Flacara din interiorul tau

Uneori, puterea din interiorul tău nu este o flacără puternică pe care o văd toţi, ci o scânteie mică ce îţi şopteşte: Poţi şi ştii să faci asta! Continuă!

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data (poezie)

If I had my child to raise all over again

by Diana Loomans

If I had my child to raise all over again,
I'd build self esteem first, and the house later.
I'd fingerpaint more, and point the finger less.
I would do less correcting and more connecting.
I'd take my eyes off my watch, and watch with my eyes.
I would care to know less and know to care more.
I'd take more hikes and fly more kites.
I'd stop playing serious, and seriously play.
I would run through more fields and gaze at more stars.
I'd do more hugging and less tugging.
I'd see the oak tree in the acorn more often.
I would be firm less often, and affirm much more.
I'd model less about the love of power,
And more about the power of love.

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data

As construi mai intai stima lui de sine si apoi o casa.

As picta cu degetele mai des si as arata cu degetul mai rar.

As corecta mai putin si as relationa mai mult.

Mi-as lua ochii de la ceas si i-as folosi la privit.

M-as ingriji mai putin sa invat si mai mult sa imi pese.

M-as plimba mai des si as inalta zmee.

Nu as mai fi serioasa, ci m-as juca cu adevarat.

As alerga prin campii si m-as uita la stele.

As imbratisa mai des si as smuci mai rar.

As privi mai des la stejarul din ghinda.

As fi ferma mai rar si as afirma mai des.

As fi mai rar o pilda a iubirii de putere

Si mai des o pilda a puterii iubirii.

Provocarea anului (pentru mine si tine)

Dragii mei,

Zilele acestea circula pe Facebook un "joc", care indeamna oamenii sa faca fapte bune pentru altii, un fel de lant al bunatatii, la care se inscrie de bunavoie oricine doreste. Unii posteaza statusuri pentru primii 4, altii pentru primii 7, nu conteaza. Textul este ceva de genul:

În ciuda tuturor problemelor care s-au întâmplat și se întâmplă între noi, această lume are nevoie și de bunătate cu siguranță. Particip în inițiativa ”Pay it forward” sau ”Dă-i mai departe”. Primele 7 persoane care vor comenta la acest status cu “I’m in” vor primi o surpriză din partea mea într-o perioadă de un an. O surpriză cum ar fi o carte, ceva “homemade”, o vedere, absolut orice surpriză! Nu va fi nici o grabă. Se va întâmpla când voi avea dispoziția necesară de a pregăti ceva frumos, potrivit pentru tine și care te-ar face fericit. Surpriza va fi primită prin poștă sau personal. Aceste 7 persoane, la rândul lor trebuie să posteze acest status pe profilul de Facebook. O dată ce voi avea numărul complet de persoane care au comentat cu “I’m in”, voi contacta în privat pe fiecare așa încât să îi trimit și statusul să-l poată copia și posta, (nu dați share) pentru a se putea forma o conexiune de bunătate pe Facebook. 

M-am inscris si eu, voluntar, in 2 asemenea "jocuri", dar am vrut sa extind demersul, provocand pe toti cei care ajung pe aici sa participe, daca vor. Anul acesta vreau sa fac cadouri, asadar TOTI cei care vor ajunge pe blogul meu, vor citi postarea aceasta si vor dori sa primeasca un cadou, sa imi scrie pentru ca eu voi fi cel care il voi face. :) Sigur va contine si ceva motivational si personal, dar va fi un cadou real, cu o valoare pana in 50 de lei, pe care vi-l voi da personal - daca doriti - sau prin posta. Am mult(e) de oferit, asadar va invit sa faceti parte din cercul meu de beneficiari si sa faceti acelasi lucru altor 2-3 persoane.

Nu cred ca avem nevoie de motive ca sa fim generosi, dar cred ca este cazul sa incepem sa gustam din placerea de a face pe cineva fericit (macar) pentru o zi - depinde, evident, de cadou. Asadar, astept un mesaj de la tine nu aici, ci pe adresa mea personala de e-mail (denisaforeverinlove(@)yahoo.com) cu detalii. 

Pana atunci, toate bune, adevarate si frumoase!

D.S.

104. Intoarcerea din pseudo-"purgatoriu"

Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi, şi picioarele de cădere. (Psalmi 116,8)

Ne petrecem întreaga viaţă făcând planuri, punând pe hârtie şiruri întregi de lucruri de făcut pentru mâine, săptămâna viitoare şi anul viitor. Facem aranjamente, încercând să prezicem viitorul (sau măcar credem că avem puterea aceasta).

Ne imaginăm trăind în case mari, umplute cu rafturi de cărţi, arome de cafea de cicoare şi râsete din inimă. Ignorăm ideea că am putea ajunge în stradă, printr-o simplă neînţelegere sau că putem ajunge săraci lipiţi.

Ne imaginăm familii fericite, copii cuminţi, soţi fideli şi romantici. Petreceri laborioase, mese festive şi pline, viaţă lungă şi succes asigurat. Ignorăm însă că riscăm să fim la fel de uşor abandonaţi sau trădaţi de cei mai dragi dintre cei mai dragi oameni. Că vom fi aruncaţi la o parte imediat ce apare cineva mai bun, mai sănătos, mai puternic, mai vrednic de iubit.

Viitorul de peste o oră sau de mâine devine astfel tărâmul celor mai aiurite dintre visări, celor mai nedomesticite iluzii şi celor mai mari dorinţe. Un singur lucru rămâne sigur: că atunci când se va dezvălui, viitorul nu va fi deloc aşa cum ni l-am imaginat - neştiind şi nebănuind o clipă măcar că următoarea sarcină importantă şi urgentă pe care o avem de îndeplinit va fi să ne apărăm sănătatea şi să ne ţinem cu dinţii de viaţă, cu toată puterea, cu mintea întreagă şi cu toată credinţa.

