104. Intoarcerea din pseudo-"purgatoriu"

Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi, şi picioarele de cădere. (Psalmi 116,8)


Ne petrecem întreaga viaţă făcând planuri, punând pe hârtie şiruri întregi de lucruri de făcut pentru mâine, săptămâna viitoare şi anul viitor. Facem aranjamente, încercând să prezicem viitorul (sau măcar credem că avem puterea aceasta).


Ne imaginăm trăind în case mari, umplute cu rafturi de cărţi, arome de cafea de cicoare şi râsete din inimă. Ignorăm ideea că am putea ajunge în stradă, printr-o simplă neînţelegere sau că putem ajunge săraci lipiţi.

Ne imaginăm familii fericite, copii cuminţi, soţi fideli şi romantici. Petreceri laborioase, mese festive şi pline, viaţă lungă şi succes asigurat. Ignorăm însă că riscăm să fim la fel de uşor abandonaţi sau trădaţi de cei mai dragi dintre cei mai dragi oameni. Că vom fi aruncaţi la o parte imediat ce apare cineva mai bun, mai sănătos, mai puternic, mai vrednic de iubit.

Viitorul de peste o oră sau de mâine devine astfel tărâmul celor mai aiurite dintre visări, celor mai nedomesticite iluzii şi celor mai mari dorinţe. Un singur lucru rămâne sigur: că atunci când se va dezvălui, viitorul nu va fi deloc aşa cum ni l-am imaginat - neştiind şi nebănuind o clipă măcar că următoarea sarcină importantă şi urgentă pe care o avem de îndeplinit va fi să ne apărăm sănătatea şi să ne ţinem cu dinţii de viaţă, cu toată puterea, cu mintea întreagă şi cu toată credinţa.

Ce nu ne imaginăm este momentul în care trădarea vine dintre fâşiile simple ale corpului nostru, care uneori nu mai reacţionează decât la operaţii grele sau tratamente abuzive. Unele trădări sunt atât de adânci încât nu se mai poate repara nimic, poate doar un transplant pe ultima sută de metri. Apoi aşteptare.

Şi dincolo de toate planurile de până atunci, nu mai putem să planificăm nici măcar finalul zilei de astăzi.
Există situaţii în viaţă în care inima pare bătrână de o mie de ani, creierul neînţelegător şi neîncăpător pentru un purgatoriu mai mare decât viaţa. Neîncăpător pentru suferinţa care nu se vede, nu se ştie şi despre care nu se vorbeşte niciodată.

Suferinţele care nu (mai) înseamnă o boală terminală, ci una care se înrăutăţeşte din zi în zi. Nu sunt leneş. Nu sunt posac. Nu sunt fiţos. Uneori de-abia mă ridic din pat. Alteori trăiesc cu dureri ce durează ore în şir. Totuşi continui să zâmbesc, printre lacrimi. Nu-mi cere să ies din starea asta, să gândesc pozitiv şi să-mi treacă. Are şi “purgatoriul” acesta sensul lui.

Nu sufăr pentru că am greşit. Nici pentru că trebuie să corectez ceva în mine. Nici pentru că sunt mai puţin bun decât tine. Ci pentru că există în mine o putere mai mare care nu poate avea loc decât dacă dispare din mine întunecimea, suferinţa şi gaura asta neagră şi rea.

Nu dilua această realitate. Nu o îndoi. Nu încerca să afli răspunsuri la de ce. Nu te potrivi cu lumea, moda sau timpurile. În schimb, fă loc în tine pentru bine şi curat. Pentru alb şi verde deschis. Pentru flori, frunze şi cântec. După putregai, sunt cele mai bune lucruri care pot ia naştere în viaţa ta.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 26 octombrie 2014}

103. Câmpul cu dorinţe

Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 56)


Noi toţi avem dreptul o dată pe an la o dorinţă pusă în gând, deasupra lumânărilor aprinse pe tortul de ziua noastră. Unii dintre noi mai adaugă câteva dorinţe cu ocazia genelor căzute accidental pe obraz, a bănuţilor aruncaţi în fântână, a stelelor căzătoare, a zecilor de păpădii pe care le „omorâm” cu nemiluita în schimbul unor dorinţe împlinite.

Dar oare când se întâmplă să ni se împlinească o dorinţă mare, cum este? Este întocmai aşa cum ne-am dorit sau nu tocmai? Ne scufundăm noi atunci în strălucirea deplină a fericirii noastre? Sau ne aţintim ochii mai degrabă spre lista cu restul de dorinţe care au rămas neîmplinite? Asupra punctului mic şi negru lasat de un pix cu tuş pe o coală mare şi albă de hârtie, văzând mai degrabă negrul decât albul? Căci, de regulă, observăm mult mai târziu marea de alb, dar ne scufundăm în negrul pe care nu putem să-l alungăm din faţa ochilor, nici atunci când este cât o geană de umbră.

