimis cea mai greşită gramatical scrisoare. Dar aceea a rămas cea mai frumoasă scrisoare de dragoste pe care am primit-o vreodată. Nu ştiu pe unde este, dar cumva, într-un mod straniu, poate că e mai bine că s-a pierdut...

După marea dezvăluire, el a dispărut. E foarte dezorientant să pierzi totul fără nicio explicaţie. Este dureros să nu poţi nici măcar să-ţi iei la revedere şi nici să nu ştii unde să-l cauţi, atunci când vă despart mii de kilometri. Dar totul a rămas în trecut, iar eu spânzurată deasupra unei iluzii.

Acum încep să iubesc pe altcineva. E o iubire calmă, aşezată, cu nopţi dormite şi calde. O iubire care se dezvoltă frumos şi are deja o rădăcinuţă. O iubire care mă duce departe şi mă vă duce, posibil, şi mai departe. La 28 de ani nu-ţi mai permiţi luxul de a-ţi pierde capul cu prostii :)

Eu am învăţat că nu e nici bine, nici sănătos să rămâi legat de trecut. Fie că regreţi lucruri bune sau mai iei decizii greşite. Ai avut perioade fructuoase, timpuri în care viaţa era caracterizată de succes, fericire, împlinire. Ai luat probabil şi decizii proaste, ale căror consecinţe te-au prins acum din urmă. Nu rămâne prins în iţele încurcate ale trecutului. Nu reciti scrisori de iubiri apuse. Nu asculta melodii care te aruncă în descurajare. Nu mai face vizite la cruci reci.

Ci fiţi prezenţi în viaţa celor care vă iubesc acum. Spuneţi-le la timp, înainte sa dispară în lume sau din lume. Faceţi ce trebuie să faceţi. Spuneţi ce trebuie să spuneţi. Nu aşteptaţi ani ca să reparaţi ce aţi greşit. Nu lăsaţi să treacă 3-4 luni ca să clarificaţi ceva dureros. Şi nu vă culcaţi înainte să vă împăcaţi cu cei cu care v-aţi certat.

A, şi dacă îl găsiţi pe G.D. să-i uraţi la mulţi ani din partea mea. Şi să-i transmiteţi că l-am iertat.

[Editorial publicat pe 16 septembrie 2012, pe Majesty.ro]

Miracolul vieţii

Îmi cer iertare de la bun început de la prietenii mei medici, care ar citi intenţionat sau întâmplător această postare, dar trebuie să spun de la bun început că nu îmi plac spitalele. Oricât de mare este preţuirea mea pentru cei care se pricep să repare corpul şi sufletul omenesc, care reuşesc să vindece cu pastile sau operaţii complicate de la un abces la inimă sau la creier, nu suport să intru într-un spital.

Poate că e din cauză că pentru vârsta mea, am stat suficient pe holurilor spitalelor ca să nu am amintiri prea plăcute. Poate că e şi cauză că empatizez în aşa măsură cu oamenii bolnavi, cunoscuţi sau nu, încât mă furnică, mă înţeapă, mă doare tot corpul când văd un om care suferă. Am un gol în stomac, un nod în gât sau o paralizie aproape fatală ori de câte ori simt neputinţa de a putea ajuta pe un altul. 

Însă săptămâna trecută mi-am înfrânt temerile şi durerile pentru a fi împreună cu o prietenă la naşterea primului copil. La sfârşitul acelei zile am şi scris ceva, dar nu ştiam dacă e bine să public sau nu. O voi face azi, având în minte dorinţa de a vă insufla aceeaşi iubire pentru viaţă care m-a însufleţit şi pe mine la acea vreme. 



Eu nu cred şi nici nu ştiu dacă voi avea vreodată copii. Deocamdată nu îmi doresc şi nici nu ştiu dacă are rost să mă gândesc la aşa ceva. Mă despart vreo două aruncături de băţ de 30 de ani şi, cel puţin din perspectiva aceasta, timpul nu este prietenul vreunei femei...iar singurul om cu care mi-am dorit o familie a murit în urmă cu fix 8 luni. 

Însă (trebuia să apară şi un însă) chiar dacă va exista sau nu o familie (am planuri indiferent de variantă :D), asistarea la o naştere mi-a pus în faţă o altă perspectivă : Dragostea are, de fapt, mai multe feţe. Poate că pentru o mamă, dragostea are feţişoara copilului / copiilor săi. Poate că pentru tine fericirea înseamnă o oră de seară în care lansezi lampioane colorate cu Ea, în care ai aşezat cele mai tainice promisiuni de iubire. Poate că pentru el, fericirea înseamnă să salveze de la malarie câteva zeci de copii din Africa.