Ce nu ne imaginăm este momentul în care trădarea vine dintre fâşiile simple ale corpului nostru, care uneori nu mai reacţionează decât la operaţii grele sau tratamente abuzive. Unele trădări sunt atât de adânci încât nu se mai poate repara nimic, poate doar un transplant pe ultima sută de metri. Apoi aşteptare.

Şi dincolo de toate planurile de până atunci, nu mai putem să planificăm nici măcar finalul zilei de astăzi.

Există situaţii în viaţă în care inima pare bătrână de o mie de ani, creierul neînţelegător şi neîncăpător pentru un purgatoriu mai mare decât viaţa. Neîncăpător pentru suferinţa care nu se vede, nu se ştie şi despre care nu se vorbeşte niciodată.

Suferinţele care nu (mai) înseamnă o boală terminală, ci una care se înrăutăţeşte din zi în zi. Nu sunt leneş. Nu sunt posac. Nu sunt fiţos. Uneori de-abia mă ridic din pat. Alteori trăiesc cu dureri ce durează ore în şir. Totuşi continui să zâmbesc, printre lacrimi. Nu-mi cere să ies din starea asta, să gândesc pozitiv şi să-mi treacă. Are şi “purgatoriul” acesta sensul lui.

Nu sufăr pentru că am greşit. Nici pentru că trebuie să corectez ceva în mine. Nici pentru că sunt mai puţin bun decât tine. Ci pentru că există în mine o putere mai mare care nu poate avea loc decât dacă dispare din mine întunecimea, suferinţa şi gaura asta neagră şi rea.

Nu dilua această realitate. Nu o îndoi. Nu încerca să afli răspunsuri la de ce. Nu te potrivi cu lumea, moda sau timpurile. În schimb, fă loc în tine pentru bine şi curat. Pentru alb şi verde deschis. Pentru flori, frunze şi cântec. După putregai, sunt cele mai bune lucruri care pot ia naştere în viaţa ta.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 26 octombrie 2014}

103. Câmpul cu dorinţe

Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 56)

Noi toţi avem dreptul o dată pe an la o dorinţă pusă în gând, deasupra lumânărilor aprinse pe tortul de ziua noastră. Unii dintre noi mai adaugă câteva dorinţe cu ocazia genelor căzute accidental pe obraz, a bănuţilor aruncaţi în fântână, a stelelor căzătoare, a zecilor de păpădii pe care le „omorâm” cu nemiluita în schimbul unor dorinţe împlinite.

Dar oare când se întâmplă să ni se împlinească o dorinţă mare, cum este? Este întocmai aşa cum ne-am dorit sau nu tocmai? Ne scufundăm noi atunci în strălucirea deplină a fericirii noastre? Sau ne aţintim ochii mai degrabă spre lista cu restul de dorinţe care au rămas neîmplinite? Asupra punctului mic şi negru lasat de un pix cu tuş pe o coală mare şi albă de hârtie, văzând mai degrabă negrul decât albul? Căci, de regulă, observăm mult mai târziu marea de alb, dar ne scufundăm în negrul pe care nu putem să-l alungăm din faţa ochilor, nici atunci când este cât o geană de umbră.

Noi nu ne dorim lucruri simple. Nu, ne dorim lucruri mari, complicate, ambiţioase, pe care le îmbrăţişează alţii şi care prin asta – credem noi – devin tangibile. Ne punem dorinţe poate şi mai mari pentru că ne-am dori să fim fericiţi. Sau mai degrabă să simţim „fericirea aceea”, deşi în realitate suntem orbi tocmai la fericirea găsită în milioane de oameni în jurul nostru. Avem nevoie să ne simţim mici în faţa dorinţelor mari. Să ne simţim speriaţi de propriile noastre visări, de enormitatea şi ne absoluta nelimitare a unui gând. Ştim că ne dorim (aproape) imposibilul, dar sperăm că odată, cândva, şi în dreptul nostru se va scrie: nimic nu este imposibil.

Se întâmplă însă ca tocmai aceste dorinţe mari ale noastre să ne împiedice să fim fericiţi. Cu cât dorim mai mult să obţinem ceva, devenim noi înşine altceva. Visul ne schimbă, mijloacele de a-l îndeplini fac din noi alte făpturi, plăsmuiesc noi universuri în care călcăm inimi şi sfâşiem vieţi, dăm palme celor care ar dori să ne ţină în braţe şi alungăm sentimente curate cu uşurinţa cu care îndepărtăm o şuviţă de păr de pe frunte.

Şi atunci ne loveşte fix în moalele capului revelaţia că goana noastră nu are neapărat scopul atingerii fericirii, ci este mai degrabă o fugă dintr-o inexplicabilă teamă de durere. O durere ca o pală de amorţeală, un junghi sau cât o febră musculară. La inimă. Suntem obişnuiţi zilnic cu dureri şi le îngăduim ca pe o stare normală de lucruri. Dar există un soi de durere pe care nu o putem ignora. Un nivel de durere care ne paralizează sau care ne duce la un accident vascular într-o noapte banală şi care face ca restul lumii să dispară, pentru că nu ne putem gândi la nimic altceva. Şi atunci cea mai mare fericire a noastră este să scăpăm de durere.

Unii folosesc anestezice. Să fie adrenalină. Să fie abuz de alcool sau de zahăr. Să fie fumuri. Să fie dragoste ieftină. Fiecare îşi cunoaşte bine anestezicul cel mai eficient.

Alţii consideră că cea mai bună metodă pentru a alina durerea este confruntarea ei directă, întâlnirea faţă în faţă cu călăii, pelerinajul prin locurile îmbibate de amintiri care acum sunt de-a dreptul putregai, scoaterea din cutia cu amintiri a tuturor totemurilor care au însemnat ceva, la un moment dat.

Unii, puţini, ignoră durerea. Sau aleg să fugă de ea cât mai departe. Să haşureze, cu mână largă, perimetrul real al tuturor locurilor fierbinţi şi să aleagă să evite tot ce ar putea să taie pe viu cicatricea abia formată.

