Înainte de un nou răsărit

Acum 10 ani fix, am decis să nu mai postez pe acest blog - după 10 ani în care postasem cu regularitate, varsandu-mi dulce și amar în acest pătrățel de internet, ani în care o parte din postările mele devenise pagini de carte și mă împrietenisem cu oameni care deveniseră "cititori ai sufletului meu." 

Recitind ultimele postări din 2015 îmi aduc aminte și ce ascultam în timp ce scriam, ce mâncam pe acel peron de gara, și ce lacrimi plângeam în acel aeroport în care îmi doream să rămân. Și, mai ales, îmi amintesc de ce am ales să îmi trag sufletul pentru o vreme. 

Și de atunci au trecut atâtea milioane de clipe.

Acum, pare că am reintrat într-o casă părăsită sau, în cel mai bun caz, o casă bântuită de întrebări și amintiri care încep să mi se furișeze prin viață, zi de zi. 

Astăzi copacii ne arata ce ușor este să dai drumul nenecesarului și să accepți inevitabila clipa. Așa că, iată-mă, revenind; dar nu că să continui de unde am lașat lucrurile, ci pentru a exersa desfacerea de sine. Pentru că urmează un nou răsărit. 

A fost odată (4)

Cu greu se putea gândi la un loc mai înfricoşător, murdar, haotic, zgomotos decât staţia de metrou din Porte Maillot. Se credea deja pierdută pe un drum prea lung, între oameni neprietenoşi, nevorbăreţi, murdari.

Într-un colţ de ţară.

Într-un orăşel în care nici măcar muzica nu-i mai picura în urechi.

Între oameni care nu bănuiau că cea mai mare frică a ei era de a pierde un amărât de tren.

După vreo 10 minute de bâjbâială a găsit peronul corect de metrou spre Massy Palaiseau. A urcat, s-a aşezat pe primul scaun cu bagajele toate lipite de ea, aşteptând sosirea în Gara Austerlitz.

Cu puţin înainte ca metroul să ajungă la destinaţie, un fior de lumină a pătruns în vagon. Metroul ieşise la suprafaţă înainte de Pont de l'Alma. Mult întuneric urmat de puţină lumină de amiază de noiembrie ce inundă tot vagonul. Ochii ei leneşi, pierduţi în ceaţa de afară s-au mărit însă brusc, la vederea lui: turnul Eiffel. Cum? Era în Paris şi habar nu avea? Da, Paris. Paris! Dar cum se putea? De unde?

Întrebările s-au născut şi s-au stins mai repede decât scurta imagine ce îi apăruse subit înaintea ochilor. Metroul a reintrat în întuneric, la fel ca gândurile ei. Drumurile ei se întorceau în Paris...

Totul începea să capete umbre familiare. Trecuseră 12 ani de când lăsase Parisul şi tomuri întregi de amintiri îi furnicau între tâmple. O mâncau degetele, amintindu-şi cât scrisese despre asta. Câte zeci de pagini, mistuite de brichetă. Câte fotografii arse pe un DVD ascuns intenţionat sub maldăre de hârtii. Şi câte firimituri de inimă lăsate în vânt. 

Fără să se poată gândi la nimic altceva, a ajuns în Austerlitz.O cupolă înaltă, aproape ca o catedrală pentru trenuri. Un peron al aşteptărilor, ce urma să o lanseze în ultima bucată de drum. "Doar" 4 ore rămâneau să se mai scurgă până la el. O ultimă zvâcnire, o ultimă teamă, ultimul tren pe care mai putea să îl piardă. Era pe peron, a urcat în trenul abia tras la linie, şi-a găsit locul şi s-a aşezat. A oftat scurt. Seara urma să o găsească pe strada lui.

........................

După 2 zile de chicoteli, de amuzante replici încoace şi încolo din filmul lor preferat (Ratatouille), de vizitat muzee, catedrale, acvarii, maşini şi mai mici, picnicuri înfofolite, doar cu brânză şi mere, de cuibărit pe străzi mici din cauza vânturilor potrivnice, se întorceau în aceeaşi gară. Emoţii la fel de mari, prinse între trenuri care veneau şi plecau. Toate temerile ei trecuseră, era fericită, după multă vreme. Era împăcată. Visa, spera, făcea planuri. S-au despărţit repede, lacrimile nici măcar nu au avut timp să se hotărască. El uitase însă să îi spună că cea mai mare temere a ei se împlinise - ea pierduse trenul demult...



Părţile anterioare pot fi citite aici: partea 1, partea a doua, partea a treia.

A fost odata (3)

degetele mele si un rasarit

Cele mai rapide drumuri spre aeroport se fac la 5 dimineaţa. Nu există cozi molcome de maşini, nu există semafoare, nu există îndoieli. Toate se topesc sub ochii lăcrimând de emoţii abia oftate. Toate dispar sub paşii hotărâţi ai unei femei care ştie ce caută...dar mai ales ai uneia speriate de moarte să nu piardă avionul.

Uneori cele mai rapide drumuri se fac de la terminalul "Plecări", mai ales atunci când uiţi că până la poarta de îmbarcare trebuie să laşi bagajul de cală unde trebuie (şi asta te costă 20 de euro!). Alteori cele mai rapide drumuri se fac printre magazinele de suveniruri, decorate pentru sărbătorile de iarnă - pentru că mintea ta zburdă pe alte meleaguri. Mereu însă cele mai rapide drumuri se  caută pe bâjbâite, spre porţi de îmbarcare necunoscute, pe culoare aproape goale, spre un loc cu wifi ca să vorbeşti cu el, trezit din somn la ore mici.

Nu îşi amintea nimic decât obsesivul gând că nu trebuia să piardă avionul. Şi nici autobuzul spre Porte Maillot. Şi nici trenul cu care mai avea de mers vreo 6 ore - ca şi când fiecare dintre ele ar fi reprezentat unica, irepetabila legătură cu viitorul ei. Doar că după 2 ore, avionul nu era încă anunţat la poarta de îmbarcare...poate că de ce se temea, chiar se va întâmpla: va pierde avionul şi se va întoarce la loc acasă. Urma să îi spună că nu mai poate veni. Să îl invite să mănânce singur toată mâncarea pregătită pentru picnicul în doi. Să anuleze rezervarea la hotelul "acela", care îi plăcea ei. Să anuleze excursia, concertul, planurile şi să-şi pună viaţa în cui....

Ce bine că în numai trei ore, vedea deja răsăritul soarelui de la mii de metri altitudine, undeva în spatele avionului, cu inima cât un purice, cu respiraţia fierbinte aburind hubloul avionului şi cu ochii mari privind în faţă ca şi când ar fi putut zări ceva dincolo de nori. Spera. Visa. Ah, ce bine era să fi putut dormi un pic, după 2 nopţi zemuind de emoţii aiuritoare. Era epuizată de nesomn, de speranţe, de planuri, de hărţi şi de lecţii de franceză, dar mai ales de gânduri care nu-i dădeau pace. Avionul îl prinsese, dar autobuzul?

