91.Sindromul inimii frânte

Câteodată, tot ce este nevoie pentru a simţi că stomacul ţi se face asemenea unui ghem sau că mintea îţi este subit înceţoşată este o anumită înşiruire, deloc aleatoare, de litere. 

„Te-am înşelat”. 

„Ne pare rău, nu s-a mai putut face nimic”. 

„Nu te-am iubit niciodată”. 

„Din acest moment, nu mai eşti de niciun folos companiei”. 

„Inima fătului a încetat să mai bată”. 

Dragostea se poate transforma în durere. Încrederea se poate transforma în cioburi. Inima se poate frânge, la propriu şi la figurat. Ba chiar există o afecţiune ciudată, numită chiar sindromul inimii frânte, declanşată de un eveniment emoţional intens, precum o despărţire, un deces, un accident tragic, un abuz. 

Fără a intra în detalii medicale pe care cu siguranţă nu le cunosc suficient, sindromul arată că dragostea se poate transforma în boală. Că poţi să simţi dureri asemenea unui infarct, că poţi suferi atacuri de panică, că poţi să simţi un gol atât de mare încât să te doară fiecare fibră. 

Dar foarte, foarte rar, o inimă frântă este letală. Şi la propriu, şi la figurat. Se poate să iubeşti extrem de mult, dar să nici nu fii băgat în seamă şi să te consolezi cu gândul că cel iubit aşteaptă doar să primească şi nu să ofere. Se poate să dăruieşti, fără să primeşti mai nimic înapoi. Se poate să ai grijă de sănătatea ta şi totuşi să te îmbolnăveşti grav. Se poate să ai o sarcină fără probleme şi totuşi copilul să se nască fără viaţă. Se poate să ai o relaţie fericită şi totuşi, într-o zi, să descoperi că omul lângă care trăieşti nu a fost decât un actor mult prea bun pentru gustul tău. 

Dar vă spun că finalul nu este acolo, durerea aceea nu este fatală. Nici înşelăciunea, nici minciuna, nici trădarea, nici abuzul de încredere sau sexual, nici moartea celui drag, nici vestea că porţi cu tine o tumoră care creşte în fiecare minut, nici singurătatea nu sunt letale. Da, te dai cu capul de pragul de sus, de ceasul morţii, stai 2 săptămâni în pijama şi ronţăi o bucată de pâine mucegăită. Crezi că ai atins nivelul cel mai de jos al vieţii tale. Şi curând îţi dai seama că te afli cu muuult mai jos, sub încă vreo 50 de metri de noroi împuţit. Dar nici acolo nu se moare. 

De acolo se vede mai desluşit capătul frânghiei. Se vede desluşit mâna, singura, care mai este deschisă să te apuce şi să te tragă în sus. Şi buzunarul care nu e gol. Şi gura care nu muşcă, ci sărută. Şi cutia cu plasturi coloraţi care nu acoperă doar răni, ci şi lacrimi. Habar nu aveţi ce putere de vindecare are un plasture cu Hello Kitty :) 

Acesta nu este sfârşitul. Pentru că vine un moment în care, cu toate că viaţa e grea, povara pare insuportabilă, preţul uneori prea mare, există şi cel puţin o ieşire. 

Atunci îţi dai seama că oasele tale pot susţine greutăţi enorme, de tipul miilor de kilograme. Iar umerii tăi pot ridica saci enormi şi uneori şi vise de copii. Atom cu atom eşti mai puternic decât oţelul, centimetru cu centimetru eşti mai rezistent decât diamantul. Iar imaginaţia ta ajunge dincolo de stele. Celule au murit, fire de păr au dispărut, milioane de vietăţi de pe faţa pământului nu mai sunt, dar tu eşti aici. 

Aşadar, ia în mână o lupă. Îndepărteaz-o de dezamăgiri, eşecuri, căderi, julituri şi cicatrice. Aşeaz-o asupra succeselor, puterilor, obrajilor îmbujoraţi şi luminii din ochi. Şi fii sigur că şi atunci când te afli la 50 de metri sub ceea ce considerai tu limita de siguranţă, o inimă frântă nu este finalul. E doar o bornă. Şi atât. După care se poate merge mai departe.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 27 august 2013]


90.Cârja noastră cea de toate zilele

Cei mai mulţi dintre noi au nevoie uneori de cârje; dar desigur că este ridicol să foloseşti o cârjă atunci când propriile picioare (iubiri, obiceiuri etc) pot parcurge drumul fără ajutor”. (C.S. Lewis)

Foto: lucas2012infos.wordpress.com
Cunosc oameni care, din teama de a nu le lipsi câte ceva, călătoresc cu numeroase bagaje voluminoase - chiar şi pentru o călătorie de scurtă durată. O serie de obiecte mici şi mari, „în cazul în care ar avea nevoie de ele”, „pentru o situaţie neprevăzută” sau pur şi simplu din obişnuinţă. Aceasta este o cârjă.