Însă toţi visăm ca la un cadou de mare preţ la ziua în care vom scăpa de durere. Când anstezicul nu va mai fi necesar, când confruntarea nu va mai fi necesară, când hărţile vor fi arse. Toţi sperăm că rănile se vor vindeca. Toţi ne dorim ca buruienile la care privim să se transforme în câmp de păpădii.

Dar nu există răspunsuri uşoare.

Sau, dimpotrivă, unul cam prea uşor de sesizat. Şi atunci ne dăm seama că tot ceea ce ne dorim se află chiar aici şi s-a aflat aici întreaga noastră căutare. Nu în ceea ce visam, nici în ceea ce speram să descoperim nou, ci în cunoscut, familiar, confortabil.

Speranţa. O resursă în cantităţi într-atât de limitate încât tu poţi fi chiar între puţinii oameni care mai speră la ceva, orice.

Speranţa. Ancora care ţine inima împreună, chiar şi atunci când a fost sfâşiată irevocabil.

Speranţa. Atunci când te uiţi la un câmp de păpădii şi poţi vedea nu o sută de buruieni, ci o sută de dorinţe.

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 5 august 2014}

102.Privelistea merita

Când privesc cerurile - lucrarea mâinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: "Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? (Psalmul 8)

Eu nu sunt omul muntelui, dar recunosc că mi-ar plăcea să fiu în stare să fiu omul muntelui. Dar deşi mi-ar plăcea să cutreier munţi şi văi, să prind răsăritul muntelui şi să călătoresc cu soarele, cu norii, să prind răsăritul lunii şi să alerg cu mintea după gânduri plecate cocor îmi cunosc şi recunosc limitele şi nu mă avânt prea des pe drumuri de munte. 

Asta până duminica trecută când mi-am luat avânt, în inconştienţă şi necunoştinţă într-un traseu către vârful Ciucaş. Nu ştiu de unde avusesem eu impresia că traseul între cabana Muntele Roşu – Vârful Ciucaş via Cabana Ciucaş ar fi un traseu pe care eu l-aş putea face, în condiţiile descrise mai sus. 

Nu ştiu nici de unde elanul de a pleca pe munte - dar e posibil să mi se tragă de la prea mult stat în casă, prea mulţi ani fără concediu ori prea multe gânduri. 

De la ce mi s-a tras nu ştiu. Dar ştiu că m-am trezit la 4, ca în fiecare dimineaţă a vieţii mele, mi-am pus în spate rucsacul şi am plecat. Şi am ajuns. Şi am urcat. Şi am tot mers. Şi ne-am oprit. Şi apoi iar am urcat. Şi tot aşa. 

Să spun că am fost copleşită sau depăşită ar fi o subestimare a stării mele. Nu doar o dată pe traseu am gândit că drumul e prea mult pentru mine. Ori prea greu. Ori prea lung. Ori făcut pentru alte picioare, alţi plămâni, altă inimă şi cu siguranţă pentru oameni cu o voinţă mai sănătoasă decât am eu. Nu doar o dată m-am gândit să mă opresc, fiind dispusă să aştept ore în şir până ce restul grupului se va întoarce prin acelaşi loc şi mă va lua şi pe mine. Nu doar o dată am gândit că – deşi nu mai pot să înaintez – mă voi putea întoarce singură, înapoi la autocar. Dar unde să mă duc? Dacă m-aş fi pierdut la întoarcere? Dacă m-ar fi prins noaptea pe coclauri? Dacă..? Şi dacăăă...? 

În fine, deşi nu mai puteam şi deşi nu am spus-o nici măcar o secundă, am gândit-o. Dar pe munte nu există cale de întoarcere. La fel cum nici întoarcerea în timp nu e posibilă, cum nici sentimentele de ieri nu mai pot fi retrăite, cum plimbările dintr-un noiembrie perfect nu-şi mai găsesc ecou şi cum toate nimicurile pe care le împărtăşeai ieri cu acel cineva rămân astăzi nerostite. 

Revenind, există două elemente care m-au determinat să nu mă opresc. Primul îl reprezintă cei care au avut răbdare să rămână lângă mine – oameni care puteau să înainteze, dar care au ales să meargă în ritmul celui mai slab. Al doilea îl reprezintă străinii care veneau din sens invers, care se întorceau de pe vârf şi care spuneau: „Continuaţi să urcaţi, priveliştea merită!”. 

În viaţă, distanţa şi efortul îţi conferă luxul de a înţelege pentru ce şi pentru cine merită să continui să îşi laşi inima să bată în câte 2 bătăi pe secundă, dar şi pentru ce şi pentru cine e cazul să o laşi mai moale cu emoţiile. Lucruri care mâine vor dispărea şi care nu vor fi lăsat nici măcar o umbră de praf pe noptiera amintirilor. Oameni care poimâine vor uita că ai existat mai mult de 2 secunde în viaţa lor şi pentru care ar fi o durere mare să mai insişti să faci parte din viaţa lor – pentru că pur şi simplu au găsit ceva mai valoros. Sentimente pe care le-ai păstrat cu sfinţenie în cea mai bună cameră a inimii şi care acum sunt măturate de-a valma, într-o curăţenie pe care alţii au iniţiat-o şi tu nu o poţi împiedica. 

În viaţă, distanţa şi efortul te fac să înţelegi că – în ciuda prafului, a golurilor de memorie, a măturilor primite pe spinare şi a câtorva silabe aruncate în scârbă de la diferiţi „parteneri de drum” – valoarea unei singure vieţi nu vine din ceea ce rămâne din tine, nici din ceea ce nu mai ştii să faci sau să simţi, nici măcar din ceea ce alţii consideră de aruncat. 