Cu primul pas pe micuţul aeroport îmbrăcat în ceaţă multă şi lăptoasă au început şi emoţiile. Deodată nu mai reuşea să-şi desluşească scrisul pe carneţelul ei de limbi străine, nu-şi amintea cum să ceară indicaţii spre următoarea legătură, muşchii feţei se crispaseră, obrajii erai palizi din cauza frigului, sau a fricii şi uitase şi care îi era numele în ţara asta...

După o aşteptare de 40 de minute, îi îngheţaseră faţa, umerii şi genunchii, dar se ţinea strâns de valijoară şi de telefonul pe care avea indicaţiile lui pas de pas. Totul era aproape bine dacă reuşea să se urme în autobuz şi să ajungă în Porte Maillot. Nu mai conta nici bărbatul străin care se aşezase lângă ea şi o făcuse să ţină mâna pe portofel tot drumul. Nici românii care vorbeau tare. Nici şoferul care gonea nebuneşte pe autostradă. 

În autobuz era cald, ceaţa se rărise, fluturii se înmulţiseră ca nebunii şi mai erau doar 8 ore până la el. Nu pierduse avonul, nici autobuzul. Şi, spera ea, că nici trenul...

(continuarea aici) 

{daca nu ai citit postarile anterioare, poti citi aici parte si aici partea a II-a}

Pasul din intuneric

Ai avut vreodată o amintire atât de plină, de coaptă, de zemoasă şi totodată acră încât să îţi năvălească direct pe obraz şi să se prelingă agale, la vale, de tot pe buze, pe gât şi pe umărul stâng, numai ca să se ducă lângă inimă? 

Dar ai născut vreodată un mănunchi de stropi de amărăciune, asemenea unui vas mic cu trandafiraşi, căruia nu i-ai putut rezista şi a trebuit să îi dai drumul să cadă? Amintiri din acelea tăioase, colţuroase, legate de locuri, oameni, întâmplări deloc întâmplătoare pe care nu ai mai vrea să le întâlneşti vreodată? 

E cicatricea aceea mare de la ureche până spre coaste.

E semipareza.

E bărbia plină de cicatrice.

E scrisoarea aceea plină de mânie pe care nu ai mai trimis-o.

E cea mai mare temere legată de îmbătrânire.

E ora ta cea mai întunecată.

E cel mai trist cântec pe care l-ai ascultat vreodată.

E cea mai disperată rugăciune pe care ai spus-o.

Şi binele trece. Şi răul trece şi el. Ceea ce nu trebuie să uiţi este că, pentru a ieşi la lumină, primul pas pe care trebuie să îl faci e tot un pas în întuneric către lumină, da?

Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit

Ce ciudat că o inimă care se frânge nu scoate niciun sunet, nici măcar un scârţâit apatic atunci când se închide de lume.

Ce ciudat că până ieri strigai de fericire în toate zările, ochii îţi străluceau, iar buzele nu puteau decât să se arcuiască într-un zâmbet. Acum nici măcar nu se mai văd toate umbrele acestor trăiri. Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit.

Ce ciudat că nu se mai simte nici focul arzând, nu se mai zăresc nici măcar tăciunii, nici jarul. Şi te cuprinde un mare gol din toate părţile, care îţi umple creierul şi stomacul şi-ţi adoarme pe veci fluturii din stomac.

Ce ciudat că nu mai poţi auzi decât acel "la revedere", spus o singură dată, dar resimţit ca o mie de ecouri, ce îţi înţeapă inima, sângele, plămânii şi lobul urechii drepte. Ba chiar şi buza de sus o înţeapă, iar şi iar, ca să îţi dispară orice urmă de plăcere ce are legătură cu el sau ea.

Şi ce ciudat că nu există niciun leac pentru o inimă frântă, aşa cum există pentru genunchii juliţi sau coatele învineţite.

Ce este şi mai ciudat este că într-o zi toate acestea vor avea sens. Şi că inima asta, care este cuprinsă foarte curios între coastele ce alcătuiesc cutia toracică, va putea să trăiască în pace şi cu fluturii din stomac.

A fost odată (2)

Verificase telefonul de 3 ori. Ceasul de încă 4. Timpul afişat de tabletă era pur şi simplu greşit. Timpul - stătea - pe - loc. 

Era în groaznicul moment în care trebuia să aştepte scurgerea ultimelor 5 ore până ce urma să plece spre aeroport, dar ori de câte ori încerca să facă altceva ca mintea să nu mai fie acolo, timpul se încăpăţâna să curgă asemenea mierii zaharisite dintr-un borcan de 800 de grame. 

A luat lista de bagaj la rând. Bilete dus-întors: bifat. Hartă: bifat. Traseul de 11 ore pe care îl avea de parcurs până la el descris în detaliu de el: în buzunarul de la piept. Lucruri mici, lucruri mari, parfumul care i-a plăcut lui, pulverizat pe scrisorile de la ea. Aparatul foto. Eşarfa primită cadou de la el, într-o cutie de buline. Cadoul pentru el. Şi o doză consistentă de bună dispoziţie.

Mai erau 4 ore. Gândul că putea să rateze avionul sau oricare dintre legăturile din lungul drum o paraliza. Terminase de verificat toată lista de bagaj. De două ori - surprinzător (sau nu!) nu lipsea nimic. Poate că lectura ar reuşi să facă timpul să curgă mai lin. Luă o carte groasă şi pe care o citise de 2 ori înainte - atât de interesantă era. Acum însă niciun cuvânt nu reuşea să treacă dincolo de ochi. Nu încăpea nimic în mintea ei decât drumul acesta lung, copleşitor pe care încă nu făcuse niciun pas dar care îi umpluse viaţa de 4 luni încoace.

Mai erau 3 ore. "Cum să adormi acum? Să rişti să pierzi avionul? Nu, nu se poate. Caută un film. O comedie. O dramă. Orice care să trezească sentimente, emoţii, să închidă robinetul acesta de fluturi din stomac". Nu cred că ora 2 dimineaţa e recomandată pentru aşa ceva, dar fie. Dar cum să urmăreşti un film când viaţa ta este mult, mult mai palpitantă?

Mai erau 2 ore. Nu poţi să te apuci de nimic serios în 2 ore. A luat nişte coli albe - schiţatul mereu a ajutat-o să se relaxeze. Şi atunci când a intrat la facultate abia după contestaţii. Şi atunci când primul iubit a forţat-o să se împace, ameninţând că se aruncă de pe un cămin din Regie. Şi atunci când era singură. Şi atunci când nu era. Dar ce să desenezi acum? Trenuri? Gări? Avioane de hârtie? Turnul cu ceas! Da, turnul. Turnul ei preferat. Dar parcă ideea era să uite de drumul acesta dorit, aşteptat, dar copleşitor de emoţionant. 