Noi nu ne dorim lucruri simple. Nu, ne dorim lucruri mari, complicate, ambiţioase, pe care le îmbrăţişează alţii şi care prin asta – credem noi – devin tangibile. Ne punem dorinţe poate şi mai mari pentru că ne-am dori să fim fericiţi. Sau mai degrabă să simţim „fericirea aceea”, deşi în realitate suntem orbi tocmai la fericirea găsită în milioane de oameni în jurul nostru. Avem nevoie să ne simţim mici în faţa dorinţelor mari. Să ne simţim speriaţi de propriile noastre visări, de enormitatea şi ne absoluta nelimitare a unui gând. Ştim că ne dorim (aproape) imposibilul, dar sperăm că odată, cândva, şi în dreptul nostru se va scrie: nimic nu este imposibil.

Se întâmplă însă ca tocmai aceste dorinţe mari ale noastre să ne împiedice să fim fericiţi. Cu cât dorim mai mult să obţinem ceva, devenim noi înşine altceva. Visul ne schimbă, mijloacele de a-l îndeplini fac din noi alte făpturi, plăsmuiesc noi universuri în care călcăm inimi şi sfâşiem vieţi, dăm palme celor care ar dori să ne ţină în braţe şi alungăm sentimente curate cu uşurinţa cu care îndepărtăm o şuviţă de păr de pe frunte.

Şi atunci ne loveşte fix în moalele capului revelaţia că goana noastră nu are neapărat scopul atingerii fericirii, ci este mai degrabă o fugă dintr-o inexplicabilă teamă de durere. O durere ca o pală de amorţeală, un junghi sau cât o febră musculară. La inimă. Suntem obişnuiţi zilnic cu dureri şi le îngăduim ca pe o stare normală de lucruri. Dar există un soi de durere pe care nu o putem ignora. Un nivel de durere care ne paralizează sau care ne duce la un accident vascular într-o noapte banală şi care face ca restul lumii să dispară, pentru că nu ne putem gândi la nimic altceva. Şi atunci cea mai mare fericire a noastră este să scăpăm de durere.

Unii folosesc anestezice. Să fie adrenalină. Să fie abuz de alcool sau de zahăr. Să fie fumuri. Să fie dragoste ieftină. Fiecare îşi cunoaşte bine anestezicul cel mai eficient.

Alţii consideră că cea mai bună metodă pentru a alina durerea este confruntarea ei directă, întâlnirea faţă în faţă cu călăii, pelerinajul prin locurile îmbibate de amintiri care acum sunt de-a dreptul putregai, scoaterea din cutia cu amintiri a tuturor totemurilor care au însemnat ceva, la un moment dat.

Unii, puţini, ignoră durerea. Sau aleg să fugă de ea cât mai departe. Să haşureze, cu mână largă, perimetrul real al tuturor locurilor fierbinţi şi să aleagă să evite tot ce ar putea să taie pe viu cicatricea abia formată.

Însă toţi visăm ca la un cadou de mare preţ la ziua în care vom scăpa de durere. Când anstezicul nu va mai fi necesar, când confruntarea nu va mai fi necesară, când hărţile vor fi arse. Toţi sperăm că rănile se vor vindeca. Toţi ne dorim ca buruienile la care privim să se transforme în câmp de păpădii.

Dar nu există răspunsuri uşoare.

Sau, dimpotrivă, unul cam prea uşor de sesizat. Şi atunci ne dăm seama că tot ceea ce ne dorim se află chiar aici şi s-a aflat aici întreaga noastră căutare. Nu în ceea ce visam, nici în ceea ce speram să descoperim nou, ci în cunoscut, familiar, confortabil.

Speranţa. O resursă în cantităţi într-atât de limitate încât tu poţi fi chiar între puţinii oameni care mai speră la ceva, orice.

Speranţa. Ancora care ţine inima împreună, chiar şi atunci când a fost sfâşiată irevocabil.

Speranţa. Atunci când te uiţi la un câmp de păpădii şi poţi vedea nu o sută de buruieni, ci o sută de dorinţe.