Valorea vieţii tale este dată de priveliştea pe care speri să o vezi, din adevărul pe care ştii că îl meriţi, din văile prin care ţi-ai lăsat lacrimile, din culmile prin care ai prins aripi, din vârfurile pe care le tot vedeai şi pe care nu credeai că vei ajunge să mai urci vreodată. Valoarea vieţii vine din tot ceea ce speri să vezi de sus – un sus care nu vine nici după 5 minute de entuziasm, nici după 3 luni de cioburi de inimă. Nici după 2 ani de fidelitate, nici după 10 ani de trădări. Culmea nu vine nici măcar când nu mai vezi nimic altceva decât Cerul, ci atunci când îţi dai seama că nu mai ai ce să cauţi în trecut. 

Când înţelegi asta, fiecare centimetru spre vârf este cea mai mare favoare pe care poţi să ţi-o faci. 

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 iulie 2014}

101. Transplant. De perspectivă

Foto: 365sewnhearts.blogspot.com

De fiecare dată când plec de la orele de meditaţii de miercuri sau duminică şi aştept autobuzul, privesc înalt spre ferestrele blocului din faţa mea. Geamuri obişnuite, cele mai multe micuţe şi înghesuite, în blocuri gri şi prăfoase, cu perdele din spatele cărora abia se întrezăresc ochi, mâini şi vieţi. Între toate geamurile, este unul la care ochii mei stau aţintiţi din secunda în care ajung în staţie până ce soseşte autobuzul: fereastra de la etajul zece.

Şi asta nu pentru că acolo ar locui vreuna dintre bătrânicile pe care obişnuiesc să le vizitez. Nici vreo iubire secretă sau veche, vreun om pe care refuz să îl las să-şi trăiască viaţa şi pe care să-l sufoc cu iubirea mea. Nici vreun om pe care îl spionez fără încetare. De fapt, în realitate nici nu ştiu cine locuieşte acolo sau dacă locuieşte cineva. Ceea ce îmi atrage însă privirea acolo este grilajul montat în afara acelei ferestre.

În mod evident, nu cred că există vreun pericol exterior la acea înălţime. Nu văd nicio provocare, nicio ameninţare ce ar justifica acele grilaj. Nici nu-mi pot imagina ce s-ar putea întâmpla aşa de periculos care ar justifica gratii.

În schimb, mă gândesc că s-ar putea ca acea casă să fie locuită de cineva care şi-ar risca viaţa în apropierea acelui geam – copii mici sau cumva un adult cu probleme de sănătate fizică sau mentală. Asta mă face să înclin către ideea că uneori este mai periculos ce se află în interior decât ceea ce există afară.

Ceva de tipul unei inimi împărţite între ceea ce ştii că îţi trebuie şi ceea ce ţi-ai dori – acel ceva care îţi pune în pericol zilnic integritatea mentală, capacitatea de a discerne şi puterea de a alege ce este corect şi bine pe termen lung. Sau ceva de tipul unor poveri pe care le vezi ca sacrificii – există zile în care faci sacrificii care par că merită tot efortul şi zile în care fiecare secundă pare un sacrificiu. Sau ceva de tipul unei alegeri între a vorbi cu persoana pe care o iubeşti şi a petrece timpul cu verzi şi uscate în faţa unui monitor. A alege între copii şi muncă. A alege să îngropi sentimente şi să-ţi petreci serile, sâmbetele, concediul singur decât să îţi pui inima pe tavă.

Acestea sunt deciziile care macină şi surpă un gol în inimă. Acestea sunt deciziile din cauza cărora pierdem fire negre şi câştigăm nopţi albe. Nu avem parte de şanse nelimitate pentru a ne putea bucura de ceea ce avem. Nici măcar dragostea pe care ne-au jurat-o iubiţii noştri nu mai are putere împotriva uitării şi ignorării. Nici măcar suferinţa nu mai are puterea de a reînnoi jurăminte prăfuite sau uitate complet. Exact acolo unde speram să contăm nu ne mai găsim niciun loc, exact acolo unde credeam că putem să găsim o îmbrăţişare primim doar ignorare şi acolo unde ne doream să contăm am ajuns în plus, deranjanţi şi nebăgaţi în seamă.

Nimic nu este mai rău decât regretul de a fi pierdut ceva ce avea potenţialul de a ne schimba viaţa.

Oasele se fracturează. Organele se opresc. Carnea de sfâşie. Pielea se încreţeşte. Putem coase carnea, suda oasele, repara răni, vindeca vânătăi şi masca cicatrice. Putem mima că ne interesează cineva până ce ne împrumută suma de bani de care avem nevoie. Sau până ne oferă ajutorul pe care altul nu îl poate oferi. Când viaţa se sfâşie în felii, nu mai e nicio ştiinţă, nicio pricepere, nu mai există reguli.

În esenţă, nu poţi să rezolvi problema pentru că tu însăşi eşti problema Tot ce mai există este posibilitatea unui transplant. De perspectivă. Şi eventual şi de inimă. Una de carne dată pe una care să simtă ce înseamnă iubirea adevărată, nu doar cea din interes, nevoie, singurătate etc.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 30 iunie 2014}

Postarea despre îngeri

Astăzi am fost înger pentru două persoane dragi, în două moduri diferite, cineva după ce atâţia alţii au fost îngeri păzitori pentru mine şi, cu ocazia aceasta, mi-am amintit următoarea vorbă:

Înconjuraţi-vă de îngeri - dacă puteţi să alegeţi asta. :)

Despre timp, de la un ceasornicar

Săptămâna aceasta editorialul vine din altă parte, nu de la Majesty, în mod cu totul excepţional.
Editorialul scris cu ocazia lansării unui nou site al revistei la care scriu cu pasiune de peste doi ani are în centru tema timpului şi cred că este scris în stilul cu care v-am obişnuit - de aceea am considerat că este potrivit şi pentru blogul nostru. Aşadar, vă invit să îl citiţi dacă vă face plăcere şi chiar să îmi împărtăşiţi părerile dumneavoastră.