Mai era o oră. Una dintre orele acelea lungi, în care nimic nu-şi are rostul. S-a întins pe pat, cu lumina stinsă. Inima îi bătea atât de tare încât a trebuit să se întindă pe podea pentru ca să nu facă un atac de panică. Să respire uitase. Să se gândească la orice în afară de călătoria ei părea misiune imposibilă. A aşteptat, numărând gânduri şi amintindu-şi de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. 

Nici măcar nu îşi mai amintea că se temea să nu piardă avionul.

(Prima parte poate fi citită aici)

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate...

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate conducând o maşină sport imaculată, purtând haine croite pe măsura mea, cu părul coafat recent şi cu manichiura făcută perfect.

Vreau să ajung acolo într-o maşină break uzată, care are noroi pe roţi după ce am dus copiii în tabăra de cercetaşi. Vreau să fiu acolo cu o pată de unt de arahide pe bluză după ce am făcut sandvişuri copiilor bolnavi ai vecinilor mei. Vreau să fiu acolo având un pic de noroi sub unghii după ce am curăţat buruienile din grădina cuiva. Vreau să fiu acolo cu săruturile lipicioase ale copiilor pe obraji şi cu lacrimile unui prieten pe umăr. 

Vreau ca Dumnezeu să ştie că am fost şi am trăit cu adevărat aici. (Marjorie Pay Hinckley)

A fost odată...

Bateria telefonului facea beep din 10 în 10 secunde, semn că discuţia urma să se termine. Fuseseră aproape 8 ore pline de planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. Încă o noapte de toamnă lungă, de privit la aceeaşi lună dodoloaţă şi de trimis poze în întunericul nopţii, cu nimicuri întâmplate pe două străzi aflate la mii de kilometri - care vibrau la unison de câteva luni bune. 

Îşi promiseseră că nicio conversaţie nu se va termina cu "la revedere", pentru că ştiau că niciodată nu aveau să termine toate vorbele pe care le năşteau unul pentru celălalt. Îşi promiseseră că vor cumpăra baghete cu ierburi mediteraneene. Că se vor plimba seara pe lângă turnul luminat feeric din fotografia ei preferată. Surprinzător, turnul era singurul element din universul lui de care ea se îndrăgostise. În jurul turnului se vor înfiripa atâtea clipe de neuitat, de care ea habar nu avea. Şi, mai ales, îşi promiseseră că vor degusta bunătăţi la târgul ce se deschidea în doar câteva zile.

Acum însă trebuia să închidă - bateria îi obliga.

Era doar 5:30 dimineaţa. Soarele se zărea timid în lumea ei, în care toată visarea dulce de la răsărit abia începea. Într-o oră urma să plece spre serviciu, să lase deoparte turn, să uite toate promisiunile şi să se arunce în nebunele 24 de ore care o mai despărţeau de drumul spre lumea lui. 24 de ore în care trebuia să lase totul gata, pentru ca - fără griji - să se adâncească în tot universul lui cu iz de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. O viaţă înaltă cât o catedrală.

(continuarea aici)

Draga Cosmin....

Dragă Cosmin,

Abia daca ne cunoaştem prin cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat. Tu ai citit mai mult din mine, eu ceva mai puţin din tine. Aşa că simt că presiunea este maricică în ceea ce ţine de plăsmuirea unei urări. :) Voi încerca însă să o fac, cu emoţie şi nesiguraţă, având însă certitudinea că vei înţelege atât ce se scrie cât şi ce există în spatele cuvintelor. Aşadar...

îţi doresc să să auzi mereu şoapta lui Dumnezeu, pentru că asta va însemna cu siguranţă că El este aproape de tine. Îţi doresc să pleci în toate luptele de pe genunchi şi să le închei victorios în acelaşi loc. Îţi doresc să îi laşi pe toţi oamenii mai buni decât i-ai găsit. Îţi doresc să te cureţi de tot ce înseamnă condamnare de sine, egoism, resentimente, spirit critic şi să laşi loc generos pentru multe - toate! câte există bune pe lumea asta. Şi fie ca oglinda în care priveşti zilnic să-L vezi pe Hristos! 

Flacara din interiorul tau

Uneori, puterea din interiorul tău nu este o flacără puternică pe care o văd toţi, ci o scânteie mică ce îţi şopteşte: Poţi şi ştii să faci asta! Continuă!

Text scurt despre primii 10 ani ai blogului

Luna aceasta se implinesc 10 ani de când ceea ce scriam, cu religiozitate, zi de zi şi-a găsit drumul spre internet şi de când am început sa public pe ici pe colo câte ceva din gândurile mele. De 10 ani îmi tot torn picătură cu picătură din preaplinul inimii prin diferite locuri şi faţă de diferiţi oameni şi, privind în urmă, mă simt bucuroasă că uneori zilele voastre au fost un pic mai bune datorită vreunei frânturi de cuvânt presărate pe aici. Nu o spun eu, din mândrie, ci voi mi-aţi scris-o şi mă bucur ori de câte ori o citesc. Şi pentru asta vă mulţumesc colectiv pentru că, invariabil, şi zilele mele au devenit mai frumoase datorită vouă.

Totul a început pe un grup yahoo, pe numele lui Floare Albastră. Era 2005, abia scoteam nasul pe internet, dar atunci mi-a venit ideea de a crea o revistă online unde să public mai mult. În acest scop am învăţat singură HTML, am găsit găzduire gratuită pe angelfire şi am creat un site care este neterminat şi acum (dacă vreţi să vă amuzaţi daţi click aici - numai primul număr al revistei există).

Apoi, la finalul lui 2005 poetul (şi nu numai) Radu Ilarion Munteanu - pe care nu mai ştiu cum l-am cunoscut - mi-a sugerat să trimit un eseu la un concurs organizat de site-ul Liternet. Premiul era chiar publicarea eseului într-o zi, până la finalul anului. Şi nu ştiu cum s-a făcut că eseul meu a fost publicat pe 30 decembrie 2005. Îl puteţi citi aici, dacă nu aţi făcut-o până acum. Şi acum îmi amintesc emoţiile pe care le-am avut când mi-am văzut numele cocoţat acolo, în susul paginii.

A urmat activitatea la revista online Pasager, din care am păstrat doar eseul în memoria lui V.A.L., pe care îl puteţi citi aici. Era 2007 şi începeam să învăţ ce înseamnă să publici, să ai termen limită, să stai cu răsuflarea tăiată până la publicarea următorului număr. Ce mai emoţii!

