Câteodată, tot ce este nevoie pentru a simţi că stomacul ţi se face asemenea unui ghem sau că mintea îţi este subit înceţoşată este o anumită înşiruire, deloc aleatoare, de litere.
„Te-am înşelat”.
„Ne pare rău, nu s-a mai putut face nimic”.
„Nu te-am iubit niciodată”.
„Din acest moment, nu mai eşti de niciun folos companiei”.
„Inima fătului a încetat să mai bată”.
Dragostea se poate transforma în durere. Încrederea se poate transforma în cioburi. Inima se poate frânge, la propriu şi la figurat. Ba chiar există o afecţiune ciudată, numită chiar sindromul inimii frânte, declanşată de un eveniment emoţional intens, precum o despărţire, un deces, un accident tragic, un abuz.
Fără a intra în detalii medicale pe care cu siguranţă nu le cunosc suficient, sindromul arată că dragostea se poate transforma în boală. Că poţi să simţi dureri asemenea unui infarct, că poţi suferi atacuri de panică, că poţi să simţi un gol atât de mare încât să te doară fiecare fibră.
Dar foarte, foarte rar, o inimă frântă este letală. Şi la propriu, şi la figurat. Se poate să iubeşti extrem de mult, dar să nici nu fii băgat în seamă şi să te consolezi cu gândul că cel iubit aşteaptă doar să primească şi nu să ofere. Se poate să dăruieşti, fără să primeşti mai nimic înapoi. Se poate să ai grijă de sănătatea ta şi totuşi să te îmbolnăveşti grav. Se poate să ai o sarcină fără probleme şi totuşi copilul să se nască fără viaţă. Se poate să ai o relaţie fericită şi totuşi, într-o zi, să descoperi că omul lângă care trăieşti nu a fost decât un actor mult prea bun pentru gustul tău.
Dar vă spun că finalul nu este acolo, durerea aceea nu este fatală. Nici înşelăciunea, nici minciuna, nici trădarea, nici abuzul de încredere sau sexual, nici moartea celui drag, nici vestea că porţi cu tine o tumoră care creşte în fiecare minut, nici singurătatea nu sunt letale. Da, te dai cu capul de pragul de sus, de ceasul morţii, stai 2 săptămâni în pijama şi ronţăi o bucată de pâine mucegăită. Crezi că ai atins nivelul cel mai de jos al vieţii tale. Şi curând îţi dai seama că te afli cu muuult mai jos, sub încă vreo 50 de metri de noroi împuţit. Dar nici acolo nu se moare.
De acolo se vede mai desluşit capătul frânghiei. Se vede desluşit mâna, singura, care mai este deschisă să te apuce şi să te tragă în sus. Şi buzunarul care nu e gol. Şi gura care nu muşcă, ci sărută. Şi cutia cu plasturi coloraţi care nu acoperă doar răni, ci şi lacrimi. Habar nu aveţi ce putere de vindecare are un plasture cu Hello Kitty :)
Acesta nu este sfârşitul. Pentru că vine un moment în care, cu toate că viaţa e grea, povara pare insuportabilă, preţul uneori prea mare, există şi cel puţin o ieşire.
Atunci îţi dai seama că oasele tale pot susţine greutăţi enorme, de tipul miilor de kilograme. Iar umerii tăi pot ridica saci enormi şi uneori şi vise de copii. Atom cu atom eşti mai puternic decât oţelul, centimetru cu centimetru eşti mai rezistent decât diamantul. Iar imaginaţia ta ajunge dincolo de stele. Celule au murit, fire de păr au dispărut, milioane de vietăţi de pe faţa pământului nu mai sunt, dar tu eşti aici.
Aşadar, ia în mână o lupă. Îndepărteaz-o de dezamăgiri, eşecuri, căderi, julituri şi cicatrice. Aşeaz-o asupra succeselor, puterilor, obrajilor îmbujoraţi şi luminii din ochi. Şi fii sigur că şi atunci când te afli la 50 de metri sub ceea ce considerai tu limita de siguranţă, o inimă frântă nu este finalul. E doar o bornă. Şi atât. După care se poate merge mai departe.