Căutând printre crengi

100. Ecou, ecou, ecouri

Foto: pinterest.com/Sophie Kaatz

M-am trezit într-o dimineaţă cu inima despletită ca un ghem scămoşat şi degetele prea grele, ca de plumb, pentru a mai scrie. Şi nu am mai scris de luni bune, nu sperând că plumbul va dispărea, ci sperând că inima îmi va redeveni uşoară. Din nefericire, o inimă grea şi alte câteva alte tipuri de durere nu pot fi tratate într-un sanatoriu, dar nici nu pot fi alinate într-un spital, aşadar celor care suferă nu le rămâne decât să încerce să se vindece singuri.

Unii îşi vindecă suferinţa singurătăţii făcându-şi prieteni. Mulţi, coloraţi, zgomotoşi sau, dimpotrivă, discreţi, care să le amintească numai de bunele şi frumoasele încăperi ale inimii.

Alţii îşi alină conştiinţa cumplit de vinovată printr-o infuzie de capital. Fabrică bani sau îi cheltuie pe ai altora, îşi vând visurile, mintea, ochii, braţele şi trupul întreg pe talanţi de argint. Sau sunt dispuşi să plătească bani grei pentru a putea dormi liniştit noaptea, pentru a readuce la viaţă un om faţă de care trebuia să rostească regrete nespuse sau pentru a avea pe cine îmbrăţişa.

Unii îşi domolesc dorinţa arzător de dureroasă prin acte mărunte, dar apuse pe buza unor accese de bunavoinţă.

Dar din nefericire mereu vor exista aceia care nu pot începe să se vindece pentru că ştiu că urmează o suferinţă şi mai mare. Oricât de imun te crezi sau încerci să te prefaci, există milioane de terminaţii nervoase electrifiante, deschise, expuse, care dau la iveală sentimente crude. Oricât ai încerca să ţii durerea la distanţă, durerea e inevitabilă. Câteodată este chiar singurul lucru care mai rămâne după ce totul se termină…

Durerea şi bolile pot lua forme diferite. Cele ale trupului sunt cele mai uşor de tratat. Mult mai dificil de rezolvat sunt maladiile ascunse ale inimii, adăpostite în adânc, rămăşiţe ale unor sarcini imposibil de dus la termen, dependenţe secrete care ne consumă până la mistuire sufletul, secretele care ne întunecă judecata.

Pentru a supravieţui, este nevoie să descoperim pe cineva care să fie capabil de sacrificiu. O aşteptare care nu ştim când se va termina. Sau dacă acel cineva are leacul potrivit. Sau dacă va decide să facă ceva în direcţia aceasta. Ca o oglindă capabilă să reflecte exact tăcerea din ochi. Ca un ecou, care nu ştim când sau dacă ne reflectă strigătul de disperare.

Ciudatele oglinzi şi curioasele ecouri. Cum ar fi ca într-o bună zi să aflăm că nu noi suntem sursa sunetului care provoacă un ecou, ci că noi suntem chiar ecoul? Ecoul a ceea ce au spus alţii şi ale căror vorbe sunt reproduse exact chiar de noi în neant. Ecoul a ceea ce au făcut alţii şi ale căror fapte sunt replicate la infinit. Sau chiar ecoul a ceea ce au simţit alţii, ură, resentimente, înjurături, reticenţă, revoltă – toate care ne construiesc puţin cu puţin tot ceea ce este în jurul nostru.

Eu – nu emiţătorul mesajului, ci chiar destinatara lui. Lumea mea – nu plăsmuită de mine, ci de acţiunile nevăzute ale altuia, altora, proprietarii de drept ai vieţii mele. Nişte hoţi…de ecouri.

{Editorial publicat pe 15 aprilie 2014 în Revista Semnificaţii Majesty.ro}

El mereu poartă de grijă

99. Cu mască, fără mască

Ea avea pielea albastră,

Şi el la fel.

El îşi ascundea culoarea pielii,
Şi ea la fel.

Ei au căutat o persoană cu pielea albastră
Întreaga lor viaţă.

Dar au trecut unul pe lângă altul,
Şi niciodată nu au ştiut.

(Shel Silverstein)

Le putem găsi în fiecare casă. Unele sunt scoase din cutiile lor frumos colorate şi folosite o dată pe an pentru a-i speria pe vecini. Sau le folosim ca decoraţiuni frumoase, pe un perete verde-catifea. Sau ca amintiri de la carnavalul de la Veneţia.

Altele, cele strălucitoare, cu pietre semi-preţioase, sunt folosite la petrecerile de soi, în care e musai să fim cei mai admiraţi, cei mai strălucitori, să ne prefacem forţat în cei mai de succes oameni din oraşul acesta.

Unele măşti sunt aplicate cu religiozitate, în fiecare joi seară – în speranţa că ridurile vor dispărea şi porii se vor face mici de tot. Că petele şi pistruii vor dispărea, iar în locul lor pielea va arăta ca a unui nou născut. Că vom reuşi să părem mai tineri, mai verzi.

Şi mai există un tip de măşti pe care unii dintre noi le purtăm zilnic. Este acel zâmbet prietenos, prin care ţintim să părem mai fără griji decât suntem. Mai optimişti decât e cazul. Sau, mai rău, zâmbetul care ascunde cele mai perverse dintre intenţii. Este acea pereche de ochelari care ne poate face să părem cool, dar care ne şi fereşte de ochii indiscreţi ai lumii. Sau poate este acea volubilitate încântătoare, care ascunde, în realitate, teama de a rămâne fără cuvinte de spus sau vidul care poate da naştere la întrebări iscoditoare.

Fiecare om a purtat o mască, cel puţin o dată în viaţă. Masca de om rău, pentru a îndepărta pe cineva care a ajuns să ne facă prea mult rău. Masca de om optimist, pentru a compensa un mare gol, o mare depresi(un)e. Masca de iubită, amantă, soţie perfectă, pentru a evita să lăsam la vedere un putregai enorm, o dezamăgire sau un pântec care refuză să fie roditor.