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 5 august 2014}

102.Privelistea merita

Când privesc cerurile - lucrarea mâinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: "Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? (Psalmul 8)

Eu nu sunt omul muntelui, dar recunosc că mi-ar plăcea să fiu în stare să fiu omul muntelui. Dar deşi mi-ar plăcea să cutreier munţi şi văi, să prind răsăritul muntelui şi să călătoresc cu soarele, cu norii, să prind răsăritul lunii şi să alerg cu mintea după gânduri plecate cocor îmi cunosc şi recunosc limitele şi nu mă avânt prea des pe drumuri de munte. 

Asta până duminica trecută când mi-am luat avânt, în inconştienţă şi necunoştinţă într-un traseu către vârful Ciucaş. Nu ştiu de unde avusesem eu impresia că traseul între cabana Muntele Roşu – Vârful Ciucaş via Cabana Ciucaş ar fi un traseu pe care eu l-aş putea face, în condiţiile descrise mai sus. 

Nu ştiu nici de unde elanul de a pleca pe munte - dar e posibil să mi se tragă de la prea mult stat în casă, prea mulţi ani fără concediu ori prea multe gânduri. 

De la ce mi s-a tras nu ştiu. Dar ştiu că m-am trezit la 4, ca în fiecare dimineaţă a vieţii mele, mi-am pus în spate rucsacul şi am plecat. Şi am ajuns. Şi am urcat. Şi am tot mers. Şi ne-am oprit. Şi apoi iar am urcat. Şi tot aşa. 

Să spun că am fost copleşită sau depăşită ar fi o subestimare a stării mele. Nu doar o dată pe traseu am gândit că drumul e prea mult pentru mine. Ori prea greu. Ori prea lung. Ori făcut pentru alte picioare, alţi plămâni, altă inimă şi cu siguranţă pentru oameni cu o voinţă mai sănătoasă decât am eu. Nu doar o dată m-am gândit să mă opresc, fiind dispusă să aştept ore în şir până ce restul grupului se va întoarce prin acelaşi loc şi mă va lua şi pe mine. Nu doar o dată am gândit că – deşi nu mai pot să înaintez – mă voi putea întoarce singură, înapoi la autocar. Dar unde să mă duc? Dacă m-aş fi pierdut la întoarcere? Dacă m-ar fi prins noaptea pe coclauri? Dacă..? Şi dacăăă...? 

În fine, deşi nu mai puteam şi deşi nu am spus-o nici măcar o secundă, am gândit-o. Dar pe munte nu există cale de întoarcere. La fel cum nici întoarcerea în timp nu e posibilă, cum nici sentimentele de ieri nu mai pot fi retrăite, cum plimbările dintr-un noiembrie perfect nu-şi mai găsesc ecou şi cum toate nimicurile pe care le împărtăşeai ieri cu acel cineva rămân astăzi nerostite. 

Revenind, există două elemente care m-au determinat să nu mă opresc. Primul îl reprezintă cei care au avut răbdare să rămână lângă mine – oameni care puteau să înainteze, dar care au ales să meargă în ritmul celui mai slab. Al doilea îl reprezintă străinii care veneau din sens invers, care se întorceau de pe vârf şi care spuneau: „Continuaţi să urcaţi, priveliştea merită!”. 

În viaţă, distanţa şi efortul îţi conferă luxul de a înţelege pentru ce şi pentru cine merită să continui să îşi laşi inima să bată în câte 2 bătăi pe secundă, dar şi pentru ce şi pentru cine e cazul să o laşi mai moale cu emoţiile. Lucruri care mâine vor dispărea şi care nu vor fi lăsat nici măcar o umbră de praf pe noptiera amintirilor. Oameni care poimâine vor uita că ai existat mai mult de 2 secunde în viaţa lor şi pentru care ar fi o durere mare să mai insişti să faci parte din viaţa lor – pentru că pur şi simplu au găsit ceva mai valoros. Sentimente pe care le-ai păstrat cu sfinţenie în cea mai bună cameră a inimii şi care acum sunt măturate de-a valma, într-o curăţenie pe care alţii au iniţiat-o şi tu nu o poţi împiedica. 

În viaţă, distanţa şi efortul te fac să înţelegi că – în ciuda prafului, a golurilor de memorie, a măturilor primite pe spinare şi a câtorva silabe aruncate în scârbă de la diferiţi „parteneri de drum” – valoarea unei singure vieţi nu vine din ceea ce rămâne din tine, nici din ceea ce nu mai ştii să faci sau să simţi, nici măcar din ceea ce alţii consideră de aruncat. 

