86.Poveste despre un ghiveci

Foto: christianunschooling.com

Dacă aţi avut vreodată curiozitatea de a căuta fotografii cu arborii mamut, cunoscuţi şi ca arborii sequoia, probabil că aţi fost şi voi surprinşi de grandoarea şi rezistenţa pe care le emană aceşti copaci.

Arborii sequoia pot fi atât de bătrâni încât să numere câteva mii de ani. Pot fi atât de înalţi încât să atingă cu uşurinţă 100 de metri. Pot avea un trunchi atât de gros încât e nevoie de 10 oameni care să-l înconjoare, cu braţele deschise.

Dar şi mai interesant decât toate acestea este rezistenţa într-atât de mare a copacului încât acesta nu se prăbuşeşte nici chiar şi dacă prin baza trunchiului său se taie o cale de acces pentru pietoni şi chiar pentru autoturisme. Poate că aţi fost şi voi surprinşi, cum am fost şi eu, de asemenea imagini incredibile şi rarisime în natură.

În schimb, nu ştiu dacă aţi avut curiozitatea să descoperiţi cât de mare este o sămânţă din care creşte un asemenea arbore, ca niciun altul în flora lumii. Eu am fost curioasă. Şi am descoperit, cu destulă surprindere, că o sămânţă de sequoia este la fel de mare (sau de mică) ca un bob de orez.

Ce se află în ADN-ul acelei seminţe care o face să crească şi să se transforme în ceva aşa de extraordinar? Nu ştiu. Ce fenomene, ce trăsături, ce minuni dau formă, consistenţă şi culoare unui arbore mamut? Nici asta nu ştiu.

Ceea ce este evident însă este că orice sămânţă are un potenţial enorm şi invizibil. Puse una lângă celaltă, seminţele diferitelor plante pot părea identice sau purtătoarele unor diferenţe prea mici ca să fie identificate. Că dă naştere unei păpădii, unui salcâm, unui cais sau unei buruieni oarecare, sămânţa nu capătă o identitate decât în momentul în care ajunge la maturitate şi dă roade. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, spune Biblia.

Eu, având mâinile până la cot în pământul inimii mele, ce seminţe sădesc? Ştiu oare ce roade vor aduce omisiunile de acum, îndepărtările, cuvintele spuse la mânie sau la durere, absenţa, fuga, orgoliul?

Cuprind eu cu mintea ce înseamnă ziua de mâine pentru cel pe care l-am mustrat în treacăt, cu scopul bun de a-l îndrepta, dar pentru care mustrarea mea poate fi picătura care a umplut paharul? Înţeleg eu ce înseamnă o critică, venită poate într-o zi în care toate merg prost, pentru un coleg oarecare? Pricep eu ce înseamnă să nu spun un lucru bun, să nu fac un compliment, să nu îndrept o greşeală la timp sau imediat ce am observat-o?

Şi, mai mult: îmi este clar că orice sămânţă aşez în ghiveciul inimii mele sau a altuia, aceasta va creşte, va da roade şi se va transforma în ceva mare, ce poate fi benefic sau, dimpotrivă, dăunător?

Ce seminţe am avut ieri în mână şi ce am lăsat în urma noastră? Ce status pe Facebook? Ce comentarii? Ce postare pe blog? Ce fotografii? Ce cuvinte, ce discuţii, ce promisiuni pe care suntem siguri că nu le vom onora niciodată? Câtă valoare am cultivat? Câtă iubire am cultuvat? Cât de bine se reflectă scopul vieţii mele în fiecare sămânţă pe care o aşez în ghivecele celor pe care îi întâlnesc?

Dacă nu vreţi să fiţi sufocaţi de buruieni, aveţi grijă ce seminţe purtaţi în buzunarul de la piept. Nu lăsaţi să treacă zile goale printre noi.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 18 martie 2013}

85. Ultimele zile

Atunci când am aflat că o amică foarte bună, pe care o ştiu de când eu aveam 1 an iar ea 2 este suspectă de cancer, mi s-au tăiat picioarele. Vestea despre boala incurabilă a altuia e mereu asemenea unui pumn venit fix în stomac. Uneori ai crede că te-ar durea mai puţin dacă ar fi vorba de tine, că ai reuşi să fii puternic, să stai tare, să rezişti. Dar aşa, altul suferă şi nu poţi face absolut nimic.

