68. Masa numărul 6

Foto: bluebowdesigns.co.uk

Îmi place să privesc oamenii. Să stau, din turnul meu de termopan, şi să privesc în gol, spre micii şi marii oameni care se plimbă cu copiii lor, care muşcă alene dintr-un covring sau care aleargă după autobuz. Îmi place să urmăresc, pas cu pas, drumul frumos al fiecăruia.

Unii vorbesc la telefon şi nu se grăbesc. Atunci îmi place să cred că la capătul celălalt al firului este cel căruia îi duc dorul, omul căruia i-ai asculta glasul întreaga zi, zâmbind cu o gropiţă în colţul gurii.

Sau, poate, că la capătul celălalt al firului este copilul care a avut febră toată noaptea şi care a rămas cu soţia. Atunci fiecare pas departe de casă este usturător şi nici nu ştii dacă se întorci acasă sau să te grăbeşti spre locul de muncă pentru a ajunge degrabă înapoi acasă.

Poveşti pe două picioare, pe sub umbrele, uitate prin colţuri de autobuz. Le savurez dintr-o parte, nevăzută de nimeni, fără umbră. Sorb poveste după poveste şi cuvânt după cuvânt, fac scenarii, îmi imaginez casele răcoroase din care au plecat, mâinile calde pe care le-au ţinut, obrazii calzi pe care i-au cuprins înainte să plece.

Ceva care îmi place şi mai mult este să stau aproape de oameni, să citesc poveştile nespuse în ochii lor. Spre exemplu, în ochii celor de la masa numărul 6 (nume de cod). Ce frumoase sunt poveştile despre istoria unui cuplu. Primul semn de viaţă, trimis în necunoscut. Prima aşteptare lungă, primele emoţii de a fi sau a nu fi.

Îmi place să observ acolo unde scânteiază ceva în ochi atunci când unul povesteşte despre celălalt, când cuvintele devin rotunde numai atunci când se menţionează numele celui drag, atunci când umerii goi sunt încălziţi, atunci când şoaptele sunt înţelese numai de o singură ureche, atunci când un părinte vorbeşte despre copiii de acasă sau când altcineva împărtăşeşte câteva idei despre pasiunea lui, pentru care călătoreşte peste mări şi ţări.

Eu trăiesc pentru şi prin poveştile de dragoste. De unde şi adresa mea de e-mail (pentru cei care o ştiţi). Iubirea îmi dă încredere că există insule pe care mă pot refugia. Că am prieteni faini, care pun preţ pe ceea ce contează. Că licărirea aceea nu dispare niciodată, doar trece de la unul la altul şi licăreşte mai mult şi mai frumos în ochii fiecăruia dintre noi. Vă iubesc, oameni dragi, de la masa numărul 6!

Chiar dacă nu (mai) aveţi pe cine să iubiţi în felul acesta, iubiţi oricum. Căutaţi, doriţi flacăra aceea. Ea există.

Acesta este sfatul meu, după 7 luni...

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 14 august 2012}