Valorea vieţii tale este dată de priveliştea pe care speri să o vezi, din adevărul pe care ştii că îl meriţi, din văile prin care ţi-ai lăsat lacrimile, din culmile prin care ai prins aripi, din vârfurile pe care le tot vedeai şi pe care nu credeai că vei ajunge să mai urci vreodată. Valoarea vieţii vine din tot ceea ce speri să vezi de sus – un sus care nu vine nici după 5 minute de entuziasm, nici după 3 luni de cioburi de inimă. Nici după 2 ani de fidelitate, nici după 10 ani de trădări. Culmea nu vine nici măcar când nu mai vezi nimic altceva decât Cerul, ci atunci când îţi dai seama că nu mai ai ce să cauţi în trecut. 

Când înţelegi asta, fiecare centimetru spre vârf este cea mai mare favoare pe care poţi să ţi-o faci. 

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 iulie 2014}

...când nu e bine să stai în drum

Uneori, poveştile de iubire se termină. Poveşti care au adunat gheme de emoţii amalgamate, emoţii care au pictat imagini imposibil de şters, imagini din multe noiembriuri de neuitat...

Şi nu doar că se termină, dar tăişul e brusc asemenea unui coşmar din acela în care numele ei sau al lui este rostit cu drag de un altul sau de o alta. Neîncetat. Definitiv. Coşmar în care monştrii nu se află sub pat, ci în propriul tău imaginar, ascunşi printre tremurat şi cutremurat.

Coşmar dintr-acela în care tot ce îţi doreşti este să te trezeşti şi pe măsură ce îţi doreşti asta cu mai mare ardoare, îţi dai seama că în fapt eşti mai treaz decât oricând.

Dar există drumuri pe care trebuie să le parcurgi singur. Fiecare a trăit momente devastatoare, singurătate, câteva furtuni mai mari şi mai mici. Fiecare s-a trezit tras în jos de valuri mai mari decât el, de emoţii copleşitoare şi de promisiuni mai mari decât ar putea face faţă. Şirag de momente în care a muşcat mai mult decât poate mesteca, după cum ar spune englezul. Când ne uităm unii la alţii, ne dăm seama că a fi nedorit, neiubit, evitat, ignorat, uitat este o povară mai grea decât a-ţi lipsi hrana sau casa. 

Dar toată cutia asta de întuneric este un cadou până la urmă pentru că abia atunci înţelegi. Înţelegi că nimeni nu iese dintr-o furtună la fel ca atunci când a intrat în ea. Nimeni nu trece printr-o călătorie fără a aduce ceva cu sine. Pentru asta există furtunile. Fără a minimaliza durerea şi fără a nega sfâşierile repetate, actele de neiertat în aparenţă, ce ai nevoie cu adevărat este să ţi se spună că nu suferi degeaba. 

Că suferi pentru că merită. Merită să fii mai puternic. Merită să trăieşti. Şi măcar pentru o secundă (sau 60) merită să lupţi pentru viaţa ta. Nu suferi ca să fii trist. Ca să fii deprimat. Ca să devii amar şi posac. Ca să mori la finalul unei bătălii. Suferi pentru că dincolo de gustul amar al perfuziilor de realitate, dincolo de înţepăturile alogene, dincolo de operaţii care taie definitiv din tumori, există o zi. Există mâine. Există luptători care te încurajează. Există strigăte care se aud mai tare decât orice înjurături şi chiar vorbe care nu se aud niciodată. 

Poate că visul acela nu era al meu. Poate că nici nu m-ar fi făcut fericită. Şi cu siguranţă învăţ mai mult de la a sta cu ochii deschişi direct în întuneric decât dacă aş sta cu atenţia îndreptată spre un abur ce păleşte dimineaţa. 

Pot rămâne în urmă cereri în căsătorie nerostite. Pot rămâne transplanturi nefăcute. Analize ne-efectuate. Cicatrice sângerânde şi pline de puroi. Dar asta nu ne ţin pe loc sau în urmă. Nu. Niciodată. Life goes on. Aşadar cine sunt eu să mă pun de-a curmezişul unui coşmar?


101. Transplant. De perspectivă

Foto: 365sewnhearts.blogspot.com
De fiecare dată când plec de la orele de meditaţii de miercuri sau duminică şi aştept autobuzul, privesc înalt spre ferestrele blocului din faţa mea. Geamuri obişnuite, cele mai multe micuţe şi înghesuite, în blocuri gri şi prăfoase, cu perdele din spatele cărora abia se întrezăresc ochi, mâini şi vieţi. Între toate geamurile, este unul la care ochii mei stau aţintiţi din secunda în care ajung în staţie până ce soseşte autobuzul: fereastra de la etajul zece.