Din nefericire, boala nu alege, nu discriminează între sărac şi bogat, între foarte tânăr şi bătrân, între fericit sau depresiv. Peste toţi soarele răsare în fiecare zi, ploaia cade, lucrurile se întâmplă nediscriminatoriu.

Uneori, boala vine ca urmare a deciziilor personale. Poate că ştii că celulele corpului se înnoiesc total la fiecare şapte ani; prin urmare ce am mâncat, băut, simţit, cum am trăit în urmă cu şapte ani determină ce sunt, cât de bine mă simt şi cât de puternic (sau nu) sunt astăzi. Atunci când apare boala nu putem decât să regretăm că nu am avut mai mare grijă de noi, că nu ne-am menajat inima, ficatul, stomacul, că nu ne-am îngrijorat mai puţin, că ne-am irosit nervii şi firele de păr cu toate prostiile.

Alteori, aceeaşi boală vine şi la cei care au mâncat ce trebuie, care au făcut sport regulat, care nu au făcut excese de niciun fel şi au fost optimişti. Atunci nu mai avem ce să regretăm, doar ne punem întrebări legate de nedreptăţi şi insuccese.

Însă, cu atâta boală, suferinţă şi moarte în jurul nostru se petrece ceva interesant în om. De când scriu pentru mulţi oameni, câteva mii, am constatat că noi, oamenii, suntem interesaţi doar de promiximitate şi de numere.

Pe de o parte, dacă nu se întâmplă aproape sau aici, dacă nu mă afectează direct, dacă nu îmi atinge intim zona de confort, pot foarte bine să nu mă implic, pentru că nu mă priveşte şi nici nu vreau să aflu. Dacă moartea nu îmi trece, şuierând, pe la urechi, moartea de dincolo nu mă mişcă.

Pe de altă parte, doar o moarte nu are nicio şansă să mă mişte, ci numai milioane – uneori, poate că nici acelea. Şi o moarte oarecare nu ne face pielea de găină, ci una cât mai violentă, cât mai abruptă, una care să fi lăsat în urmă orfani, poveşti remarcabile de iubire sau supravieţuitori cu poveşti cât mai frapante. Suntem avertizaţi că imaginile sunt şocante, ne creşte pulsul urmărindu-le, suntem oripilaţi, dar rămânem cu privirea acolo.

Ce este mult mai grav decât ceea ce tocmai am relatat este faptul că mii de oameni mor pentru ca noi să învăţăm pagini întregi de lecţii:

Să ne respectăm. 

Să avem grijă de ce apropiem de noi, ce lăsăm să ne înconjoare şi să ne intre în corp. 

Să fim împăciuitori. 

Să lăsam treburile în ordine. 

Să folosim fiecare zi pentru a face bine celor din jur 

Să nu ne irosim energia pe care o avem pentru a ne plânge de nenoroc. 

Să apelăm mai degrabă la înţelepciune decât la impuls. 

Să înţelegem că e mai ferice să dai. 

Să iubim orice, pe oricine, tot. 

Să fim mai blânzi...

În faţa morţii, nu mai poţi să fii tare. Chiar şi pietrele se erodează în anumite condiţii. Şi mă întreb acum, când moartea mi s-a arătat – din nou – de ce nu îi iubim mai mult pe oamenii bolnavi încă dinainte de a se îmbolnăvi? De ce lăsăm ca moartea care se întâmplă în jur să ne lase aproape la fel? De ce trebuie să apară teama de boală sau de moarte în viaţa noastră pentru a încerca şi altceva? De ce e nevoie să ne numărăm viaţa cu linguriţa şi picătura pentru a ne deschide orizontul spre lucruri mai bune?

De ce începem să trăim profund abia când moartea lasă o umbră în viaţa noastră, prin lipsa unui om drag ori a unui suflet nevinovat? De ce ne plângem că avem vieţi mici, dar nu trăim decât o mică parte din ce am putea trăi, până ce cunoaştem ceasul care ticăie timpul înapoi?

Aşa de dificil o fi să ne găsim chemările, să ne umplem zilele cu viaţă sau să nu ne mai plângem de NIMICURI, precum ziua de luni sau o amărâtă de ploaie? Eu aş răspunde că nu e dificil, dar vă las pe voi să răspundeţi. Fie ca de acum să începeţi să nu vă trăiţi ultimele zile, ci chiar cele dintâi. Dar să fie bune! :)

[Editorial publicat pe 4 martie 2013, pe site-ul Majesty ]

84.Umbra

Motto: „Există totuşi o diferenţă între noi: tu te plictiseşti cu mine şi eu mă plictisesc fără tine” (Ilia Ilf)

Fiecare dintre noi are o umbră. Nu mă refer aici la întunecimea ce se proiectează pe asfalt în faţa sau în spatele nostru în funcţie de momentul zilei. Nu mă refer nici la tristeţea revărsată pe chip, la finalul unei zile proaste, după ce te-ai împiedicat sau după ce te-ai fript, încă o dată.