Masca de bărbat mulţumit, pentru a deturna privirea de la o viaţă veşnic nesatisfăcătoare şi pe bună dreptate. Masca de copil cuminte, pentru a masca o dependenţă încă nedescoperită. Masca de vorbitor stăpân pe sine în faţa oricărei mulţimi, cu toate că palmele transpiră şi genunchii tremură imperceptibil. Şi o mulţime de altele asemenea.

Fiecare om poate să poarte chiar şi acum o mască. De aceea, trebuie să privim cu mare atenţie pentru a vedea adevărul din spatele măştii. Unii ascund anxietatea legată de îmbătrânirea precoce. Alţii ascund teama de ruina financiară. Alţii ascund o iubire care încă dăinuie şi alte cărei flăcări pâlpâie univoc. Dar mai sunt unii – consideraţi inconştienţi – care îşi lasă măştile jos. Dacă priveşti direct în ochii lor, vei vedea cine sunt cu adevărat şi ceea ce sunt capabili să facă.

[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 15 decembrie 2013 ]

Măcar pentru o secundă...

Foto: takepart.com

Cum ar fi ca, măcar pentru un minut, o secundă, am putea să uităm de dureroasa respingere, de înţepătoarea durere, de neaşteptatul, de cruntul diagnostic? Un pic de culoare, o perucă şi un fotograf pregătit să imortalizeze această secundă de "fără griji" pentru câţiva bolnavi de cancer fac din videoclipul de mai jos cel mai înduioşător material pe care l-am văzut în ultima vreme. Doar 3 minute şi un pic de pregătiri şi câteva secunde remarcabil de sensibile.

Lungul drum spre casă (reportaj)

Foto: carolleephotos.blogspot.com

Atunci când am căutat în Google imagini cu Petrică Federici, mi-au apărut puţine rezultate şi cele mai multe de tipul pozei din dreapta: de la şedinţe foto. Nesatisfăcător totuşi pentru ceea ce aveam eu nevoie, aşa că am decis să pun în cuvinte ce lipseşte acestor imagini.

Petrică s-a născut în România rurală, în casa unei mame care nu a avut posibilitatea să îl crească. Nici pe el, nici pe ceilalţi doi fraţi. Firesc, toţi au ajuns la căminul de copii şi apoi la groaznicul centru pentru persoane cu handicap neuro-psihic de la Siret.

Foto: flickr.com

Povestea demonică şi cu un final optimist o puteţi vedea mai jos. E cutremurătoare, aşteptaţi-vă să plângeţi, să vă revoltaţi, să se nască în voi o mânie anormală. Dar este o poveste a speranţei, a biruinţei, a puterii dincolo de orice. E ceea ce face diferenţa dintre un eşec şi o victorie, dintre Mihai şi Petrică, dintre a fi irecuperabil şi a avea o viaţă normală.
Vizionare plăcută!

Partea I
România Irecuperabila - LAGARUL DE LA SIRET... by medialert


Partea a II-a

In premiera: LUNGUL DRUM SPRE CASA (integral... by medialert

Când infirmitatea devine model

Foto: proinfirmis.ch

Infirm. Diform.
Prea gras. Slăbănog.
Cu picioarele prea scurte. Cu talia prea groasă.

Cei mai mulţi suntem altfel decât manechinele. Chiar la polul opus, mai strâmbi decât strâmbătura însăşi.

Unii se străduiesc să fie asemenea acestor manechine, alţii să străduiesc să încapă în haine făcute după un model ideal. Dar există şi unii, extrem de puţini, după care uneori - foarte rar - se creează un alt fel de manechine. Mă refer la cei de aici.

Foto: proinfirmis.ch

Fără a comenta prea mult, nu puteam să nu scriu despre asta şi, dimineaţă când am redactat ştirea, am fost nevoită să îmi fac loc între şiroaie de lacrimi pentru a putea să scriu tot ce am simţit că trebuie să scriu. Dureros, tăios, înduioşător şi foarte clar că toţi avem imperfecţiunile noastre. Dar cine să mai judece asta? Cine ia piatra să arunce primul?





Şi, privind şi la videolcipul acesta, eu ce scuză am ca să nu fac mai mult cu viaţa mea şi pentru cei din jur?

98. Dragă jurnalule,

Foto: megthemediamaven.com

Ştiu că tu ai o memorie excepţională şi că nu îţi place să uiţi nimic. Dar astăzi vreau să te rog să uiţi câteva lucruri, care nu merită păstrate alături de cele frumoase, nici în inimă, nici în minte.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti de toate secretele care ţi-au fost împărtăşite vreodată şi pe care nu le-ai dezvăluit nimănui, niciodată. Uită şi secretele, dar şi povara pe care au pus-o ele pe umerii tăi psihologici, dar aminteşte-ţi mereu pe cei care au avut încredere în tine. Preţuieşte-le curajul, admiră-le discreţia si respectă-le puterea de a deschide gura.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti nici lacrimile vărsate din belşug, nici de cele amare, nici de cele sărate, nici de autorii lor morali. Uită de circumstanţe, de părerea proastă pe care ai avut-o atunci despre tine, despre ei, despre toţi, dar aminteşte-ţi mereu pe cei care au şters lacrimi, care au putut să tacă să îşi înghită sfaturile atunci când nu aveai nevoie de asta.

Ar fi bine să nu-ţi mai aminteşti coşciuge, morminte, pe „ei” care nu mai există, drumuri spre cimitire pustii şi îndepărtate. Uită de moarte sau, mai bine, nu o urî. În schimb, aminteşte-ţi că viaţa merită iubită, savurată cu lingura plină, trăită frumos, modest, plăcut, în temperanţă şi cu calm.

