Retrospectiva unui an bun


Acum, când timpul ţese grăbit plămădirea unui nou an, sper că toţi intraţi în 2014 cu toate treburile importante terminate, cu mulţumirea unui an plin pe care punem lacătul şi cu oboseala plăcută după o muncă ce te stoarce de toate resursele dar care este cel mai bun lucru pe care ai reuşit vreodată să-l faci.


Pentru mine, 2013 a fost un an bun şi mi-aş dori ca 2014 să fie la fel, dar mai liniştit. Am avut o singură constantă în viaţa mea profesională şi anume am continuat să scriu. Pentru că de mulţi ani eu nu pot fără să nu scriu :) Pentru că nişte Oameni m-au găsit scriind aici şi m-au vrut în redacţia, echipa şi viaţa lor. Pentru că în ianuarie se împlinesc doi ani de la acel moment pe care îl consider şi acum magic şi providenţial.

În rest, m-am luptat cu dureri mari şi boli ce mi s-au părut la un moment dat prea grele, am iubit din ce în ce mai mult, am predat engleză în aproape tot timpul meu liber şi am ajuns să înţeleg că asta e calea mea. Nu am idee de ce mi-a luat atâţia ani până să realizez că ăsta e cel mai bun drum pe care pot apuca.


Am ajuns într-un loc bun, în care îmi doresc să cresc mai mult. Am deja rădăcinuţe şi intenţionez să cresc cât mai sus pentru că mă aflu în solul care trebuie. Şi, chiar dacă cineva încearcă să mă ţină pe loc, tot nu-mi mut rădăcinile în altă parte.

La mulţi ani cu drag şi mulţumesc pentru că mai intraţi aici din când în când! Orice click este apreciat :)
Aceeaşi,
Denisa

Naşterea Domnului

Foto: saviorsite.com
Naşterea Domnului



Fără smerenie,-i cu putinţă, oare,
să vezi aşa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând şi naşte-se prin tine?



Mai mare-l credeai tu, şi plin de sine?



Ce-i marele? E ceea ce străpunge,
ca o săgeată, tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. ~ Dinaintea ieslei tale



se-nchină craii; mari îs ei şi ale

lor daruri li se par cele mai scumpe,

când ţi le-aşează-n sfânta poală… 

Însă,
te uită cum pălesc şi li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză



a scutecului tău, ~ cum smirna strânsă



cu greu, tămâia fumegând la curte
şi aurul adus cu-atâta zel
de peste mări şi ţări, au zile scurte
şi,-apoi, te şi-amărăsc, ~ pe lângă cel



ce are-ntreaga bucurie-n El.


Rainer Maria Rilke (Traducere de Şerban Foarţă)

De Crăciun...sau nu

Cineva drag, M.I. (nu ştiu dacă îmi dă voie să îi desconspir numele aici) m-a rugat să compun ceva cu tema: ce înseamnă naşterea lui Iisus pentru mine. Pentru cei care nu au auzit acest text ieri, recitat la programul special pentru naşterea Domnului, îl redau aici, ca o dedicaţie pentru sărbătorile de iarnă pentru toţi cei care sărbătoresc nu consumerismul şi pseudo-dărnicia un moş îmbrăcat în roşu, ci ce serbează ceea ce înseamnă sărbătoarea asta în esenţa ei.

Foto: perfectlyflawedandgracefullycalled.com

La începutul secolului al XIX-lea, Europa sfâşiată de război urmărea cu sufletul la gură marşul lui Napoleon Bonaparte şi aştepta mult doritul final al unei lupte ce durase aproape două decenii. Departe de front, în perioada dintre celebrele lupte de la Trafalgar şi Waterloo, mai exact în anul 1809, puţini bebeluşi se năşteau. Între aceştia, trei care au marcat istoria universală: profesorul şi reformatorul medical american Oliver Wendell Holmes, compozitorul german Felix Mendelssohn Bartholdy şi fostul preşedinte american Abraham Lincoln.

În 1809, lumea era preocupată de război, nu de copii. Dar după două secole, mai are cineva vreun dubiu în ceea ce priveşte contribuţia istorică mai mare, dacă ar putea alege între războaiele napoleonice şi cele trei personalităţi ale secolului al XIX-lea?

La fel s-a întâmplat şi în cazul naşterii lui Isus Hristos. Locuitorii din Betleem nici măcar nu bănuiau că Fiul lui Dumnezeu, că Pruncul, că Cel Aşteptat tocmai se născuse în oraşul lor. Numai câţiva păstori şi ceva magi L-au cunoscut, dar întreaga lume a fost schimbată definitiv datorită acestui eveniment.

Ce înseamnă naşterea Lui pentru mine?