Nu vreau să scriu nici despre învelişul vizibil ce ne acoperă sufletul, nu despre faptul că eşti prea tânăr sau prea ridat, prea mare sau prea subţire, nici despre ceea ce te-a purtat prin locuri mai apropiate sau mai depărtate şi ţi-a permis şi promis să-ţi arate lumea. Nu despre ce te-a ridicat, s-a luptat cu febre şi erupţii, oase şi inimi frânte vorbim azi.

Dar până să ajungem la umbră, vreau să deschid o scurtă paranteză. Probabil că aţi auzit că prima accepţiune a cuvântului latin persona a fost aceea de mască. În teatrul antic, actorii purtau măşti care erau adecvate rolului interpretat, ceea ce, în timp, a condus o sinonimie între mască şi interpretarea unui rol, pe scenă sau în viaţa reală.

În sine, a purta o mască nu e în mod automat ceva condamnabil. Nu trăim în junglă şi trebuie să ne subscriem comportamentul regulilor socialmente acceptabile. Nu ieşim pe stradă în pijama (oricât de comod ne-am simţi astfel) şi nici nu vorbim cu vânzătorii de la piaţă folosind acelaşi vocabular ca atunci când ne aflăm la un interviu sau într-o conferinţă. Adeseori, comunicarea noastră este una impersonală, deoarece interacţionăm cu oameni care îndeplinesc roluri. Denisa care intră într-un magazin este doar un client mulţumit sau nemulţumit. Este complet irevelant dacă, în viaţa personală, casierul din faţa mea este un om optimist sau iubeşte copiii. Interacţiunea noastră se rezumă la două măşti, de client şi de angajat al magazinului. Închid paranteza.

Umbra la care vreau să mă refer astăzi este cea din accepţiunea lui Carl Jung. Astfel, în afară de masca normală, pe care fiecare o poartă o interacţiunile funcţionale ale vieţii, toţi purtăm cu noi un sac de trăsături care ne-ar pune într-o lumină proastă în ochii celorlalţi. Ce ascundem? Ce reprimăm? Ce refulăm? Ce proiectăm, fără să ne dăm seama, asupra altora? Dar mai ales, ce mai rămâne din imaginea noastră? Câtă ipocrizie, câtă prefăcătorie, câtă dorinţă de a fi „bine” pentru a nu-i întrista pe cei din jur?

Nu mi-am propus să judec pe nimeni. De altfel, fiecare dintre noi trăim o experienţă unică. Fiecare dintre noi există separat. Fiecare merge pe alte drumuri şi întâlneşte alţi oameni. Dar la sfârşitul zilei, când umbra nu mai există, este cineva mai fericit pentru că te-a întâlnit? Îşi aduce aminte cineva cu plăcere că i-ai vorbit astăzi? Poate spune cineva o vorbă bună despre tine? Este măcar o persoană care să se bucure pentru ceea ce ai făcut sau ai spus? Ţi-ai pierdut ziua sau ai făcut ceva folositor? Ai lăsat în urmă gânduri bune sau supărare?

Iar acum, înainte de a stinge lumina pentru a te odihni, crezi că Dumnezeu va spune: „Pentru ceea ce ai făcut azi, meriţi şi ziua de maine?”

[ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 26 februarie 2013 şi poate fi citit aici.]

83. A venit ziua

Foto: democraticvistas.net

Cândva, nu ştiu când şi de ce, în mintea mea imaginea păcii şi liniştii a devenit sinonimă cu o cameră luminată blând, în care o mamă îşi ţine pruncul în braţe şi îl leagănă într-un balansoar, în timp ce pe fundal cântă o cutie muzicală. Mi se părea ceva magic, irepetabil şi de neuitat în liniştea aceea şi mi se părea că nu există nimic mai senin.

După ce am mai „crescut” am înţeles că balansoarul nu e pentru oamenii mari şi că nu e de dorit. În fapt, tot ce poate face un balansoar pentru oamenii mari este să îi ţină pe loc, să le dea iluzia că se mişcă, în timp ce stau pe loc, să îi ţină prea mult în zona de confort – până ce uită că viaţa lor e afară.