Dar dacă ar fi ceva de reţinut mai mult decât toate de mai sus atunci acel lucru este ghemul de calităţi ale oamenilor tăi dragi şi multitudinea de rugăciuni la care ai primit răspuns. Dacă rămâi cu ochii mari şi cauţi în jur, vei găsi îmbrăţişarea sinceră a colegei de bancă din clasa a VI-a. Vei iubi atunci un om nou, numai bun de pus în cămăruţa inimii.

Dacă rămâi cu ochii deschişi şi cauţi în jur, vei găsi sfatul înţelept al duhovnicului tău şi vei înţelege atunci că sfaturile bune nu vin de la un om sau de la altul, ci direct de la Sursa înţelepciunii. Dar atunci îl vei iubi şi pe acel om, îl vei preţui şi îi vei oferi o cameră într-un alt loc al inimii.

Dacă rămâi cu ochii deschişi şi cauţi în jur, vei găsi sute de oameni falnici sau pitici, care merită iubiţi până în vârful celui mai lung fir de păr, nu pentru că îţi oferă ceva în schimb, nu pentru că ar fi mai buni decât tine sau decât alţii, ci pentru că se străduiesc să trăiască aşa cum se cuvine.

Şi dacă mai rămâi cu ochii deschişi bine de tot, vei vedea că e mai mare câştigul de a-ţi cultiva asemenea oameni în viaţă decât de a-i lăsa pe cei răi şi egoişti să stea cu chirie în încăperi mari şi neaerisite din inima ta. Dă-i afară pe cei din urmă, dar fă-le loc, lasă-i să crească pe cei dintâi, lasă-i să se adape din viaţa ta, mai smulge şi tu cu dinţii un petic de iarbă verde din viaţa lor, pentru că ce e viaţa dacă nu un schimb permanent de iubire fără plată?

Şi adaugă o nouă serie de rugăciuni, de rugăminţi, dar de data asta de recunoştinţă, de mulţumire, de împăcare pe verticală. Iar lista poate rămâne deschisă ...

[Editorial publicat pe 26 noiembrie 2013, pe site-ul Majesty]

Feedback pozitiv

Zilele de joi nu au ceva anume care să le facă speciale. Poate doar faptul că fac trecerea spre cea mai fericită zi a săptămânii (aşa zic studiile cel puţin). De regulă, sunt zile pline, obositoare, în care totul trebuie pregătit înainte ca să ne apuce finalul de săptămână cu treburile neterminate.

Poate că lucrurile nu au decurs exact aşa cum te-ai aşteptat. Poate chiar ai făcut, ai spus ceva ce nu se cuvenea. Poate, dinpotrivă, ai trăit câteva momente plăcute şi ţi-ai fi dorit să dureze mai mult. Cu siguranţă eşti obosit, plin de gânduri şi de planuri. Aşadar, în seara aceasta cu adevărat minunată, de toamnă molcomă şi răbdătoare, vreau să te fac să te simţi bine. Vreau să-ţi oferi feedback pozitiv. Eşti pregătit? Aşează-te comod şi ascultă-mă.

Te prinde bine parfumul delicat pe care îl porţi şi pielea ta simte uimitor şi adierea delicată a vântului, şi răcoarea neîntârziată a picăturilor de ploaie.

Şi ia uite, pielea ta elastică şi fină îţi acoperă toate oasele şi toţi muşchii. Eşti fabulos!

Iar felul în care exişti, felul în care ocupi timpul şi spaţiul este extraordinar! Stai mai drept decât oricine.

Să-ţi mai spun ceva: dacă toţi oamenii ar putea aprinde lumina la fel de bine cum faci tu, lumea ar fi un loc mai bun. Faci o treabă excelentă.

Este nevoie de mai mulţi oameni care să inspire şi să se exprime la fel de puternic cum o faci tu. Mă captivează felul în care respiri şi transformi oxigenul în energie pentru fiecare celulă a corpului tău.

Iar mulţi încă nu ştiu gândurile şi ideile pe care le ai, dar îţi spun că sunt foarte bune. Este fabulos ce neuroni fantastici ai şi ce sinapse superbe! Iar oasele îţi sunt drepte şi puternice!

Unii probabil că nu vor recunoaşte, dar râsul tău este molipsitor. Iar curbele delicate care desenează un zâmbet pe faţa ta sunt perfecte!

Sunt sigură că mănânci supă mai bine decât oricine altcineva. Că închizi o uşă la perfecţie. Că faci cele mai rotunde noduri la şireturi. Şi că ultimul tău gând, înainte de culcare, este îndreptat spre ceva frumos. Mă bucur că eşti o fiinţă aşa deosebită!

În rest, găseşte pe cineva care ştie că nu eşti perfect, dar care te tratează ca şi cum ai fi. Sper să că te simţi mai bine şi că feedback-ul pozitiv te-a hrănit cu ce e mai bun pentru sufletul tău.

(Text pe o idee a TheBrothersReidell)

97.Despre vasul care nu se scufundă niciodată

Nu ştiu dacă numele Costa Concordia vă spune ceva. Momentan aceasta este denumirea unei epave, fost vas de croazieră, care s-a scufundat parţial, la doar câteva zeci de metri de Insula Giglio (Italia). Accidentul a fost unul stupid, soldat cu 32 de morţi, semn că oricât de mare sau de mic ar fi, orice vas este vulnerabil în faţa apei. 

De fapt, dacă aţi văzut vreodată cum are loc scufundarea unui vas, ştiţi că întregul ocean, miile de tone de apă nu au absolut nicio putere asupra lui. Cu o singură excepţie: atunci când apa reuşeşte să pătrundă în vas. Oricât de mică ar fi o fisură, oricât de ascunsă, oricât de încet îşi face loc apa, acel vas este sortit scufundării.  