Şi asta nu pentru că acolo ar locui vreuna dintre bătrânicile pe care obişnuiesc să le vizitez. Nici vreo iubire secretă sau veche, vreun om pe care refuz să îl las să-şi trăiască viaţa şi pe care să-l sufoc cu iubirea mea. Nici vreun om pe care îl spionez fără încetare. De fapt, în realitate nici nu ştiu cine locuieşte acolo sau dacă locuieşte cineva. Ceea ce îmi atrage însă privirea acolo este grilajul montat în afara acelei ferestre.
În mod evident, nu cred că există vreun pericol exterior la acea înălţime. Nu văd nicio provocare, nicio ameninţare ce ar justifica acele grilaj. Nici nu-mi pot imagina ce s-ar putea întâmpla aşa de periculos care ar justifica gratii.

În schimb, mă gândesc că s-ar putea ca acea casă să fie locuită de cineva care şi-ar risca viaţa în apropierea acelui geam – copii mici sau cumva un adult cu probleme de sănătate fizică sau mentală. Asta mă face să înclin către ideea că uneori este mai periculos ce se află în interior decât ceea ce există afară.

Ceva de tipul unei inimi împărţite între ceea ce ştii că îţi trebuie şi ceea ce ţi-ai dori – acel ceva care îţi pune în pericol zilnic integritatea mentală, capacitatea de a discerne şi puterea de a alege ce este corect şi bine pe termen lung. Sau ceva de tipul unor poveri pe care le vezi ca sacrificii – există zile în care faci sacrificii care par că merită tot efortul şi zile în care fiecare secundă pare un sacrificiu. Sau ceva de tipul unei alegeri între a vorbi cu persoana pe care o iubeşti şi a petrece timpul cu verzi şi uscate în faţa unui monitor. A alege între copii şi muncă. A alege să îngropi sentimente şi să-ţi petreci serile, sâmbetele, concediul singur decât să îţi pui inima pe tavă.

Acestea sunt deciziile care macină şi surpă un gol în inimă. Acestea sunt deciziile din cauza cărora pierdem fire negre şi câştigăm nopţi albe. Nu avem parte de şanse nelimitate pentru a ne putea bucura de ceea ce avem. Nici măcar dragostea pe care ne-au jurat-o iubiţii noştri nu mai are putere împotriva uitării şi ignorării. Nici măcar suferinţa nu mai are puterea de a reînnoi jurăminte prăfuite sau uitate complet. Exact acolo unde speram să contăm nu ne mai găsim niciun loc, exact acolo unde credeam că putem să găsim o îmbrăţişare primim doar ignorare şi acolo unde ne doream să contăm am ajuns în plus, deranjanţi şi nebăgaţi în seamă.
Nimic nu este mai rău decât regretul de a fi pierdut ceva ce avea potenţialul de a ne schimba viaţa.

Oasele se fracturează. Organele se opresc. Carnea de sfâşie. Pielea se încreţeşte. Putem coase carnea, suda oasele, repara răni, vindeca vânătăi şi masca cicatrice. Putem mima că ne interesează cineva până ce ne împrumută suma de bani de care avem nevoie. Sau până ne oferă ajutorul pe care altul nu îl poate oferi. Când viaţa se sfâşie în felii, nu mai e nicio ştiinţă, nicio pricepere, nu mai există reguli.

În esenţă, nu poţi să rezolvi problema pentru că tu însăşi eşti problema Tot ce mai există este posibilitatea unui transplant. De perspectivă. Şi eventual şi de inimă. Una de carne dată pe una care să simtă ce înseamnă iubirea adevărată, nu doar cea din interes, nevoie, singurătate etc.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 30 iunie 2014}

Postarea despre îngeri

Astăzi am fost înger pentru două persoane dragi, în două moduri diferite, cineva după ce atâţia alţii au fost îngeri păzitori pentru mine şi, cu ocazia aceasta, mi-am amintit următoarea vorbă:





Înconjuraţi-vă de îngeri - dacă puteţi să alegeţi asta. :)

Indulgenţă


Port vârsta unei femei expirate; de ceva vreme, ceasul meu a început să bată timpul invers, iar timpul nu mă iartă nici pe mine. Oricât de elegantă aş încerca să fiu, nu am stil sau gust - cel puţin pe măsura potenţialului pe care ar trebui să îl am. Mă împiedic, mă lovesc, nu am pic de graţie şi pielea mea e mai degrabă plină de zgârieturi şi vânătăi de la joaca cu copiii decât pielea fină care se aşteaptă din partea unei femei ca mine.