Apoi, arareori am început să public ce mai gândeam şi simţeam. Multe au rămas în secţiunea de ciorne, pradă moliilor virtuale. Am preferat să mă ocup de organizarea timpului, de design interior, am scris articole despre orice altceva şi mai puţin despre ceea ce simţeam. Atunci a încolţit în mintea mea că ar trebui să mă apuc să scriu la reviste de design, pentru că prea mult îmi plăcea asta. După ce am trimis CV-ul şi câteva materiale la reviste de profil şi nu am primit niciun răspuns, am reconsiderat ce crezusem.

Însă, în 2011, când am reluat din plin scrisul pe blog constant, aproape zilnic, mi-am dat seama care este punctul meu forte - să îi fac pe oameni să se simtă bine, apreciaţi, optimişti, încurajaţi. Atunci începe şi colaborarea mea cu revista Semnificaţii, de pe site-ul Majesty, locul care mi-a oferit vizibilitate fără a-mi cere nimic în schimb - doar să public în fiecare dimineaţă de luni. Ceea ce am şi făcut o bucată de timp şi vreme de peste 100 de editoriale. 

Apoi a fost plecarea în Anglia, postările lungi şi melancolice de atunci. Ploile puţine, dezamăgirile multe, dorul de casă, singurătatea şi foamea îndurate - toate au pus amprenta pe stilul meu. Încercam să par bravă, dar în toate nopţile adormeam plângând. 

La începutul lui 2012, când am revenit acasă, blogul şi editorialele mele mi-au oferit ocazia de a scrie zilnic la o revistă de excepţie, Semnele Timpului, unde am descoperit că îmi place politica externă şi că îmi este la îndemână să scriu features despre Orientul mijlociu şi cel apropiat. Desigur, am descoperit multe altele acolo şi atunci (ca de exemplu ce înseamnă să-ţi exersezi gândirea critică), dar acestea au fost adevărate surprize deoarece nu îmi cunoşteam aceste laturi "creative". A fost prima dată când am fost plătită ca să scriu şi lucrul acesta încă mă onorează. 

În prezent, editorialele mele pot fi citite pe aplicaţia DevoTin2015 şi găsite în arhiva acestui blog de către oricine doreşte. Este drept că cele mai multe sunt încă în ciorne, pentru că am vrut să le recitesc înainte de a le reda lumii virtuale (mai au litere mâncate, semne de punctuaţie puse aiurea etc). Pentru actualizări şi noutăţi, daţi like paginii de Facebook a blogului - unde voi posta zilnic, de luni. Le voi scoate din arhivă şi afişa cu plăcere. 

Nu uitaţi şi de provocarea acestui an, la care încă mai aştept doritori. :) 

Vă mulţumesc pentru că mă citiţi şi, mai ales, pentru preţuitele mesaje pe care mi le trimiteţi. Să vă fie zilele şi nopţile la fel de bune ca ale mele în aceşti 10 ani.

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data (poezie)

If I had my child to raise all over again

by Diana Loomans

If I had my child to raise all over again,
I'd build self esteem first, and the house later.
I'd fingerpaint more, and point the finger less.
I would do less correcting and more connecting.
I'd take my eyes off my watch, and watch with my eyes.
I would care to know less and know to care more.
I'd take more hikes and fly more kites.
I'd stop playing serious, and seriously play.
I would run through more fields and gaze at more stars.
I'd do more hugging and less tugging.
I'd see the oak tree in the acorn more often.
I would be firm less often, and affirm much more.
I'd model less about the love of power,
And more about the power of love.

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data

As construi mai intai stima lui de sine si apoi o casa.

As picta cu degetele mai des si as arata cu degetul mai rar.

As corecta mai putin si as relationa mai mult.

Mi-as lua ochii de la ceas si i-as folosi la privit.

M-as ingriji mai putin sa invat si mai mult sa imi pese.

M-as plimba mai des si as inalta zmee.

Nu as mai fi serioasa, ci m-as juca cu adevarat.

As alerga prin campii si m-as uita la stele.

As imbratisa mai des si as smuci mai rar.

As privi mai des la stejarul din ghinda.

As fi ferma mai rar si as afirma mai des.

As fi mai rar o pilda a iubirii de putere

Si mai des o pilda a puterii iubirii.

Provocarea anului (pentru mine si tine)

Dragii mei,

Zilele acestea circula pe Facebook un "joc", care indeamna oamenii sa faca fapte bune pentru altii, un fel de lant al bunatatii, la care se inscrie de bunavoie oricine doreste. Unii posteaza statusuri pentru primii 4, altii pentru primii 7, nu conteaza. Textul este ceva de genul:

În ciuda tuturor problemelor care s-au întâmplat și se întâmplă între noi, această lume are nevoie și de bunătate cu siguranță. Particip în inițiativa ”Pay it forward” sau ”Dă-i mai departe”. Primele 7 persoane care vor comenta la acest status cu “I’m in” vor primi o surpriză din partea mea într-o perioadă de un an. O surpriză cum ar fi o carte, ceva “homemade”, o vedere, absolut orice surpriză! Nu va fi nici o grabă. Se va întâmpla când voi avea dispoziția necesară de a pregăti ceva frumos, potrivit pentru tine și care te-ar face fericit. Surpriza va fi primită prin poștă sau personal. Aceste 7 persoane, la rândul lor trebuie să posteze acest status pe profilul de Facebook. O dată ce voi avea numărul complet de persoane care au comentat cu “I’m in”, voi contacta în privat pe fiecare așa încât să îi trimit și statusul să-l poată copia și posta, (nu dați share) pentru a se putea forma o conexiune de bunătate pe Facebook. 

M-am inscris si eu, voluntar, in 2 asemenea "jocuri", dar am vrut sa extind demersul, provocand pe toti cei care ajung pe aici sa participe, daca vor. Anul acesta vreau sa fac cadouri, asadar TOTI cei care vor ajunge pe blogul meu, vor citi postarea aceasta si vor dori sa primeasca un cadou, sa imi scrie pentru ca eu voi fi cel care il voi face. :) Sigur va contine si ceva motivational si personal, dar va fi un cadou real, cu o valoare pana in 50 de lei, pe care vi-l voi da personal - daca doriti - sau prin posta. Am mult(e) de oferit, asadar va invit sa faceti parte din cercul meu de beneficiari si sa faceti acelasi lucru altor 2-3 persoane.

Nu cred ca avem nevoie de motive ca sa fim generosi, dar cred ca este cazul sa incepem sa gustam din placerea de a face pe cineva fericit (macar) pentru o zi - depinde, evident, de cadou. Asadar, astept un mesaj de la tine nu aici, ci pe adresa mea personala de e-mail (denisaforeverinlove(@)yahoo.com) cu detalii. 

Pana atunci, toate bune, adevarate si frumoase!

D.S.