La fel cum o cârjă este şi sertarul plin de lucruri utile – poate – cândva demult sau pentru altcineva, dintr-un univers paralel. Şi şifonierul cu haine pregătite pentru momentul acela magic când vom slăbi. Sau când vom mai încăpea în pantalonii din clasa a XII-a. Sau obiceiul de a fuma sau de a urmări filme xxx. „Pentru a scăpa de stres”. Pentru a nu te plictisi sau pentru a nu da ochii cu problemele ce muşcă din tine în fiecare secundă liberă. Toate sunt cârje-toţi le folosim mai des sau mai rar.

Desigur că ne-am putea descurca şi cu un bagaj mai uşor. Cu o masă frugală. Cu o viaţă mai simplă. Dar pentru aceasta este nevoie să renunţăm la cârje şi să învăţăm să ne descurcăm şi altfel. Fără nopţi nedormite. Fără inimi sufocate de gânduri şi strangulate de simţăminte efemere.

Vrei să ai siguranţă? Dacă îţi pui baza într-un bagaj, nu o vei avea niciodată. Posesiunile? Goană după vânt. În afară de lucrurile de bază, fără de care viaţa noastră ar fi ceva mai grea, restul poate fi cumpărat – dacă e musai, împrumutat sau chiar înlocuit cu variante mai creative şi chiar mai ieftine.

Vrei să scapi de plictiseală? Găseşte în fiecare zi ceva nou de învăţat, de făcut pentru tine, pentru alţii. Cunoaşte-te. Cunoaşte-i. Omul este un univers de frământări, prefaceri din cele bune, metafore şi un pachet frumos împachetat cu de toate.

Oferiţi (-vă) şanse. Învăţaţi. Îmbibaţi-vă de viaţă. Daţi-vă cu parfumul cel bun. Scoateţi vesela cea bună chiar şi când sunteţi doar doi, nu doisprezece. Ridicaţi capul din pământ sau din telefon nu doar când vă uitaţi la semafor.

Aerisiţi mormintele văruite şi lăsaţi să pătrundă viaţa în ele, în voi. Fără cârje. Fără înlocuitori. Fără scuze. 

Doar cu o pereche de picioare zdravene, ancorate în acum şi cu o minte frumoasă, deschisă să viseze şi să împlinească nu jumătaţi de viaţă, nu viaţă în cârje, ci o viaţă rotundă, numai bună de savurat într-o după amiază leneşă şi molcomă de septembrie târziu.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 20 august 2013]

89. De pe acoperişul lumii

Un număr însemnat dintre fotografiile care îmi plac sunt panorame - poze înalte, de perspectivă, în care să simţi deopotrivă aerul rarefiat şi pulsul ridicat al celui care a ajuns sus. Şi cum să nu-ţi placă panoramele de la înălţime când îţi pare că împărtăşeşti emoţia şi oboseala celui ce a ajuns acolo ca să imortalizeze o privelişte ce a arătat aşa doar o singură secundă din întreaga istorie?


Foto: alphacoders.com
Ne place situaţia aceasta pentru că ne aminteşte de toate momentele în care ne-am împins singuri de la spate, ne-am convins că merită să mai facem un pas, să mai urcăm o treaptă, să ne împingem limitele încă un pic. Ne străduim să ajungem mai sus şi la un moment dat parcă nici nu ne pasă ce e mai jos sau mai sus de noi. Pasul acesta contează, pasul acesta. Acum, aici, decizia bună din locul acesta. Gândul potrivit de lângă bolovanul care aproape că ne-a strivit glezna. Mâna rece ţinută strâns de a noastră care ne rămâne alături şi la pasul următor.

Dacă suntem căţărători, întotdeauna există un alt munte pe care trebuie să ajungem, pe care trebuie să-l urcăm. Ajungem sus, facem „poza” şi mergem mai departe. Suntem epuizaţi de efort, dar peste măsură de încântaţi, de mulţumiţi de sine, de triumfători.

Şi timp de o secundă, sau poate 10, suntem ispitiţi să uităm de toate „pozele” pe care nu le-am făcut pe drumul de urcare. Cine îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva? Transpiraţia, rănile, desfigurările, înţepăturile în genunchi (sau în orgoliu), descurajarea, nenumăratele „cine m-o fi pus să fac asta?” şi indecisele „dacă renunţ acum, nimeni nu mă va condamna”...