Nu mă port în virtutea bunelor maniere pe care mi-aş dori să le am. Nu am eleganţa edwardiană, deşi mi-aş dori-o. Fac gafe care ar face de râs pe orice bărbat care mi-ar sta alături de milă sau din circumstanţe. Nu reuşesc să atrag atenţia vreunui bărbat (lucru care nu a fost niciodată altfel) care să-mi fie ajutor potrivit prin ceea ce trec. Nu am nicio abilitate a unei femei cu clasă: nu ştiu să cânt la vioară sau la pian, nu am cunoştinţe în domeniul artei, nu impresionez nici în privinţa referinţelor livreşti clasice, nici în ceea ce ţine de înţelepciunea pe care aspir să o dobândesc, iar vocea îmi lipseşte cu desăvârşire.


Sunt o biată fetiţă, preocupată excesiv de muncă - prea ocupată doar ca să nu se gândească la viaţa amară de singurătate ce o aşteaptă, la pântecul încă sterp, la casa goală şi la o cursă contra-cronometru printre bucurii ocazionale, printre mânuţele şi picioruşele copiilor altora.

Sunt încăpăţânată deşi ştiu că asta nu e bine. Nu am orizonturi prea senine în carieră, nu sunt nici bogată, nici frumoasă ca să răpesc inima vreunui bărbat. Dar am atâtea cuvinte de iubire de spus, buzele îmi sunt pline şi inima dă pe dinafară - şi nu am cui le spune.

Niciodată gol

Era 5 ianuarie 2012. Murise el. Nu mă simţisem niciodată mai singură. Şi începusem să îi scriu o scrisoare, pe care nu am mai apucat să o termin. Nici aici nu am publicat-o, nu era momentul. Dar astăzi m-am simţit aproximativ ca în urmă cu 2 ani şi jumătate. Şi am găsit scrisoarea în ciorne. Şi am decis să o public - oricât de tristă ar putea părea. 

"Niciodată nu m-am simţit mai singură decât în aceste zile. Spune-mi tu cum să explic inimii un gol amorf, care căpătase formă, adâncime, profunzime, miros şi gust, o voce, un simţământ şi un sentiment? Cum să explic inimii că nu ne vom mai întâmpla vreodată, că degetul inelar va rămâne gol după scoaterea inelului de logodnă, că domnul meu drag – care îmi umplea viaţa de flori, cuvinte faine şi miezoase, de o bucurie nesperată şi neobosită – nu mai există?

Cum să explic inimii ăsteia de bate acum neregulat că trebuie să uite definitiv de picnicuri pe vârf de deal, de plimbări prelungi şi tihnite, de poveşti menite să te facă să uiţi de temerile tale, de rugile şoptite cu mâinile împreunate, de zeci de liste de planuri, de ....şi de....?

Încă îţi ţin palma în palma mea. 
Încă îmi amintesc faţa ta de copilaş cu viaţă tihnită.
Încă văd lumina din ochi, reflectată în ochii meu atunci când mă privesc în oglindă.

Imaginea accidentului nu m-a făcut să uit nimic din toate astea.
Te aştept şi nu te uit."


Vorbe pentru el, Omul


Dacă ar şti că numele lui apare aici, m-ar alerga prin tot cartierul Militari şi m-ar ciufuli de mi-ar merge fulgii. Aşa că nu îi voi scrie numele; în schimb îi voi scrie o urare dintr-o singură răsuflare, pentru ziua lui de naştere pentru că faţă în faţă nu aş putea. Aşadar, aceasta este o urare pentru el, Omul. 

Când deschizi un an nou de viaţă te simţi ca şi când ai în faţă toate surprizele pământului adunate sub aceeaşi fundiţă. În schimb el vede mereu bombe gata mereu să fie detonate, probleme, nu doar partea goală a paharului ci şi paharul ciobit. Când primeşti un dar te simţi ca şi când eşti un copil favorizat şi foarte răsfăţat. Desigur că el se simte ca şi când ceva mult mai mare i se va lua în schimbul darului tocmai primit. Când eşti iubit dincolo de cuvinte, nu îţi vine să crezi şi îţi vine să te ciupeşti non stop ca să verifici dacă nu cumva visezi. În schimb, el se teme neîncetat că iubirea se va termina într-un final. 

Aşadar pentru atâta pesimism, nu am decât un antidot: un an ca niciunul altul ca până acum. Dragul meu, îţi doresc un an în care toţi cei care te stresează să simtă că prezenţa lor nu este dorită şi să păstreze distanţa. Îţi doresc să laşi un pic mai mic focul la critică, nemulţumire şi depresie. Îţi doresc să reuşeşti să îţi bagi viaţa în viteza a treia şi să o trăieşti  după cum îţi este bine. 