4 in 1 (adica urare pentru Alex, Stefan, Fane si Booshwa)

Uneori oamenii sunt frumosi nu pentru ca au un ten frumos sau o privire patrunzatoare si interesanta, nu pentru ca spun lucruri frumoase plasmuite din cuvinte alese, ci pentru ca asa sunt ei. Din fire. Oameni inalti, nu la statura ci la caracter, oameni plini de daruri si de calitati, care te ajuta sa intelegi si sa traiesti lucruri. 

Astazi este ziua unui asemenea om si am decis sa-l surprind si sa ii fac o urare publica pentru ca a transforma inima in cuvinte mi-este cel mai drag lucru de pe acest pamant. Dar si pentru ca despre asemenea oameni trebuie sa se scrie si sa se povesteasca. Si pentru ca in trecut poate ca am esuat in a-i arata sau reflecta intotdeauna uimitoarea lumina a fiintei lui.

Mai intai si mai intai, el este genul de om care nu se uita si nici macar nu baga in seama cicatricele tale, pentru ca el stie mai bine decat oricine ce inseamna locuri amortite sau care inca dor. De aceea, el m-a invatat sa-mi accept si, chiar mai mult, sa-mi iubesc corpul, indiferent cat de "stricat" ar parea. 

Apoi, el m-a invatat ca esecul este mai degraba o zgarietura, o amarata de zgaiba, nicidecum o cicatrice - asa cum credeam eu. Si ca doar pentru oamenii iau decizii gresite nu inseamna ca ei sunt gresiti. Exista parere de rau, exista cai de reparare a greselilor trecutului si exista "imi pare rau pentru atunci".

Si la final el mi-a aratat ca inima oricarui barbat este foarte, dar foarte asemanatoare cu marea: are furtuni, are valuri si poarta in sine adancimi...dar are si perle. Perle multe, pretioase, intre care cea mai draga imi este capacitatea lui de a nu ma trata ca pe un om oarecare. Niciodata. Nici in suferinta. Nici in saracie. Nici in boala. Niciodata. Niciodata...

Urarea aceasta este pentru cine alegi tu, Stefan - pentru tine sau cei 3 alter ego. Primeste-o o data (sau de 4 ori), dar intelege-o ca venind de la un om care te pretuieste pentru tot ce ai facut si continui sa faci pentru mine.

La multi ani,
Same (old) D.S.

Editorialele mele

Pentru Majesty scriu în fiecare săptămână, lunea, şi am propria rubrică numită Cuvinte colorate.

1. Răbdare de bambus
2. Acceptarea limitelor false
3. Lucrurile pe care sa nu le faci
4. Taiat pentru a creste
5. Nu este vorba despre ei, el sau ea
6. Furtul de identitate
7. Nu uita sa-ti amintesti
8. Viata, inalta si maiestuoasa ca o salina
9. Cum sa construiesti o catedrala
10. Să nu...îţi iroseşti viaţa
11. Soarele vieţii
12. Rugăciune pentru pace
13. Aparenta libertate
14. Dusmanul cel mai mare
15. Gandeste gandul
16. Amestecul de prajituri
17. A astepta vs a sari randul
18. Despre bunătate
19. Disciplina si la ce foloseste ea
20. Paienjeni si alte arahnide
21. Stii tu cat de inalt e cerul?
22. Ce hranesti, creste; ce infometezi, moare
23. Zborul 93
24. Gradina
25. Vin sarbatorile. Vin?
26. Un pic despre Joseph si mai mult despre disperare
27. Nebunia furtunii
28. Fa ce face colibriul
29. Cat un bob de mustar. Sau cat o ghinda
30. Halloween-ul: ce a fost si ce a ajuns
31. Tatuajul meu marca Emerson
32. Lasa trecutul sa fie trecut
33. Despre bagaje si vechituri
34. Vechile dureri
35. Deschide usa, exploratorule
36. Despre nevoie şi suficienţă
37. Schimbare, schimbări, cea mai importantă schimbare
38. Sa ne concentram putin
39. Adu-ti aminte
40. Niste vase goale
41. ...si toate celelalte vi se vor da pe deasupra
42. Cum te pregăteşti pentru cea mai importantă întâlnire
43. Până ce like-urile ne vor despărţi
44. Vorbe de viaţă şi vorbe de moarte
45. Cuvinte de moarte (partea a II-a)
46. Când ciocolata este prea dulce
47. Respectul şi tăcerea
48. Rugăciunea lui Agar
49. Despre o casă, despre un om
50. Zidurile care strigă
51. Ceva ce seamănă cu criza vârstei mijlocii, dar nu este 
52. Imediat ce începi să renunţi...
53. Cui după cui, minune după minune
54. Când pustiul înfloreşte
55. Liniştea din toiul furtunii
56. Nu fi neroditor
57. Niciodată nu am trăit ce am trăit aseară
58. Mai mult personaje, mai puţin umbre
59. Soarele, căsătoria şi lucrurile mici
60. Să avem grijă ce iubim
61. Cea dintâi şi cea de pe urmă iubire
62. Eu iubesc grădinarii
63. O generaţie de comozi
64. Un prieten vechi te aşteaptă
65. Singurul meu Peter
66. 10 sau 10.000 de ore
67. Lecţia portocalei
68. Masa numărul 6
69. Panoul de plută
70. Lumea, cu un buric al pământului mai puţin
71. Ziua în care viaţa nu mai este grea
72. Atunci când înţelegi că "într-o zi" nu există
73. O scrisoare (de dragoste) pierdută
74. Uşurătatea remarcabilă a fiinţei şi durerea ce o urmează

104. Intoarcerea din pseudo-"purgatoriu"

Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi, şi picioarele de cădere. (Psalmi 116,8)

Ne petrecem întreaga viaţă făcând planuri, punând pe hârtie şiruri întregi de lucruri de făcut pentru mâine, săptămâna viitoare şi anul viitor. Facem aranjamente, încercând să prezicem viitorul (sau măcar credem că avem puterea aceasta).

Ne imaginăm trăind în case mari, umplute cu rafturi de cărţi, arome de cafea de cicoare şi râsete din inimă. Ignorăm ideea că am putea ajunge în stradă, printr-o simplă neînţelegere sau că putem ajunge săraci lipiţi.

Ne imaginăm familii fericite, copii cuminţi, soţi fideli şi romantici. Petreceri laborioase, mese festive şi pline, viaţă lungă şi succes asigurat. Ignorăm însă că riscăm să fim la fel de uşor abandonaţi sau trădaţi de cei mai dragi dintre cei mai dragi oameni. Că vom fi aruncaţi la o parte imediat ce apare cineva mai bun, mai sănătos, mai puternic, mai vrednic de iubit.