Înseamnă începutul lungului drum spre eliberare, spre libertate, a fiecărui om. Şi nu un drum oarecare, nu un labirint în întuneric şi având ca ajutor o singură busolă (şi aceea stricată). Nu. Drumul spre eliberare este unul pregătit de un Frate iubitor, ai Cărui paşi se află mereu înaintea paşilor mei timizi. Iar El nu îmi înşeală niciodată aşteptările!

Naşterea lui Isus înseamnă posibilitatea de a ţine în mână, de a studia, de a înţelege o Biblie care nu se termină cu Maleahi, ci cu Apocalipsa lui Ioan. Înseamnă mii de volume scrise despre Isus şi cu scopul comentării Noului Testament. Înseamnă întâlnirea cu bunul Păstor care a spus cele mai frumoase pilde din istorie şi m-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Tot ce trebuia să ştie lumea a spus Isus şi toate cuvintele frumoase pe care le cunosc, El le-a plămădit mai întâi!

Naşterea lui Isus înseamnă apariţia pământeană, în trup, a Celui care face jumătate şi încă un pas din distanţa până la mine, pentru a mă iubi. Înseamnă întruparea unei relaţii autentice, fără minciună, fără trădare, fără egoism. O relaţie în care eu şi El suntem una, ziua şi noaptea, nu doar pe 25 decembrie sau într-o altă dată oarecare din an.

Naşterea lui Isus înseamnă asigurarea învierii într-o vreme în care gândurile mele nu se îndreaptă  deloc spre moarte, dar în care iubesc viaţa cu fiecare fibră. Şi mai mult, înseamnă speranţa care mă face acum să zâmbesc şi să visez la ziua întâlnirii cu Emanuel, Cel care este iubire în carne şi oase.

În acest Isus am deplină încredere. Datorită Lui am înţeles că momentul pe care Îl alege Dumnezeu pentru orice eveniment din acest Univers este întotdeauna cel mai potrivit. Pe acest Isus Îl pot cunoaşte doar prin Golgota. Iar dacă viaţa mi-a dat o cruce de purtat şi m-a făcut să urc împreună cu Isus Hristos aceeaşi Golgotă, am grijă să mă întreb care dintre tâlhari sunt, cel bun sau cel rău. Şi dacă răspunsul nu este cel corect, Dumnezeu mă poate îndrepta atât timp cât rămân la cruce.

Naşterea lui Isus înseamnă pentru mine convingerea că nimic nu mă poate separa de dragostea lui Dumnezeu, pentru că între mine şi El există legătura sfântă pe care a împletit-o Mielul Isus Hristos. Isus este Cel prin care sunt acceptat lângă tronul de Har, Isus este Cel prin care pot fi fără frică şi fără pată înaintea Tatălui meu bun.


Şi mai ştiu ceva. Că dacă cea mai mare nevoie a mea şi a noastră ar fi fost de informaţie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un învăţător. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de tehnologie, Dumnezeu ne-ar fi trimis un om de ştiinţă. Dacă cea mai mare nevoie a noastră ar fi fost de bani, Dumnezeu ar fi trimis un economist. Dar întrucât nevoia noastră cea mai mare a fost de iertare, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor.

99. Cu mască, fără mască

Ea avea pielea albastră,
Şi el la fel.

El îşi ascundea culoarea pielii,
Şi ea la fel.

Ei au căutat o persoană cu pielea albastră
Întreaga lor viaţă.

Dar au trecut unul pe lângă altul,
Şi niciodată nu au ştiut.
(Shel Silverstein)

Le putem găsi în fiecare casă. Unele sunt scoase din cutiile lor frumos colorate şi folosite o dată pe an pentru a-i speria pe vecini. Sau le folosim ca decoraţiuni frumoase, pe un perete verde-catifea. Sau ca amintiri de la carnavalul de la Veneţia.

Altele, cele strălucitoare, cu pietre semi-preţioase, sunt folosite la petrecerile de soi, în care e musai să fim cei mai admiraţi, cei mai strălucitori, să ne prefacem forţat în cei mai de succes oameni din oraşul acesta.

Unele măşti sunt aplicate cu religiozitate, în fiecare joi seară – în speranţa că ridurile vor dispărea şi porii se vor face mici de tot. Că petele şi pistruii vor dispărea, iar în locul lor pielea va arăta ca a unui nou născut. Că vom reuşi să părem mai tineri, mai verzi.

Şi mai există un tip de măşti pe care unii dintre noi le purtăm zilnic. Este acel zâmbet prietenos, prin care ţintim să părem mai fără griji decât suntem. Mai optimişti decât e cazul. Sau, mai rău, zâmbetul care ascunde cele mai perverse dintre intenţii. Este acea pereche de ochelari care ne poate face să părem cool, dar care ne şi fereşte de ochii indiscreţi ai lumii. Sau poate este acea volubilitate încântătoare, care ascunde, în realitate, teama de a rămâne fără cuvinte de spus sau vidul care poate da naştere la întrebări iscoditoare.