Nu am reuşit niciodată să merg în pantofii tăi, dar sper că ţie îţi va fi mai uşor suportabil să o faci de azi înainte. Să fii preţuit şi iubit pentru ceea ce eşti şi, mai ales, pentru ceea ce poţi deveni. La mulţi ani!

30 de dorinţe

Nu vreau să mă laud, ci să-mi număr binecuvântările. Să pot să-mi amintesc cum îmi era în prima zi de 30 de ani. Să nu mai pic în depresii şi plânsuri inutile. Să nu mă mai vait de bătrâneţe, scleroză şi Alzheimer. Şi mai ales să nu uit că am fost iubită mult cândva. Numele vinovaţilor pentru cadourile de mai jos nu vor fi dezvăluite, dar au fost pupăciţi live şi îmbrăţişaţi mult. :)











Sunetul lui. Şi râsul. Şi inima bătând...




Poveste scurtă





Despre timp, de la un ceasornicar

Săptămâna aceasta editorialul vine din altă parte, nu de la Majesty, în mod cu totul excepţional.
Editorialul scris cu ocazia lansării unui nou site al revistei la care scriu cu pasiune de peste doi ani are în centru tema timpului şi cred că este scris în stilul cu care v-am obişnuit - de aceea am considerat că este potrivit şi pentru blogul nostru. Aşadar, vă invit să îl citiţi dacă vă face plăcere şi chiar să îmi împărtăşiţi părerile dumneavoastră.

Ridurile din inimă


Căutând printre crengi



Dansul cu îngerii







O iubeam 
nu pentru că putea să danseze
Cu îngerii mei

Ci pentru că sunetul numelui ei
îi reducea la tăcere
Pe demonii mei


Christopher Poindexter



167 de cuvinte

Într-un efort de a-i face pe oameni să se privească mai des în ochi, dar şi de a linişti durerea nespusă a muţilor îndrăgostiţi,
guvernul a decis
să aloce fiecărei persoane un număr de exact o sută şaizeci şi şapte de cuvinte
pe zi.

De aceea, atunci când sună telefonul, îl pun la ureche fără a spune "Alo". La restaurant, doar arăt felul de mâncare pe care mi-l doresc din meniu.
Mă adaptez bine noului stil de viaţă.

Noaptea târziu, îl sun pe iubitul meu aflat la distanţă
şi-i spun cu mândrie: Astăzi am folosit numai cincizeci şi nouă de cuvinte. 
Le-am păstrat pe restul pentru tine.

Atunci când el nu răspunde,
ştiu că el le-a folosit deja pe toate,
aşa că îi şoptesc: Te iubesc
de treizeci şi două, apoi şi trei de ori.

După aceea, rămânem la telefon şi ascultăm
fiecare bătaie de inimă care a mai rămas

100. Ecou, ecou, ecouri

Foto: pinterest.com/Sophie Kaatz
M-am trezit într-o dimineaţă cu inima despletită ca un ghem scămoşat şi degetele prea grele, ca de plumb, pentru a mai scrie. Şi nu am mai scris de luni bune, nu sperând că plumbul va dispărea, ci sperând că inima îmi va redeveni uşoară. Din nefericire, o inimă grea şi alte câteva alte tipuri de durere nu pot fi tratate într-un sanatoriu, dar nici nu pot fi alinate într-un spital, aşadar celor care suferă nu le rămâne decât să încerce să se vindece singuri.

Unii îşi vindecă suferinţa singurătăţii făcându-şi prieteni. Mulţi, coloraţi, zgomotoşi sau, dimpotrivă, discreţi, care să le amintească numai de bunele şi frumoasele încăperi ale inimii.

Alţii îşi alină conştiinţa cumplit de vinovată printr-o infuzie de capital. Fabrică bani sau îi cheltuie pe ai altora, îşi vând visurile, mintea, ochii, braţele şi trupul întreg pe talanţi de argint. Sau sunt dispuşi să plătească bani grei pentru a putea dormi liniştit noaptea, pentru a readuce la viaţă un om faţă de care trebuia să rostească regrete nespuse sau pentru a avea pe cine îmbrăţişa.

Unii îşi domolesc dorinţa arzător de dureroasă prin acte mărunte, dar apuse pe buza unor accese de bunavoinţă.