Am constatat tot mai târziu că dureros de des alegem pentru viaţa noastră lucrurile cele mai simple, calea cea mai scurtă, soluţia cea mai la îndemână. Să nu ne doară, să nu creştem şi dacă am putea să ne coasem, stângaci, viaţa doar din momente din acestea în care să fim anesteziaţi. Asta chiar că nu ne-ar deranja deloc. Ne închidem în case ca să nu cumva să interacţionăm cu vreo altă fiinţă. Lucrăm şi studiem fără suflet. Şi dacă apare vreo situaţie în care să punem toată pasiunea, o facem folosind cele mai nepotrivite dintre tacâmuri: ura, furia dezlănţuită, resentimentul şi superioritatea. Şi toate astea din cauza unui balansoar în care ne place să ne legănăm – viaţa noastră comodă, dar ternă.

Dacă măcar am reuşi să ne oprim, să deschidem geamul, să căutăm cu privirea, ne-am reaminti că e nevoie de doar 10 secunde de curaj nebun ca să îndrăznim să facem ceea ce ne-am dorit dintotdeauna. Să trimitem CV-ul la firma aceea la care am visat să lucrăm dintotdeauna. Să trimitem un mesaj în care să recunoaştem admiraţia, respectul, iubirea poate faţă de cineva pe care l-am urmărit din umbră. Să intrăm într-un studio de întregistrări şi să nu ne fie frică de vocea noastră.

Vine ziua în care vom înţelege că durerea de a rămâne strânşi într-un boboc este cu mult mai mare decât riscul pe care ni-l asumăm atunci când decidem că e mai bine a înflori, aşa cum frumos se exprima Anais Nin.
Vine ziua în care ne întâlnim cu noi, faţă în faţă. Ne place ce vedem? Am sta în compania noastră? Aducem strălucire sau, dimpotrivă, urâciune şi întuneric?

Vine ziua în care se naşte nevoia imperioasă să nu mai udăm buruienile şi să nu mai lăsăm să le crească rădăcini mai puternice decât florilor. Şi ce ar fi ca binecuvântările tale să vină prin picăturile de ploaie? Ce ar fi ca vindecarea ta să vină prin lacrimi? Şi dacă e nevoie de o mie de nopţi nedormite ca să afli, să ştii sigur, că eşti aproape de ceea ce cauţi?

Şi, ca să-ţi spun un secret, ziua a şi venit. Viaţa ta e acum. Nu te mai minţi că va fi bine, că totul va fi mai liniştit, mai calm, că piesele vor cădea fix în locurile lor, în timp ce tu nu faci nimic pentru asta.
Şi...îţi mai spun un secret: cineva mi-a oferit odată în dar o cutie plină ochi cu întuneric. Mi-a luat ani ca să înţeleg că şi acela era un dar şi că treaba mea nu e să pun întrebări, ci să opresc balansoarul, să învăţ şi să iert.

Ziua aceea a venit şi pentru tine. Ce alegi să faci?

{Editorial apărut pe Majesty, în data de 18 februarie 2013}

82.Viaţa la mâna a doua

Mi-ar plăcea să cred că numărul oamenilor care îşi cunosc calităţile, care se respectă fizic şi mintal şi care îşi cunosc valoarea în faţa lui Dumnezeu este mai mare decât cel al oamenilor care se distrug conştient sau nu. De fapt, nici nu aş şti să vă spun în ce proporţie se găsesc indivizii dintr-o categorie sau din cealaltă. Dar între cunoscuţii mei, majoritatea se tratează şi se comportă ca şi cum viaţa lor ar fi una reciclată, repetitivă, nevoiţi să o trăiască ca şi cum calitatea a doua ar fi singura variantă posibilă.

Foto: elearningr14.blogspot.com

Nu vreau să scriu despre oameni care îmbracă haine pe care alţii le găsesc demne de aruncat. Nici despre oameni care mănâncă sau beau tot ce a mai rămas pe ambalajele alimentare sau pe fundul sticlelor de apă sau suc. Nici despre oameni care nu ştiu că pâinea poate să fie şi altfel decât un colţ tare şi mucegăit.