Viitorul de peste o oră sau de mâine devine astfel tărâmul celor mai aiurite dintre visări, celor mai nedomesticite iluzii şi celor mai mari dorinţe. Un singur lucru rămâne sigur: că atunci când se va dezvălui, viitorul nu va fi deloc aşa cum ni l-am imaginat - neştiind şi nebănuind o clipă măcar că următoarea sarcină importantă şi urgentă pe care o avem de îndeplinit va fi să ne apărăm sănătatea şi să ne ţinem cu dinţii de viaţă, cu toată puterea, cu mintea întreagă şi cu toată credinţa.

Ce nu ne imaginăm este momentul în care trădarea vine dintre fâşiile simple ale corpului nostru, care uneori nu mai reacţionează decât la operaţii grele sau tratamente abuzive. Unele trădări sunt atât de adânci încât nu se mai poate repara nimic, poate doar un transplant pe ultima sută de metri. Apoi aşteptare.

Şi dincolo de toate planurile de până atunci, nu mai putem să planificăm nici măcar finalul zilei de astăzi.

Există situaţii în viaţă în care inima pare bătrână de o mie de ani, creierul neînţelegător şi neîncăpător pentru un purgatoriu mai mare decât viaţa. Neîncăpător pentru suferinţa care nu se vede, nu se ştie şi despre care nu se vorbeşte niciodată.

Suferinţele care nu (mai) înseamnă o boală terminală, ci una care se înrăutăţeşte din zi în zi. Nu sunt leneş. Nu sunt posac. Nu sunt fiţos. Uneori de-abia mă ridic din pat. Alteori trăiesc cu dureri ce durează ore în şir. Totuşi continui să zâmbesc, printre lacrimi. Nu-mi cere să ies din starea asta, să gândesc pozitiv şi să-mi treacă. Are şi “purgatoriul” acesta sensul lui.

Nu sufăr pentru că am greşit. Nici pentru că trebuie să corectez ceva în mine. Nici pentru că sunt mai puţin bun decât tine. Ci pentru că există în mine o putere mai mare care nu poate avea loc decât dacă dispare din mine întunecimea, suferinţa şi gaura asta neagră şi rea.

Nu dilua această realitate. Nu o îndoi. Nu încerca să afli răspunsuri la de ce. Nu te potrivi cu lumea, moda sau timpurile. În schimb, fă loc în tine pentru bine şi curat. Pentru alb şi verde deschis. Pentru flori, frunze şi cântec. După putregai, sunt cele mai bune lucruri care pot ia naştere în viaţa ta.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 26 octombrie 2014}

103. Câmpul cu dorinţe

Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 56)

Noi toţi avem dreptul o dată pe an la o dorinţă pusă în gând, deasupra lumânărilor aprinse pe tortul de ziua noastră. Unii dintre noi mai adaugă câteva dorinţe cu ocazia genelor căzute accidental pe obraz, a bănuţilor aruncaţi în fântână, a stelelor căzătoare, a zecilor de păpădii pe care le „omorâm” cu nemiluita în schimbul unor dorinţe împlinite.

Dar oare când se întâmplă să ni se împlinească o dorinţă mare, cum este? Este întocmai aşa cum ne-am dorit sau nu tocmai? Ne scufundăm noi atunci în strălucirea deplină a fericirii noastre? Sau ne aţintim ochii mai degrabă spre lista cu restul de dorinţe care au rămas neîmplinite? Asupra punctului mic şi negru lasat de un pix cu tuş pe o coală mare şi albă de hârtie, văzând mai degrabă negrul decât albul? Căci, de regulă, observăm mult mai târziu marea de alb, dar ne scufundăm în negrul pe care nu putem să-l alungăm din faţa ochilor, nici atunci când este cât o geană de umbră.

Noi nu ne dorim lucruri simple. Nu, ne dorim lucruri mari, complicate, ambiţioase, pe care le îmbrăţişează alţii şi care prin asta – credem noi – devin tangibile. Ne punem dorinţe poate şi mai mari pentru că ne-am dori să fim fericiţi. Sau mai degrabă să simţim „fericirea aceea”, deşi în realitate suntem orbi tocmai la fericirea găsită în milioane de oameni în jurul nostru. Avem nevoie să ne simţim mici în faţa dorinţelor mari. Să ne simţim speriaţi de propriile noastre visări, de enormitatea şi ne absoluta nelimitare a unui gând. Ştim că ne dorim (aproape) imposibilul, dar sperăm că odată, cândva, şi în dreptul nostru se va scrie: nimic nu este imposibil.

Se întâmplă însă ca tocmai aceste dorinţe mari ale noastre să ne împiedice să fim fericiţi. Cu cât dorim mai mult să obţinem ceva, devenim noi înşine altceva. Visul ne schimbă, mijloacele de a-l îndeplini fac din noi alte făpturi, plăsmuiesc noi universuri în care călcăm inimi şi sfâşiem vieţi, dăm palme celor care ar dori să ne ţină în braţe şi alungăm sentimente curate cu uşurinţa cu care îndepărtăm o şuviţă de păr de pe frunte.

Şi atunci ne loveşte fix în moalele capului revelaţia că goana noastră nu are neapărat scopul atingerii fericirii, ci este mai degrabă o fugă dintr-o inexplicabilă teamă de durere. O durere ca o pală de amorţeală, un junghi sau cât o febră musculară. La inimă. Suntem obişnuiţi zilnic cu dureri şi le îngăduim ca pe o stare normală de lucruri. Dar există un soi de durere pe care nu o putem ignora. Un nivel de durere care ne paralizează sau care ne duce la un accident vascular într-o noapte banală şi care face ca restul lumii să dispară, pentru că nu ne putem gândi la nimic altceva. Şi atunci cea mai mare fericire a noastră este să scăpăm de durere.

Unii folosesc anestezice. Să fie adrenalină. Să fie abuz de alcool sau de zahăr. Să fie fumuri. Să fie dragoste ieftină. Fiecare îşi cunoaşte bine anestezicul cel mai eficient.

Alţii consideră că cea mai bună metodă pentru a alina durerea este confruntarea ei directă, întâlnirea faţă în faţă cu călăii, pelerinajul prin locurile îmbibate de amintiri care acum sunt de-a dreptul putregai, scoaterea din cutia cu amintiri a tuturor totemurilor care au însemnat ceva, la un moment dat.

Unii, puţini, ignoră durerea. Sau aleg să fugă de ea cât mai departe. Să haşureze, cu mână largă, perimetrul real al tuturor locurilor fierbinţi şi să aleagă să evite tot ce ar putea să taie pe viu cicatricea abia formată.

Însă toţi visăm ca la un cadou de mare preţ la ziua în care vom scăpa de durere. Când anstezicul nu va mai fi necesar, când confruntarea nu va mai fi necesară, când hărţile vor fi arse. Toţi sperăm că rănile se vor vindeca. Toţi ne dorim ca buruienile la care privim să se transforme în câmp de păpădii.

Dar nu există răspunsuri uşoare.

