Am întâlnit oameni nemulţumiţi de aspectul lor fizic într-o aşa măsură încât nici o schimbare nu era suficient de bună. Toţi avem aceeaşi problemă de fapt, dar eu m-am gândit să fac un pact de neagresiune cu corpul meu, să mă străduiesc să găsesc ceva bun şi frumos astfel încât atunci când sunt tentată să-l critic din nou, să fie ceva care să-mi amintească de promisiunea mea. Nu mai ştiu de ce suntem în război de atâta vreme, dar nu se mai putea. Am vorbit urât de el prea mult timp şi sper ca o dată cu scrisoarea asta să nu uit şi părţile bune. S-a dovedit un exerciţiu laborios, dar cred că am aflat ceva lucruri noi.
Scrisoare către corpul meu
Ştiu că am trecut prin multe, aşa că îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat la greu. Ştiu şi că mă iau mereu de tine şi vreau să te schimb în multe feluri, dar sunt câteva lucruri despre care trebuie să vorbim pentru că, vezi tu, m-am săturat să mă cert cu tine. Vreau să pun punct aici faptului că mi-am petrecut o mare parte din viaţă dispreţuindu-te. Ai fost uşor de învinovăţit şi, cu toate acestea, ai fost mai puternic decât te-am considerat. Ai fost un lucrător tăcut, ajutându-mă să trăiesc în ciuda trădărilor mele.
Câteodată îmi este greu să te privesc din afară şi să te văd cu adevărat. Îmi pare rău pentru momentele în care te-am jignit, ţi-am dispreţuit frumuseţea şi m-am îndoit de puterea ta. Îmi pare rău pentru abuzul pe care l-am acceptat şi pe cel pe care l-am cauzat, pentru timpurile în care mi-am dorit să te îngrop şi pentru rănile care păreau că nu se mai vindecă. Inima ta bate cu pasiune pentru lume, pentru cuvinte şi prieteni.
Din păcate ai suferit adânc.
Din fericire ai iubit la fel de mult.
Respiraţia, sângele, curajul tău continuă să mă inspire. Sunt permanent uimită de elesticitatea, vibraţiile şi puterea ta de influenţă. Muşchii tăi au spart cărămizi şi au cauzat răni, dar au învăţat cu timpul cum să se domolească şi să îi lase pe alţii înăuntru, în braţele tale. Spatele tău poate şi acum să facă podul, dar ştie şi să stea mereu drept când port tocuri de 10 cm.
Picioarele şi tălpile tale m-au dus peste tot în lume către aventuri, provocări, spre iubiri şi m-au ajutat să merg dar mai ales să alerg de durere, de duşmani, de toţi aceia a căror companie nu îmi era prielnică. Picioarele tale au stat drepte în faţa steagului, a şefilor şi a dezamăgirilor. Ele s-au îndoit şi au îngenunchiat lângă pietre funerare, în faţa lui Dumnezeu şi a măreţiei lumii. Genunchilor le cer iertare pentru ca îi tot lovesc. Fără voi nu aş putea să sar şi să dansez de bucurie. O să încerc să nu vă mai ascund.
Mâinile tale au ţinut în braţe bebeluşi, degetele pufoase ale copiilor care învaţă să facă primii paşi, pensule, diplome, hărţi, arme şi mâna mamei mele. Ele mă ajută să creez, să car lucruri, să-mi pregătesc interviurile, să-mi şterg lacrimile şi să scriu scrisoarea aceasta. Palmei mele drepte îi sunt datoare pe viaţă pentru că i-am lăsat o cicatrice urâtă.
Şoldurile, coapsele, stomacul – pe ele le critic permanent. Permanent le diminuez puterea pentru că sunt prea mari, prea moi, prea mult. Îmi pare atât de rău pentru că aţi fost nevoite să atenuaţi atâtea lovituri şi m-aţi protejat de atâta durere, dar aţi şi acceptat atât de multă iubire, pasiune şi plăcere. Vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o până am fost pregătită să am încredere, să simt din nou.
Gura ta m-a ajutat să spun te iubesc, la revedere şi mulţumesc. Gura ta a cântat în catedrale, a plâns în spitale, a şoptit pe vârful muntelui şi a strigat în mijlocul pădurii. M-a bagat în probleme şi în certuri, dar m-a şi ajutat să spun cuvinte de alint şi de alinare. A gustat mâncăruri picante şi dulci, ceaiuri fierbinţi şi aromate si mă bucur când îmi dai voie să muşc de fiecare dată cu plăcere din vişine congelate. Buzelor mele le cer iertare pentru că le muşc deseori, deşi ele mă ajută să sărut şi să zâmbesc şi nu ştiu ceva mai frumos decât asta.
Ochii tăi sunt mai înţelepţi decât obişnuiau să fie. M-au ajutat să văd frumuseţea în ceilalţi şi încet-încet mă ajută să mă concentrez suficient ca să văd şi frumuseţea din tine. Ei au păstrat privirea interesantă a cuiva care ţine la tine mai mult decât oricine altcineva pe lumea aceasta. Ei au fost martorii apusurilor şi răsăriturilor, au văzut moarte şi dans şi linii de sosire. Ei au vorbit enorm în numele meu atunci când nu puteam să spun niciun cuvânt.
Mintea ta este preferata mea. Ea este probabil cea pe care am învăţat-o cele mai multe lucruri. Visele pe care mi le-a dat, viziunile, ideile cu care uneori inima nu e de acord şi toate imaginile colorate din imaginaţia mea neadormită. Te torturez atât de mult, cu noian de gânduri, dar eşti acolo şi câteodată nu mă mai simt aşa de singură.
Corpul meu, scrisoarea aceasta se termină aici. Îmi cer iertare pentru că cer atât de multe de la tine, că îţi cer să faci lucruri pe care nu doreşti să le faci şi că uneori nu îţi dau mâncare sau trebuie să te înţep ori să îţi dau pastile. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că eşti vasul care prezintă inima mea lumii. Îţi mulţumesc pentru că accepţi greutatea abuzurilor mele, a cicatricilor şi a tristeţii. Te iubesc şi îţi mulţumesc întrucât îmi dai voie să dansez şi să cânt şi să creez, să iubesc şi să râd, să plâng, să lovesc şi să respir. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că mă ierţi şi mă iubeşti chiar şi atunci când eu nu o fac.