Fiecare om a purtat o mască, cel puţin o dată în viaţă. Masca de om rău, pentru a îndepărta pe cineva care a ajuns să ne facă prea mult rău. Masca de om optimist, pentru a compensa un mare gol, o mare depresi(un)e. Masca de iubită, amantă, soţie perfectă, pentru a evita să lăsam la vedere un putregai enorm, o dezamăgire sau un pântec care refuză să fie roditor.

Masca de bărbat mulţumit, pentru a deturna privirea de la o viaţă veşnic nesatisfăcătoare şi pe bună dreptate. Masca de copil cuminte, pentru a masca o dependenţă încă nedescoperită. Masca de vorbitor stăpân pe sine în faţa oricărei mulţimi, cu toate că palmele transpiră şi genunchii tremură imperceptibil. Şi o mulţime de altele asemenea.

Fiecare om poate să poarte chiar şi acum o mască. De aceea, trebuie să privim cu mare atenţie pentru a vedea adevărul din spatele măştii. Unii ascund anxietatea legată de îmbătrânirea precoce. Alţii ascund teama de ruina financiară. Alţii ascund o iubire care încă dăinuie şi alte cărei flăcări pâlpâie univoc. Dar mai sunt unii – consideraţi inconştienţi – care îşi lasă măştile jos. Dacă priveşti direct în ochii lor, vei vedea cine sunt cu adevărat şi ceea ce sunt capabili să facă.

[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 15 decembrie 2013 ]

Măcar pentru o secundă...

Foto: takepart.com
Cum ar fi ca, măcar pentru un minut, o secundă, am putea să uităm de dureroasa respingere, de înţepătoarea durere, de neaşteptatul, de cruntul diagnostic? Un pic de culoare, o perucă şi un fotograf pregătit să imortalizeze această secundă de "fără griji" pentru câţiva bolnavi de cancer fac din videoclipul de mai jos cel mai înduioşător material pe care l-am văzut în ultima vreme. Doar 3 minute şi un pic de pregătiri şi câteva secunde remarcabil de sensibile.

Lungul drum spre casă (reportaj)

Foto: carolleephotos.blogspot.com

Atunci când am căutat în Google imagini cu Petrică Federici, mi-au apărut puţine rezultate şi cele mai multe de tipul pozei din dreapta: de la şedinţe foto. Nesatisfăcător totuşi pentru ceea ce aveam eu nevoie, aşa că am decis să pun în cuvinte ce lipseşte acestor imagini.

Petrică s-a născut în România rurală, în casa unei mame care nu a avut posibilitatea să îl crească. Nici pe el, nici pe ceilalţi doi fraţi. Firesc, toţi au ajuns la căminul de copii şi apoi la groaznicul centru pentru persoane cu handicap neuro-psihic de la Siret.

Foto: flickr.com
Povestea demonică şi cu un final optimist o puteţi vedea mai jos. E cutremurătoare, aşteptaţi-vă să plângeţi, să vă revoltaţi, să se nască în voi o mânie anormală. Dar este o poveste a speranţei, a biruinţei, a puterii dincolo de orice. E ceea ce face diferenţa dintre un eşec şi o victorie, dintre Mihai şi Petrică, dintre a fi irecuperabil şi a avea o viaţă normală.
Vizionare plăcută!

Partea I
România Irecuperabila - LAGARUL DE LA SIRET... by medialert


Partea a II-a

In premiera: LUNGUL DRUM SPRE CASA (integral... by medialert

Când infirmitatea devine model

Foto: proinfirmis.ch

Infirm. Diform.
Prea gras. Slăbănog.
Cu picioarele prea scurte. Cu talia prea groasă.

Cei mai mulţi suntem altfel decât manechinele. Chiar la polul opus, mai strâmbi decât strâmbătura însăşi.

Unii se străduiesc să fie asemenea acestor manechine, alţii să străduiesc să încapă în haine făcute după un model ideal. Dar există şi unii, extrem de puţini, după care uneori - foarte rar - se creează un alt fel de manechine. Mă refer la cei de aici.

Foto: proinfirmis.ch

Fără a comenta prea mult, nu puteam să nu scriu despre asta şi, dimineaţă când am redactat ştirea, am fost nevoită să îmi fac loc între şiroaie de lacrimi pentru a putea să scriu tot ce am simţit că trebuie să scriu. Dureros, tăios, înduioşător şi foarte clar că toţi avem imperfecţiunile noastre. Dar cine să mai judece asta? Cine ia piatra să arunce primul?





Şi, privind şi la videolcipul acesta, eu ce scuză am ca să nu fac mai mult cu viaţa mea şi pentru cei din jur?