Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 56)
Noi toţi avem dreptul o dată pe an la o dorinţă pusă în gând, deasupra lumânărilor aprinse pe tortul de ziua noastră. Unii dintre noi mai adaugă câteva dorinţe cu ocazia genelor căzute accidental pe obraz, a bănuţilor aruncaţi în fântână, a stelelor căzătoare, a zecilor de păpădii pe care le „omorâm” cu nemiluita în schimbul unor dorinţe împlinite.
Dar oare când se întâmplă să ni se împlinească o dorinţă mare, cum este? Este întocmai aşa cum ne-am dorit sau nu tocmai? Ne scufundăm noi atunci în strălucirea deplină a fericirii noastre? Sau ne aţintim ochii mai degrabă spre lista cu restul de dorinţe care au rămas neîmplinite? Asupra punctului mic şi negru lasat de un pix cu tuş pe o coală mare şi albă de hârtie, văzând mai degrabă negrul decât albul? Căci, de regulă, observăm mult mai târziu marea de alb, dar ne scufundăm în negrul pe care nu putem să-l alungăm din faţa ochilor, nici atunci când este cât o geană de umbră.
Noi nu ne dorim lucruri simple. Nu, ne dorim lucruri mari, complicate, ambiţioase, pe care le îmbrăţişează alţii şi care prin asta – credem noi – devin tangibile. Ne punem dorinţe poate şi mai mari pentru că ne-am dori să fim fericiţi. Sau mai degrabă să simţim „fericirea aceea”, deşi în realitate suntem orbi tocmai la fericirea găsită în milioane de oameni în jurul nostru. Avem nevoie să ne simţim mici în faţa dorinţelor mari. Să ne simţim speriaţi de propriile noastre visări, de enormitatea şi ne absoluta nelimitare a unui gând. Ştim că ne dorim (aproape) imposibilul, dar sperăm că odată, cândva, şi în dreptul nostru se va scrie: nimic nu este imposibil.
Se întâmplă însă ca tocmai aceste dorinţe mari ale noastre să ne împiedice să fim fericiţi. Cu cât dorim mai mult să obţinem ceva, devenim noi înşine altceva. Visul ne schimbă, mijloacele de a-l îndeplini fac din noi alte făpturi, plăsmuiesc noi universuri în care călcăm inimi şi sfâşiem vieţi, dăm palme celor care ar dori să ne ţină în braţe şi alungăm sentimente curate cu uşurinţa cu care îndepărtăm o şuviţă de păr de pe frunte.
Şi atunci ne loveşte fix în moalele capului revelaţia că goana noastră nu are neapărat scopul atingerii fericirii, ci este mai degrabă o fugă dintr-o inexplicabilă teamă de durere. O durere ca o pală de amorţeală, un junghi sau cât o febră musculară. La inimă. Suntem obişnuiţi zilnic cu dureri şi le îngăduim ca pe o stare normală de lucruri. Dar există un soi de durere pe care nu o putem ignora. Un nivel de durere care ne paralizează sau care ne duce la un accident vascular într-o noapte banală şi care face ca restul lumii să dispară, pentru că nu ne putem gândi la nimic altceva. Şi atunci cea mai mare fericire a noastră este să scăpăm de durere.
Unii folosesc anestezice. Să fie adrenalină. Să fie abuz de alcool sau de zahăr. Să fie fumuri. Să fie dragoste ieftină. Fiecare îşi cunoaşte bine anestezicul cel mai eficient.
Alţii consideră că cea mai bună metodă pentru a alina durerea este confruntarea ei directă, întâlnirea faţă în faţă cu călăii, pelerinajul prin locurile îmbibate de amintiri care acum sunt de-a dreptul putregai, scoaterea din cutia cu amintiri a tuturor totemurilor care au însemnat ceva, la un moment dat.
Unii, puţini, ignoră durerea. Sau aleg să fugă de ea cât mai departe. Să haşureze, cu mână largă, perimetrul real al tuturor locurilor fierbinţi şi să aleagă să evite tot ce ar putea să taie pe viu cicatricea abia formată.
Însă toţi visăm ca la un cadou de mare preţ la ziua în care vom scăpa de durere. Când anstezicul nu va mai fi necesar, când confruntarea nu va mai fi necesară, când hărţile vor fi arse. Toţi sperăm că rănile se vor vindeca. Toţi ne dorim ca buruienile la care privim să se transforme în câmp de păpădii.
Dar nu există răspunsuri uşoare.
Sau, dimpotrivă, unul cam prea uşor de sesizat. Şi atunci ne dăm seama că tot ceea ce ne dorim se află chiar aici şi s-a aflat aici întreaga noastră căutare. Nu în ceea ce visam, nici în ceea ce speram să descoperim nou, ci în cunoscut, familiar, confortabil.
Speranţa. O resursă în cantităţi într-atât de limitate încât tu poţi fi chiar între puţinii oameni care mai speră la ceva, orice.
Speranţa. Ancora care ţine inima împreună, chiar şi atunci când a fost sfâşiată irevocabil.
Speranţa. Atunci când te uiţi la un câmp de păpădii şi poţi vedea nu o sută de buruieni, ci o sută de dorinţe.