Dar din nefericire mereu vor exista aceia care nu pot începe să se vindece pentru că ştiu că urmează o suferinţă şi mai mare. Oricât de imun te crezi sau încerci să te prefaci, există milioane de terminaţii nervoase electrifiante, deschise, expuse, care dau la iveală sentimente crude. Oricât ai încerca să ţii durerea la distanţă, durerea e inevitabilă. Câteodată este chiar singurul lucru care mai rămâne după ce totul se termină…

Durerea şi bolile pot lua forme diferite. Cele ale trupului sunt cele mai uşor de tratat. Mult mai dificil de rezolvat sunt maladiile ascunse ale inimii, adăpostite în adânc, rămăşiţe ale unor sarcini imposibil de dus la termen, dependenţe secrete care ne consumă până la mistuire sufletul, secretele care ne întunecă judecata.

Pentru a supravieţui, este nevoie să descoperim pe cineva care să fie capabil de sacrificiu. O aşteptare care nu ştim când se va termina. Sau dacă acel cineva are leacul potrivit. Sau dacă va decide să facă ceva în direcţia aceasta. Ca o oglindă capabilă să reflecte exact tăcerea din ochi. Ca un ecou, care nu ştim când sau dacă ne reflectă strigătul de disperare.

Ciudatele oglinzi şi curioasele ecouri. Cum ar fi ca într-o bună zi să aflăm că nu noi suntem sursa sunetului care provoacă un ecou, ci că noi suntem chiar ecoul? Ecoul a ceea ce au spus alţii şi ale căror vorbe sunt reproduse exact chiar de noi în neant. Ecoul a ceea ce au făcut alţii şi ale căror fapte sunt replicate la infinit. Sau chiar ecoul a ceea ce au simţit alţii, ură, resentimente, înjurături, reticenţă, revoltă – toate care ne construiesc puţin cu puţin tot ceea ce este în jurul nostru.

Eu – nu emiţătorul mesajului, ci chiar destinatara lui. Lumea mea – nu plăsmuită de mine, ci de acţiunile nevăzute ale altuia, altora, proprietarii de drept ai vieţii mele. Nişte hoţi…de ecouri.

{Editorial publicat pe 15 aprilie 2014 în Revista Semnificaţii Majesty.ro}

Sunt încă vie!


Inima omului bate de aproximativ 4.000 de ori pe oră.
Fiecare puls, fiecare bătaie de inimă, fiecare palpitaţie este un trofeu gravat cu literele:

„Încă trăiesc”. 

Nu sta şi plânge la mormântul meu

Do not stand at my grave and weep,
Foto: digitaljournal.com
I am not there; I do not sleep.
I am a thousand winds that blow,
I am the diamond glints on snow,
I am the sunlight on ripened grain,
I am the gentle autumn rain.
When you awaken in the morning’s hush
I am the swift uplifting rush
Of quiet birds in circled flight.
I am the soft stars that shine at night.
Do not stand at my grave and cry,
I am not there; I did not die.
       
       (Mary Elizabeth Frye - 1932)


Nu sta şi plânge la mormântul meu, 
Eu nu sunt acolo; eu nu dorm. 
Eu sunt o mie de vânturi care suflă.
Eu sunt sclipirile de diamant pe zăpadă.
Eu sunt lumina soarelui din grâul copt,
Eu sunt ploaia suavă de toamnă. 
Când te trezeşti în tăcerea dimineţii 
Eu sunt năvala înalţătoare şi iute 
De păsări tăcute care zboară în cerc. 
Eu sunt stelele blânde care strălucesc noaptea. 

Nu sta şi plânge la mormântul meu,
Eu nu sunt acolo, eu nu am murit !





El mereu poartă de grijă


Tot ceea ce eşti

Tu nu eşti vârsta ta
Nici mărimea hainelor pe care le porţi,
Tu eşti o greutate sau o înălţime
Sau culoarea părului tău.
Tu nu eşti numele tău
Sau gropiţele din obraji.


Tu eşti toate cărţile pe care le citeşti,
Toate cuvintele pe care le spui.
Tu eşti vocea ta răguşită de dimineaţă,
Şi zâmbetele pe care încerci să le ascunzi.
Eşti dulceaţa hohotului tău de râs
Şi fiece lacrimă pe care ai plâns-o vreodată.
Eşti cântecul pe care îl cânţi foarte tare
Atunci când ştii că eşti cel mai singur de pe faţa pământului.

Eşti toate locurile în care ai fost
Şi locul pe care îl numeşti acasă.
Eşti toate lucrurile în care crezi,
Toţi oamenii pe care îi iubeşti,

Eşti fotografiile din dormitorul tău 
Şi viitorul pe care ţi-l imaginezi între acei patru pereţi.

Eşti plăsmuit din atâta frumuseţe
Dar pare că uiţi frecvent asta
Atunci când decizi că te definesc
Toate lucrurile care nu sunt tu.

(Pentru omuleţii faini care mă vizitează la bibliotecă în fiecare săptămână :) )