77.Întunericul de dinainte de rasaritul soarelui

Fiecare secundă a fiecărei zile este mai bună decât cea de dinaintea ei. Dacă eşti alături de cel drag, fiecare secundă aduce mii de stropi de fericire, de împlinire, de zâmbete, de surâsuri şi de cuvinte de iubire abia şoptite. Când sunteţi împreună, staţi în picioare, înalţi, supli, deşi cu 1 minut înainte abia reuşeaţi să vă ridicaţi în genunchi.

Dacă eşti departe de cel drag, fiecare secundă e mai bună deoarece te aduce mai aproape de reîntâlnirea cu el, de îmbrăţişarea deplină, de privirea ochi în ochi, de toate cuvintele arse şi fierbinţi precum cenuşa. Lumea redevine mare, braţele se redeschid, o secundă, altă secundă, încă o secundă.

Oricum ar fi, fiecare secundă a fiecărei zile e mai bună decât cea de dinaintea ei. Surprinzător, chiar şi secunda în care nu vezi nimic nici în faţă, nici în spate. Surprinzător, chiar şi secunda în care se stinge lumina.

Nu ştiu dacă v-aţi trezit vreodată în mijlocul nopţii sau mult prea dimineaţă, când noaptea e tare neagră şi abia dacă vezi ceva afară. Momentul acela în care te pătrunde noaptea, când te înfioară cel mai mic dintre sunete, când îţi simţi inima, bătaie după bătaie şi mulţumeşti Cerului că eşti înăuntru şi nu afară.

Atunci, acolo, cel mai înalt lucru pe care îl cunoşti este cerul plin de stele. Stelele care strălucesc cu atât mai mult cu cât e mai întuneric sunt o promisiune că fiecare întuneric are licărirea lui de lumină. De fiecare dată. Mereu. Neîncetat. Cioburi mici, la milioane de ani depărtare, care nici nu ştiu de singurătatea mea, a noastră.
Englezii au o zicere: cel mai întuneric este înainte de răsăritul soarelui. Şi nu degeaba se spune aşa. Există trepte ale (scă)căderii, pentru că rareori cade cineva dintr-odată. Şi există şi un moment, ACEL moment în care ştii că mai jos de atât nu se poate. Acea Groapă a Marianelor, acel abis care înseamnă că nu mai ai ce pierde, că toată inima ţi-e fărâmiţată, că încrederea a dispărut şi că mai bolnav decât eşti ar însemna să fii mort.

Dacă ai ajuns acolo, felicitări! Nu pentru că nu mai ai încredere în oameni sau pentru că te temi şi de umbra ta. Nici pentru că eşti sigur că nu vei mai iubi niciodată. Nici măcar pentru că ai senzaţia că vei muri de foame. Felicitări pentru că, de acum încolo, drumul va fi numai în sus. Acum e greu şi e firesc să fie aşa. Aşa şi trebuie să fie. Doare să te împotriveşti gravitaţiei, doare să înoţi împotriva curentului şi doare să faci lucruri pe care 90% dintre oameni (cred că) nu le pot face.

Dar durerea e benefică. Dacă ar fi uşor, toţi ar ajunge sus, toţi şi-ar îndeplini cele mai arzătoare dorinţe şi toţi ar fi fericiţi. Dar a face ceva greu este ceea ce îţi oferă stabilitate, anduranţă şi un caracter de oţel. A face ceva greu este diferenţa dintre cei care aşteaptă o dimineaţă şi cei care aşteaptă DIMINEAŢA. A face ceva greu face diferenţa dintre a sta în întuneric şi a te teme şi a sta în întuneric şi a aştepta răsăritul.

O săptămână cu dimineţi tinere şi nopţi scurte vă doresc!

{Editorial publicat pe data de 20 noiembrie 2012 si postat pe site-ul Majesty}






76.Simplitatea indiscutabilă a unei nevoi

Foto: http://jootix.com
Atunci când pumnul tău strâns intră perfect în căuşul mâinii altcuiva, când ochii mici ai copilului tău te caută în mulţime şi când ceea ce îmbrăţişezi este tot ceea ce îţi oferă pace, linişte şi o inimă plină de căldură, mai că ai spune că nu mai ai nevoie de nimic.

Şi atunci, chiar în secunda aceea în care iubeşti, nu mai ai nevoie nici de masă, nici de casă şi nici nu te mai interesează dacă este zi sau noapte. Ba chiar nici dacă pâinea e proaspătă, nici dacă mai există balsam pentru o maşină întreagă de rufe, nici măcar dacă vecinul ascultă muzică cu volumul dat la maxim. Dragostea vindecă totul şi iartă orice lipsă.

Doar că viaţa omului nu constă doar din iubire, iar zilele omului sunt pline de nevoi, unele reale, altele închipuite. Uneori credem că avem nevoie de o pereche fenomenală de pantofi. Alteori credem că avem nevoie de biscuiţi cu trei feluri de cremă şi nu ştiu ce design. Tresărim la gândul că a apărut un nou parfum, o nouă marcă de chipsuri pe care trebuie să le încercăm sau cine ştie ce alt lucru pe cât de trivial pe atât de inutil.

În realitate, omul are cu adevărat nevoie de foarte puţine lucruri. Dacă în fiecare zi am elimina un singur lucru inutil, care nu are nicio funcţionalitate sau încărcătură emoţională, ce liberă s-ar simţi casa noastră după 365 de zile! Dacă am învăţat să trăim cu uneltele de bază şi să nu ne umplem bucătăria sau cămara cu trei seturi de cupe de măsurat sau 8-10 de căni de persoană! Dacă am reuşi să scoatem din viaţa noastră gunoaiele pe care le cărăm zilnic într-un sac murdar, pe spate! Măcar dacă am proceda aşa în viaţa fizică şi în cea psihică, cred că am înţelege simplitatea vieţii şi am descoperi o frumuseţe de nebănuit.