Nu judec, nici nu condamn. Nimeni nu ştie cât de mult m-am detestat eu însămi, în cei mai mulţi ani ai vieţii mele. Nimeni nu ştie cât rău – de toate felurile – mi-am provocat intenţionat pentru că eram convinsă că nu merit nimic (mai) bun. Nimeni nu va afla vreodată de propriile sabotaje, pentru că sunt convinsă că fiecare om trece măcar o dată printr-o situaţie şi atitudine asemănătoare. Motivul pentru care nu intru în detalii ţine de simplul fapt că fiecare dintre noi ştie cum se (de)cade, cum poţi să faci rău, cum să îţi pui singur piedică şi cum să pari – totuşi – că eşti bine.

De aceea, plec de la premisa că nu are nimeni nevoie de idei pentru a se sinucide social sau spiritual. În schimb, îmi propun să îţi arăt că a fi cetăţean de mâna întâi este de dorit şi este realizabil. În primul rând, nu accepta şi nu crede orice ţi se spune, în special în media. Mergi la o sursă credibilă, fii sceptic înainte de a crede şi diseminează între opinii şi informaţii. Încearcă să înţelegi ce miză are cineva, ce urmăreşte cu acel mesaj, ce se află în spatele intenţiilor expeditorului.

În al doilea rând, nu îţi ocupa timpul liber – nici măcar o mică parte din el – cu lucruri inutile. Nu urmări emisiuni care degradează fiinţa umană, nu citi articole despre nimicuri, nu asculta la radio sau pe telefon producţii cu conţinut îndoielnic, la finalul căruia să nu fi reţinut nimic remarcabil. Timpul tău e prea valoros pentru a fi irosit cu lucruri lipsite de consistenţă.

În al treilea rând, nu accepta să fii tratat prost, desconsiderat, fără respect. Fii atent mai degrabă la ce fac oamenii în preajma ta decât la ce îţi spun – şi de spus spun multe! Petrece timp lângă oameni care ştiu să mângaie, care ştiu să aline lacrimi – nu să le provoace, care sunt atât de senini încât sunt contagioşi, care sunt înţelepţi şi delicaţi – nu care caută orice prilej pentru a te înţepa, care nu adaugă îngrijorări şi bagaje poverii tale, oameni care îţi fac bucurii şi îşi fac timp pentru tine. Fii lângă cei care nu-şi trăiesc viaţa în cap, printre gânduri, ci afară, în mijlocul soarelui şi luminii.

Şi în ultimul, dar cel important rând, găseşte pe cineva pe care să-l ajuţi. Abia atunci când depui eforturi pentru a cumpăra cele necesare altuia, când renunţi la o parte din tine, când îţi reorganizezi tot programul pentru a-ţi face loc pentru altcineva în miezul vieţii tale, abia atunci înţelegi valoarea lui şi, în oglindă, valoarea ta. Nici el, nici ea, nici tu, nici eu nu suntem cetăţeni de mâna a doua. Nici unul dintre noi nu trebuie să trăiască o viaţă la mâna a doua, chiar dacă unii stau pe străzi, unii în case mici, iar unii au şofer la scară.

Fii blând cu tine. Nu te vorbi de rău. Stai aproape de oamenii pozitivi. Spune lucruri constructive. Hrăneşte-te cu lucruri bune fizic, psihic, spiritual. Încearcă să profiţi de orice ocazie, orice întâlnire nouă să te faci util, plăcut, agreat. Să fii aşa de bine, la modul onest, încât să poţi să fi şi să faci bine şi în preajma şi spre folosul altora.

Viaţa la mâna a doua e ca o cămaşă gri, care atunci când e spălată bine, devine albă şi strălucitoare. Aşadar, vă doresc să găsiţi detergentul potrivit şi să aveţi numai „cămăşi albe”! :)

{Editorialul a apărut pe site-ul Majesty.ro, pe data de 10 februarie 2013}

81.Nu fi doar o cărămidă în zid

Ai stat vreodată cu faţa sau cu spatele la un zid? Un zid atât de mare încât să nu îi vezi capătul nici în stânga nici în dreapta şi să fie suficient ce înalt cât să nu poţi să-l sari? Un zid de cărămidă sau de beton armat dincolo de care să nu vezi nimic, dar să ştii că acolo, la 10 centimetri distanţă, se află ceva ce ţi-ai dorit toată viaţa?

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la zid aşa devreme. Întotdeauna credem că mai avem timp, că mai putem încerca să schimbăm drumul, că mai avem soluţii şi că, poate, deja am reuşit să evităm să confruntăm imaginea acestui zid de nepătruns.