Firea mea investigativă a căutat şi ascultat poveştile mamelor din salon. Pentru fiecare, naşterea propriului copil a fost colorată în alte nuanţe. Îmi place când oamenii se deschid şi povestesc...şi îmi place când ceea ce povestesc ei mă aşează într-o poziţie nouă. Şi chiar astăzi am decis să mă îngrijesc de fericirea mea, aşa ştirbă şi oarbă cum e ea, secerată de morţi premature şi suferinţă, pentru că nu aş da-o la schimb cu a nimănui."
Foto:  http://4dcreatives.deviantart.com

72. Atunci când înţelegi că „într-o zi" nu există

În proiecţia vieţii mele ideale, ziua de duminică ar fi dedicată lecturii. Mi-aş dori câteva ore în care să pot atinge profunzimile cunoaşterii prin ochii, gândurile şi peniţa unui alt om. Să stau cu o carte deschisă şi să-mi imaginez cum a stat, ce a gândit, câte cuvinte nu a şters şi a rescris acel autor până a ajuns să dea forma finală acelei cărţi. Ce a simţit? Ce amintiri l-au tulburat? Ce discuţii interesante a avut şi cu cine în timp ce scria unele paragrafe? Acesta este însă un lux pe care nu mi-l pot permite încă, fiindcă în ultimele 8 luni, duminica a fost doar o altă zi de muncă.

Dar pentru că viaţa mea nu e ideală (deşi mai are puţiiin de tot pentru a deveni), încerc de vreo săptămână să strecor o jumătate de oră de lectură în fiecare zi. Şi prima carte pe care am pus mâna a inspirat rândurile pe care urmează să scriu astăzi.

Mesajul central al acestei cărţi este că fiecare decizie pe care o luăm ne ajută să fim un pic mai buni sau un pic mai răi decât înainte de luarea aceastei decizii. Ce decizi să faci lucrează în beneficiul tău sau împotriva ta.

Foto:  http://weheartit.com
Este uşor să faci o activitate fizică de intensitate moderată de trei ori pe săptămână, dar este şi mai uşor să nu îţi pui adidaşii în picioare şi să nu ieşi să alergi sau să sari coarda.

Este uşor să cumperi fructe şi legume crude, ierburi aromatice proaspete, să le mănânci ca atare, într-o salată răcoritoare, dar este şi mai uşor să cumperi un pachet de ceva, orice, care e semi-preparat şi care poate fi mâncat în 10 minute.

Este uşor să închizi messengerul, să pui mâna pe un pix şi să termini proiectul pe care l-ai lăsat baltă ieri, săptămâna trecută sau acum 6 luni. Dar este mult mai uşor să îţi „anesteziezi” memoria cu lucruri de orice fel, pentru a uita ce ai de finalizat.

Dacă am avea de suferit imediat după ce facem alegeri greşite, nu am mai greşi. Dacă ni s-ar îngroşa arterele după fiecare gram de grăsime în exces, nu am mai mânca grăsimi cu lingura. Dacă am face infarct după o singură zi în care nu am alergat, a doua zi nu am mai rămâne imobili.

Şi ce este şi mai interesant este că acum nu se vede absolut nicio diferenţă între cineva care alege să mănânce sănătos şi cel care alege să mănânce prostii. Nu se vede nicio diferenţă între cel care economiseşte 10 ron şi cel care alege să cheltuie aceeaşi sumă de bani. Nu se vede nicio diferenţă între cel care stă 40 minute în faţa televizorului şi cel care face o plimbare în natură, în răcoarea serii. Este foarte uşor de constatat că între aceştia doi nu este nicio diferenţă.

Dar adevărul este că ceea ce faci are o importanţă crucială pentru ceea ce devii. Ceea ce faci astăzi şi ceea ce faci în fiecare zi. Tocmai aceste decizii mici, nebăgate în seamă, pentru care nu te laudă nimeni şi nu te aplaudă nimeni sunt cele care decid dacă ţi-ai „antrenat”, „întărit”, pregătit voinţa pentru a lua decizii bune sau mai puţin bune.

Şi dacă o decizie reuşeşte astăzi să schimbe ziua de mâine sau săptămâna aceasta doar cu 0,1%, imaginează-ţi ce impact va avea aceasta pe termen lung.

Nu ştiu prin ce treci şi ce ţi-ai propus tu să faci, dar am simţit astăzi nevoia să te motivez. Sper că poţi începe chiar de azi să schimbi ceva, să renunţi la ceva dăunător, să te apuci de ceva benefic. Haideţi să nu ne mai minţim că vom face schimbări „într-o zi”. Acea zi nu există în niciun calendar. :)

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 10 septembrie 2012}