Sau, dimpotrivă, unul cam prea uşor de sesizat. Şi atunci ne dăm seama că tot ceea ce ne dorim se află chiar aici şi s-a aflat aici întreaga noastră căutare. Nu în ceea ce visam, nici în ceea ce speram să descoperim nou, ci în cunoscut, familiar, confortabil.

Speranţa. O resursă în cantităţi într-atât de limitate încât tu poţi fi chiar între puţinii oameni care mai speră la ceva, orice.

Speranţa. Ancora care ţine inima împreună, chiar şi atunci când a fost sfâşiată irevocabil.

Speranţa. Atunci când te uiţi la un câmp de păpădii şi poţi vedea nu o sută de buruieni, ci o sută de dorinţe.

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 5 august 2014}

102.Privelistea merita

Când privesc cerurile - lucrarea mâinilor Tale - luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: "Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? (Psalmul 8)

Eu nu sunt omul muntelui, dar recunosc că mi-ar plăcea să fiu în stare să fiu omul muntelui. Dar deşi mi-ar plăcea să cutreier munţi şi văi, să prind răsăritul muntelui şi să călătoresc cu soarele, cu norii, să prind răsăritul lunii şi să alerg cu mintea după gânduri plecate cocor îmi cunosc şi recunosc limitele şi nu mă avânt prea des pe drumuri de munte. 

Asta până duminica trecută când mi-am luat avânt, în inconştienţă şi necunoştinţă într-un traseu către vârful Ciucaş. Nu ştiu de unde avusesem eu impresia că traseul între cabana Muntele Roşu – Vârful Ciucaş via Cabana Ciucaş ar fi un traseu pe care eu l-aş putea face, în condiţiile descrise mai sus. 

Nu ştiu nici de unde elanul de a pleca pe munte - dar e posibil să mi se tragă de la prea mult stat în casă, prea mulţi ani fără concediu ori prea multe gânduri. 

De la ce mi s-a tras nu ştiu. Dar ştiu că m-am trezit la 4, ca în fiecare dimineaţă a vieţii mele, mi-am pus în spate rucsacul şi am plecat. Şi am ajuns. Şi am urcat. Şi am tot mers. Şi ne-am oprit. Şi apoi iar am urcat. Şi tot aşa. 

Să spun că am fost copleşită sau depăşită ar fi o subestimare a stării mele. Nu doar o dată pe traseu am gândit că drumul e prea mult pentru mine. Ori prea greu. Ori prea lung. Ori făcut pentru alte picioare, alţi plămâni, altă inimă şi cu siguranţă pentru oameni cu o voinţă mai sănătoasă decât am eu. Nu doar o dată m-am gândit să mă opresc, fiind dispusă să aştept ore în şir până ce restul grupului se va întoarce prin acelaşi loc şi mă va lua şi pe mine. Nu doar o dată am gândit că – deşi nu mai pot să înaintez – mă voi putea întoarce singură, înapoi la autocar. Dar unde să mă duc? Dacă m-aş fi pierdut la întoarcere? Dacă m-ar fi prins noaptea pe coclauri? Dacă..? Şi dacăăă...? 

În fine, deşi nu mai puteam şi deşi nu am spus-o nici măcar o secundă, am gândit-o. Dar pe munte nu există cale de întoarcere. La fel cum nici întoarcerea în timp nu e posibilă, cum nici sentimentele de ieri nu mai pot fi retrăite, cum plimbările dintr-un noiembrie perfect nu-şi mai găsesc ecou şi cum toate nimicurile pe care le împărtăşeai ieri cu acel cineva rămân astăzi nerostite. 

Revenind, există două elemente care m-au determinat să nu mă opresc. Primul îl reprezintă cei care au avut răbdare să rămână lângă mine – oameni care puteau să înainteze, dar care au ales să meargă în ritmul celui mai slab. Al doilea îl reprezintă străinii care veneau din sens invers, care se întorceau de pe vârf şi care spuneau: „Continuaţi să urcaţi, priveliştea merită!”. 

În viaţă, distanţa şi efortul îţi conferă luxul de a înţelege pentru ce şi pentru cine merită să continui să îşi laşi inima să bată în câte 2 bătăi pe secundă, dar şi pentru ce şi pentru cine e cazul să o laşi mai moale cu emoţiile. Lucruri care mâine vor dispărea şi care nu vor fi lăsat nici măcar o umbră de praf pe noptiera amintirilor. Oameni care poimâine vor uita că ai existat mai mult de 2 secunde în viaţa lor şi pentru care ar fi o durere mare să mai insişti să faci parte din viaţa lor – pentru că pur şi simplu au găsit ceva mai valoros. Sentimente pe care le-ai păstrat cu sfinţenie în cea mai bună cameră a inimii şi care acum sunt măturate de-a valma, într-o curăţenie pe care alţii au iniţiat-o şi tu nu o poţi împiedica. 

În viaţă, distanţa şi efortul te fac să înţelegi că – în ciuda prafului, a golurilor de memorie, a măturilor primite pe spinare şi a câtorva silabe aruncate în scârbă de la diferiţi „parteneri de drum” – valoarea unei singure vieţi nu vine din ceea ce rămâne din tine, nici din ceea ce nu mai ştii să faci sau să simţi, nici măcar din ceea ce alţii consideră de aruncat. 

Valorea vieţii tale este dată de priveliştea pe care speri să o vezi, din adevărul pe care ştii că îl meriţi, din văile prin care ţi-ai lăsat lacrimile, din culmile prin care ai prins aripi, din vârfurile pe care le tot vedeai şi pe care nu credeai că vei ajunge să mai urci vreodată. Valoarea vieţii vine din tot ceea ce speri să vezi de sus – un sus care nu vine nici după 5 minute de entuziasm, nici după 3 luni de cioburi de inimă. Nici după 2 ani de fidelitate, nici după 10 ani de trădări. Culmea nu vine nici măcar când nu mai vezi nimic altceva decât Cerul, ci atunci când îţi dai seama că nu mai ai ce să cauţi în trecut. 

Când înţelegi asta, fiecare centimetru spre vârf este cea mai mare favoare pe care poţi să ţi-o faci. 

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 iulie 2014}

...când nu e bine să stai în drum

Uneori, poveştile de iubire se termină. Poveşti care au adunat gheme de emoţii amalgamate, emoţii care au pictat imagini imposibil de şters, imagini din multe noiembriuri de neuitat...

Şi nu doar că se termină, dar tăişul e brusc asemenea unui coşmar din acela în care numele ei sau al lui este rostit cu drag de un altul sau de o alta. Neîncetat. Definitiv. Coşmar în care monştrii nu se află sub pat, ci în propriul tău imaginar, ascunşi printre tremurat şi cutremurat.