În fapt, oricine are nevoie, în egală măsură de frumuseţe şi de pâine, are nevoie să păstreze în viaţa sa ceva care să-l facă să deschidă ochii mari de uimire, să îl ţină cu răsuflarea tăiată şi cu inima plină de baloane de săpun parfumat.

Oricine are nevoie de locuri de joacă şi de locuri de rugăciune. Oricine are nevoie să ştie că poate fi în siguranţă atunci când îşi dă jos masca de adult şi că poate savura în linişte şi veselie vată pe băţ, dulceaţă de zmeură mâncată direct cu degetul din borcan sau de zmeie înălţate cu toată nădejdea. Oricine are nevoie de un loc retras, tăcut, în care să fie numai el şi gândul lui secret, gând de pace şi de creştere, gând de vindecare pentru trup, suflet şi spirit.

Orice om are un mănunchi simplu de nevoi. Nu cea mai mare casă, nici cea mai frumoasă, ci o casă pe care să o facă a lui. Nu cea mai puternică maşină, nici cea mai scumpă, ci una care să te ducă, alături de cel drag, pe drumuri noi cărări avide de amintiri proaspete. Nu cea mai vaporoasă rochie, nici cea mai elegantă, ci cea în care ţi s-a cerut să fii a celui mai drag om al inimii tale, zi după zi, până la finalul timpului.

Având un mănunchi aşa de frumos de nevoi (la care nu le-am adăugat încă pe cele mai frumoase, benefice şi interesante), ce rost mai are, ce sens, ce valoare să ne umplem viaţa cu nevoi ce la un anume timp vor fi mâncate de molii?

Ce sens are?

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de 11 noiembrie 2012}

75. Uşoara deviere şi orbirea reflectorului

Sursă foto: spreadingthefame.com
Dacă ar fi să punem trăirea noastră zilnică într-o crăticioară, la foc mic, tot ce ar mai rămâne de ea ar fi nişte paşi în direcţii arhi-cunoscute, nişte cuvinte spuse sau înghiţite şi ceva acţiuni, poate aceleaşi ca ieri, poate altele. De două degete, poate găseşti acolo şi o atitudine, poate o reacţie. Toate, adunate sub forma unei linii orizontale, subţiri şi netulburate de nimic.

Acolo se află esenţa vieţii tale, dezbrăcată de emoţii, de pasiuni, de victorii şi mai ales de gustul amar al amânărilor şi eşecurilor. Este, dacă vrei, un tipar nebănuit şi şters pe care tu şi eu ne croşetăm zi de zi o viaţă colorată.

Dacă ar fi să ne raportăm la linia aceasta, noi mereu „croşetăm” sub sau deasupra liniei. Orice intreprindem, orice gândim se află cumva deasupra sau dedesubtul acestei linii. Poate că astăzi aleg să nu mănânc un drops, ci o jumătate de măr. Sau poate că aleg să mă culc cu 20 de minute mai devreme decât aş face-o dacă aş continua să muncesc târziu în noapte. Saaaau, poate că fac ceva folositor pentru corpul meu, o dovadă timidă de iubire după ani în care m-am schinguit voluntar. Puţin câte puţin, după mult şi nedrept.


Niciuna dintre acţiunile acestea nu vor atrage aplauze, nimeni nu se va opri în loc să te felicite pentru „decizia excelentă” pe care ai luat-o şi, cu siguranţă, nu va fi niciun reflector pe tine. Poate că nici măcar nu va fi cineva lângă tine ca să ştie ce ai făcut conştient, decis, cu perseverenţă şi intenţii bune.

Dar asta nu contează!

La fel, dacă în locul unui măr mănânci o ciocolată poate că nu vei avea de suferit imediat din cauza glicemiei ce a crescut extrem de repede. Nici nu se va întâmpla nimic dacă vei nutri un pic de invidie faţă de cineva frumos/de succes. Şi poate că nu va şti nimeni (sau nu va reacţiona chiar dacă va şti) că, tu cu tine, eşti un pachet de suferinţe şi nevoi, că te-ai săturat de viaţa asta şi că probabil ţi-ar plăcea să termini cu toate. Nu va fi nimeni acolo care să te certe, să te îndrepte, să îţi arate luminiţa.

Dar nici asta nu contează!

Ceea ce contează însă este că, la fiecare decizie, tu te plasezi deasupra sau dedesubtul liniei. Astăzi nu se vede că te-ai descurcat mai bine decât ieri, pare că traiectoria ta se confundă cu linia orizontală. Dar peste o lună sau peste o jumătate de an, traiectoria ta se va deosebi de linia orizontală. Va fi o curbă care urcă sau una care coboară.

Făcând binele sau, dimpotrivă, obişnuindu-te să iei decizii greşite pentru viaţa ta, acţiunile şi atitudinile tale se vor circumscrie deciziilor de fiecare zi. Se vor supune unei traiectorii, indiferent care este aceea. Şi vor avea ca rezultat un progres, o creştere sau dimpotrivă, un regres, o distrugere. Ceea ce faci astăzi decide dacă faci parte din cei 5% care reuşesc ceea ce îşi propun sau din restul, cei mulţi care se plâng că nu pot.

O zi cu decizii spre în sus îţi doresc!

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 08 noiembrie 2012 }