Urcăm pentru că aşa trebuie. Aşa am decis. Sau aşa au decis alţii. Sau pentru că de jos (sau de sus) suntem priviţi. Aşteptările sunt mari.

Urcăm pentru că aşa trebuie, nicidecum pentru că aşa ne dorim. Urcarea dureroasă, prăpastia necruţătoare, angoasa de a nu reuşi să găsim o scurtătură până la „nivelul următor” – nimeni nu fotografiază aşa ceva. Nimeni nu îşi doreşte să îşi amintească aşa ceva.

Vrem doar să ne amintim priveliştea din vârf: momentul care îţi taie respiraţia, chiar de pe acoperişul lumii. Pentru acela continuăm să ne căţărăm. Şi întotdeauna priveliştea aceea merită toată durerea. Toată transpiraţia din lume. Toate jumătăţile de respiraţie. Toate oftaturile. Sună a nebunie, nu? Dar priveliştea din vârf merită totul...


[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 13 august 2013]


88. Metafora leucemiei

Atunci când afli că eşti bolnav de leucemie, viaţa nu se opreşte în loc doar pentru o clipă.

Viaţa se opreşte în loc până în momentul în care reuşeşti să-ţi faci capul să nu mai vâjâie şi sângele să nu te mai doară.

Până în momentul în care realizezi că boala ta este sinonimă cu moartea a ceva din tine, care înseamnă adeseori că ceva bun nu se mai naşte în tine, că boala se multiplică prin sângele tău, ajungând la toate organele vitale sau nu.

Până în momentul în care reuşeşti să asimilezi ce înseamnă transplant, remisie şi camere sterile.

Foto: buncee.com
Până ce venele ciuruite de perfuzii nici nu te mai dor, până ce vânătăile încep să nu mai fie băgate în seamă, până ce o tuse redevine o simplă tuse.

Apoi, după ce reuşeşti să îţi reporneşti viaţa – măcar în viteza a doua – începi să joci un teatru absurd, în care încerci să eviţi pe cât posibil gândul acela care îţi stăruie în minte 25 de ore din 24, în fiecare minut liber sau ocupat din fiecare zi pe care simţi că o câştigi, ca pe o comoară nesperată.

Poate că moartea nu ţi s-a părut niciodată mai simplă. Ai crede că după o viaţă de luptă, moartea ar presupune ceva mai complicat, nu doar o boală prea comună, simptome prea cunoscute şi obişnuinţa cu o suferinţă pe care, în fiecare zi, o crezi cea mai mare pe care o poţi îndura.

Atunci când afli că nu eşti bun de nimic, când descoperi despre tine – cu surprindere - că eşti leneş, lipsit de voinţă sau dificil de iubit, viaţa ta nu se opreşte în loc (cel puţin nu de cele mai multe ori).

Şi viaţa nu se opreşte în loc nici când începi să-ţi faci un obicei din a cerşi iubire şi speranţă, când începi să colecţionzi vise, când redevii viu în cea mai dureroasă stare de moarte, când nu îţi doreşti decât să fii ţinut strâns, în mijlocul noianului de zgomote asurzitoare, noianului de viaţă sigură, sănătoasă, certă a altora.

În tratamentele de leucemie, se pare că aproape 20% dintre pacienţi nu răspund la tratament. Unul din cinci care şi-a dat seama prea târziu, care nu a înţeles sau a ignorat semnele, unul din cinci care poate nu mai vrea să lupte cu boala, unul din cinci care nu mai are pentru cine sau ce să trăiască.

Mai tristă decât situaţia acestor pacienţi nu este decât atitudinea dizabilitantă a celor care trec prin viaţă ca şi cum viaţa însăşi ar fi o boală, ca şi cum suferinţa ar fi o superofertă primită automat la naştere, ca şi când a suferi este inevitabil şi niciun pas nu ar trebui să fie făcut decât cu încrâncenare, cu efort, cu dinţii scrâşniţi şi pumnii încleştaţi.

Măcar dacă am înţelege din victoria celor 4 din 5 bolnavi că viaţa e ca un abur răcoros, că greutăţile nu sunt piedici ci obstacole, că o suferinţă scurtă e de preferat uneia îndelungate, că e mai de folos pentru TOŢI cei din jur să trăim decât să nu mai trăim şi că secunda dintre a alege între o viaţă complicată şi una simplă şi plăcută este chiar în vârful degetului mic de la mâna stângă. Direct conectată la inimă.

[Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro, în data de 5 august 2013]