Coşmar dintr-acela în care tot ce îţi doreşti este să te trezeşti şi pe măsură ce îţi doreşti asta cu mai mare ardoare, îţi dai seama că în fapt eşti mai treaz decât oricând.

Dar există drumuri pe care trebuie să le parcurgi singur. Fiecare a trăit momente devastatoare, singurătate, câteva furtuni mai mari şi mai mici. Fiecare s-a trezit tras în jos de valuri mai mari decât el, de emoţii copleşitoare şi de promisiuni mai mari decât ar putea face faţă. Şirag de momente în care a muşcat mai mult decât poate mesteca, după cum ar spune englezul. Când ne uităm unii la alţii, ne dăm seama că a fi nedorit, neiubit, evitat, ignorat, uitat este o povară mai grea decât a-ţi lipsi hrana sau casa. 

Dar toată cutia asta de întuneric este un cadou până la urmă pentru că abia atunci înţelegi. Înţelegi că nimeni nu iese dintr-o furtună la fel ca atunci când a intrat în ea. Nimeni nu trece printr-o călătorie fără a aduce ceva cu sine. Pentru asta există furtunile. Fără a minimaliza durerea şi fără a nega sfâşierile repetate, actele de neiertat în aparenţă, ce ai nevoie cu adevărat este să ţi se spună că nu suferi degeaba. 

Că suferi pentru că merită. Merită să fii mai puternic. Merită să trăieşti. Şi măcar pentru o secundă (sau 60) merită să lupţi pentru viaţa ta. Nu suferi ca să fii trist. Ca să fii deprimat. Ca să devii amar şi posac. Ca să mori la finalul unei bătălii. Suferi pentru că dincolo de gustul amar al perfuziilor de realitate, dincolo de înţepăturile alogene, dincolo de operaţii care taie definitiv din tumori, există o zi. Există mâine. Există luptători care te încurajează. Există strigăte care se aud mai tare decât orice înjurături şi chiar vorbe care nu se aud niciodată. 

Poate că visul acela nu era al meu. Poate că nici nu m-ar fi făcut fericită. Şi cu siguranţă învăţ mai mult de la a sta cu ochii deschişi direct în întuneric decât dacă aş sta cu atenţia îndreptată spre un abur ce păleşte dimineaţa. 

Pot rămâne în urmă cereri în căsătorie nerostite. Pot rămâne transplanturi nefăcute. Analize ne-efectuate. Cicatrice sângerânde şi pline de puroi. Dar asta nu ne ţin pe loc sau în urmă. Nu. Niciodată. Life goes on. Aşadar cine sunt eu să mă pun de-a curmezişul unui coşmar?

101. Transplant. De perspectivă

Foto: 365sewnhearts.blogspot.com

De fiecare dată când plec de la orele de meditaţii de miercuri sau duminică şi aştept autobuzul, privesc înalt spre ferestrele blocului din faţa mea. Geamuri obişnuite, cele mai multe micuţe şi înghesuite, în blocuri gri şi prăfoase, cu perdele din spatele cărora abia se întrezăresc ochi, mâini şi vieţi. Între toate geamurile, este unul la care ochii mei stau aţintiţi din secunda în care ajung în staţie până ce soseşte autobuzul: fereastra de la etajul zece.

Şi asta nu pentru că acolo ar locui vreuna dintre bătrânicile pe care obişnuiesc să le vizitez. Nici vreo iubire secretă sau veche, vreun om pe care refuz să îl las să-şi trăiască viaţa şi pe care să-l sufoc cu iubirea mea. Nici vreun om pe care îl spionez fără încetare. De fapt, în realitate nici nu ştiu cine locuieşte acolo sau dacă locuieşte cineva. Ceea ce îmi atrage însă privirea acolo este grilajul montat în afara acelei ferestre.

În mod evident, nu cred că există vreun pericol exterior la acea înălţime. Nu văd nicio provocare, nicio ameninţare ce ar justifica acele grilaj. Nici nu-mi pot imagina ce s-ar putea întâmpla aşa de periculos care ar justifica gratii.

În schimb, mă gândesc că s-ar putea ca acea casă să fie locuită de cineva care şi-ar risca viaţa în apropierea acelui geam – copii mici sau cumva un adult cu probleme de sănătate fizică sau mentală. Asta mă face să înclin către ideea că uneori este mai periculos ce se află în interior decât ceea ce există afară.

Ceva de tipul unei inimi împărţite între ceea ce ştii că îţi trebuie şi ceea ce ţi-ai dori – acel ceva care îţi pune în pericol zilnic integritatea mentală, capacitatea de a discerne şi puterea de a alege ce este corect şi bine pe termen lung. Sau ceva de tipul unor poveri pe care le vezi ca sacrificii – există zile în care faci sacrificii care par că merită tot efortul şi zile în care fiecare secundă pare un sacrificiu. Sau ceva de tipul unei alegeri între a vorbi cu persoana pe care o iubeşti şi a petrece timpul cu verzi şi uscate în faţa unui monitor. A alege între copii şi muncă. A alege să îngropi sentimente şi să-ţi petreci serile, sâmbetele, concediul singur decât să îţi pui inima pe tavă.

Acestea sunt deciziile care macină şi surpă un gol în inimă. Acestea sunt deciziile din cauza cărora pierdem fire negre şi câştigăm nopţi albe. Nu avem parte de şanse nelimitate pentru a ne putea bucura de ceea ce avem. Nici măcar dragostea pe care ne-au jurat-o iubiţii noştri nu mai are putere împotriva uitării şi ignorării. Nici măcar suferinţa nu mai are puterea de a reînnoi jurăminte prăfuite sau uitate complet. Exact acolo unde speram să contăm nu ne mai găsim niciun loc, exact acolo unde credeam că putem să găsim o îmbrăţişare primim doar ignorare şi acolo unde ne doream să contăm am ajuns în plus, deranjanţi şi nebăgaţi în seamă.

Nimic nu este mai rău decât regretul de a fi pierdut ceva ce avea potenţialul de a ne schimba viaţa.

Oasele se fracturează. Organele se opresc. Carnea de sfâşie. Pielea se încreţeşte. Putem coase carnea, suda oasele, repara răni, vindeca vânătăi şi masca cicatrice. Putem mima că ne interesează cineva până ce ne împrumută suma de bani de care avem nevoie. Sau până ne oferă ajutorul pe care altul nu îl poate oferi. Când viaţa se sfâşie în felii, nu mai e nicio ştiinţă, nicio pricepere, nu mai există reguli.

În esenţă, nu poţi să rezolvi problema pentru că tu însăşi eşti problema Tot ce mai există este posibilitatea unui transplant. De perspectivă. Şi eventual şi de inimă. Una de carne dată pe una care să simtă ce înseamnă iubirea adevărată, nu doar cea din interes, nevoie, singurătate etc.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 30 iunie 2014}