Foto: telegraph.co.uk

La fel cum un robinet slăbit al unui calorifer poate inunda o cameră din casă în câteva zeci de secunde, la fel nimic nu stă în calea apei. Şi, dacă în unele situaţii se mai poate face ceva, chiar şi după 20 de luni (ca în cazul Concordiei), alteori scufundarea este definitivă, ireversibilă şi cu costuri enorme. 

Cam la fel se întâmplă şi cu negativismul, cu pesimismul şi cu deznădejdea. Tot pesimismul din lume nu are nicio putere asupra ta decât atunci când reuşeşte să îşi strecoare, insinuant, umbra. Şi, pe nesimţite, te trezeşti într-o dimineaţă, inundat de o mâhnire care creşte văzând cu ochii. Care nu ştii de unde vine. Care nu ştii de ce anume a fost chemată. Care nu ştii ce viitor are. Tot ce ştii este că te strange de gât şi te vrea jos, foarte jos, în adânc. 

Dacă te trezeşti şi nu îţi vine prea uşor să te ridici dintre aşternuturi albe şi gânduri negre, culcă-te un pic. Dacă mesajele prea uscate de timp îţi provoacă o aspră durere de inimă şi o nostalgie după ceva ce nu vei mai atinge niciodată, şterge-le. Dacă te doare să îţi păstrezi toate sentimentele adânc, într-o sticlă fără dop, lasă-le să iasă şi să plece în lume. Dacă te agăţi, iar şi iar, de persoane care nu fac din tine centrul vieţii lor, pleacă de lângă ele. 

Pentru. Că. Uneori. Alegem să credem că viaţa este o paletă cu infinite nuanţe, interschimbabile de gri, când – de fapt, viaţa e mai mult un film în alb şi negru. Dacă eşti nefericit cu viaţa ta, scoate apa, las-o pe mal şi drege-ţi crăpăturile. 

Vei descoperi atunci că o crăpătură în barca ta uscată nu înseamnă că eşti stricat, inutil sau steril. Ci înseamnă că ai fost testat şi ai rezistat.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 14 octombrie 2013] 

 

96.Casele pline şi oamenii goi

Când uit să-mi iau o carte sau când mi se termină bateria la tabletă şi nu mai pot să ascult niciun curs, îmi petrec timpul de la grădiniţă spre casă privind pe fereastra lui 104, la clădiri mici. În special la case - îmi plac casele.

De fapt nu îmi place doar arhitectura lor, ci îmi place senzaţia aceea de rătăcire prin propriile gânduri, încercând să-mi imaginez cum arată camerele, ce bibelouri ascund, ce amintiri şi mirosuri poartă din odaie în odaie. Rareori încerc să-mi imaginez şi cum arată cei care le locuiesc, dacă preferă dimineaţa sau amurgul, dacă ar alege mireasma de levănţică sau vanilie sau dacă m-ar primi vreodată în casa lor.

Ce mă preocupă mai mult decât aceste case misterioase sunt casele care nu mai au niciun mister. Casele acelea înalte, cu obloane trase de mulţi ani, cu grădini copleşite de buruieni, cu uşi fără clanţă sau, mai rău, abandonate în seama unor oameni ai străzii, mereu alţii. Asemenea case întâlnesc tot mai ades.

Şi aceeaşi privelişte dezolantă, goală, o întâlnesc în fiecare zi în metrou, în autobuz, pe fiecare stradă. Tristeţe, dezamăgire, dezinteres, dezgust, neimplicare. Oameni bântuiţi de fantome, de stres, de boli închipuite, mereu cu privirile absente, căutând ceva prin aer sau jos, pe asfalt. La prima impresie ai crede că sunt deprimaţi, frământaţi de probleme prea grele, măcinaţi de datorii prea mari, preocupaţi de griji nemăsurate.

Dar depresia privită în oglindă nu seamănă cu tristeţea, nu înseamnă ochi plânşi, nu se îmbracă în negru şi maro.

Depresia este acea stare de amorţeală faţă de sine, faţă de bine, faţă de rău, faţă de chemările la acţiune, faţă de suferinţă, faţă de minciuni, faţă de iubirea celui din faţa ta. Depresia înseamnă să te trezeşti dimineaţa cu scopul de a găsi cea mai scurtă cale de a merge înapoi la somn. Zilele nu sunt tocmai zile. Zilele înseamnă o perioadă de timp în care te confrunţi cu obstacole peste obstacole, cu ispite care vin sub forma unor analgezice puternice şi tot mai puternice, cu fantome tot mai şterse.

Zile în care ţi-e indiferent dacă iei trei sau zece pastile sau dacă a mai apărut vreun tratament pentru boala ta. Tu te gândeşti doar să îţi amorţeşti şi mai mult creierul, să-l împiedici să mai gândească la viaţa ta reală. Îl afumi, îl îmbeţi, îl ameţeşti cu droguri „uşoare”, te vinzi ocazional ofertanţilor de pseudo-iubire. Îi dai calmante, îi dai energizante, îi dai zahăr, îi dai mâncare cât pentru o săptămână pentru ca apoi să verşi totul afară 21 de minute mai târziu. Îl laşi să fie leneş, să moară de somn, de sete, îl deprivezi de tot felul de nutrienţi, dar nu îţi pasă.

Nu îţi pasă.

Nu îţi pasă...de ce ţi-ar păsa?

Depresia nu înseamnă tristeţe sau lacrimi. Depresia este simţământul copleşitor de amorţeală şi dorinţa de a te folosi de orice pentru a trăi pentru o nouă zi. Depresia este uitarea unui vis, singurului vis în care merită să credem: să trăim cât suntem în viaţă şi să murim numai atunci când murim. Depresia înseamnă doar că viaţa ta a ajuns la un punct şi o virgulă, nu la sfârşitul propoziţiei. Pentru că atunci când călătoreşti cu trenul şi se întâmplă să treci printr-un tunel, nu rupi biletul şi te arunci pe geam. Ci stai liniştit şi aştepţi să ieşi la lumină.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 9 octombrie 2013]