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la acelaşi zid pe care l-am mai întâlnit, pe care credeam că l-am escaladat şi pe care speram să nu îl mai întâlnim. Şi uneori sperăm că plecând de lângă el, căutând un alt drum, putem fi scutiţi de confruntarea cu noi, cu problemele noastre, cu obstacolele cele mai detestate.

Aici putem vorbi despre lipsa motivaţiei de a face o schimbare, despre ura faţă de tine, despre teama de a face, a fi, a deveni ceva mai bun, despre un comportament dăunător, despre orice lucru care te împiedică să ajungi mai departe, să treci de zid. Fiecare îşi cunoaşte limitele şi slăbiciunile şi, uneori, se întâmplă să te temi şi de apa mică atunci când nu ştii să înoţi.

Orice ar fi, orice te aduce în acelaşi punct nu este acolo întâmplător. Şi nu doar că se întâmplă să ne trezim acolo, ci este în folosul nostru să fim acolo. Pentru că mai presus decât orice, scopul zidului nu este ca să ne ţină de partea aceasta a baricadei, ci să ne dea ocazia să aflăm cât de mult ne dorim să ajungem dincolo. Zidul nu există ca să rămânem la fel de slabi şi de ne-perseverenţi, ci ca să fim creativi, să găsim un mod de a ajunge unde dorim şi ne e bine, să ne lovim fizic de zid, să zgâriem cu unghiile - la nevoie - până găsim ieşirea.

Eşti în faţa zidului pentru că undeva, cuiva îi pasă că nu faci ce trebuie. Dacă atunci când greşeşti nu îţi spune nimeni nimic, înseamnă că toţi au renunţat la tine, că nimeni nu mai speră să schimbe ceva în bine, că nu mai au răbdare sau nervi sau energie ca să te ajute să continui.

Eşti în faţa zidului nu ca să plângi, ci ca să munceşti mai mult.

Eşti în faţa zidului nu ca să cârcoteşti şi să bârfeşti, ci ca să fii recunoscător că ai în spate un drum şi că ai în faţă o şansă enormă. Poate că dacă ai şti de la început ce e dincolo, ţi-ar fi prea teamă ca să încerci. Deci e mai bine că eşti de partea asta a zidului :)

Dacă faci lucrurile bine, dacă eşti perseverent, dacă renunţi să mai faci ce-ţi place şi începi să faci ce trebuie, dacă renunţi un pic la tine ca să oferi altuia, binele nu întârzie să apară.

Aşadar, dacă ajungi lângă zid, dacă eşti chiar în faţa lui, îmbrăţişează-l şi bucură-te. Alţii au dispărut încă de când erau pe drum. Alţii nici nu pot vedea sau recunoaşte un zid. Alţii se învârtesc în cerc, fără busolă. Tu ai un reper, tu ai ocazia să schimbi ceva şi ai şi resursele să reuşeşti.

Îmbrăţişează, aşadar, zidul şi află cum să ajungi dincolo.

[ Editorialul a fost publicat pe site-ul Majesty, pe data de 4 februarie 2013 ] 

Povestea marului stricat - despre Steve Jobs, de Denisa Stamate

Umbla vorba pe Facebook ca Denisa are mere. Denisa fiind eu, merele fiind ale lui Steve. Jobs.

Sa explic.

La inceputul saptamanii, imediat dupa publicarea editorialului meu pe Majesty, Alina - care este redactor la revista Semnele Timpului - m-a intrebat daca mi-ar placea sa scriu un guest post pentru site-ul revistei. Voi care ma cunoasteti, stiti ca nu refuz nicio invitatie de a scrie, cu conditia sa fie ceva care sa ma intereseze. Si care sa nu fie despre imoral, ilegal sau despre politica. Asa ca am spus da din toata inima, m-am pus la treaba si nu am dormit 2 nopti de emotie, dar astazi va pot spune ca articolul este gata si poate fi citit aici.

Mai grozav decat articolul acesta este faptul ca am onoarea, placerea, responsabilitatea de a si lucra part-time pentru Semnele Timpului, o gura de oxigen pentru perioada aceasta in care ma straduiesc sa imi gasesc un loc de munca in relatii publice - nu, nu am renuntat la rezolutie. Asadar, sunteti martorii implinirii unui vis de-ale mele, si anume sa castig bani din scris. It's a terrific beginning of a year!

Multumesc ca mai sunteti pe aici si ma cititi, voi, putinii care mai treceti pe aici, dupa ce multi si-au pierdut interesul in blogul acesta si in persoana mea dupa intoarcerea mea din Anglia. 

Va imbratisez cu drag,