74.Usuratatea remarcabila a fiintei si durerea ce o urmeaza

Mă aflam astăzi într-o staţie de autobuz, undeva într-un colţ uitat de lume. O grămadă mare de oameni se uita în zare, de parcă o privire suficient de insistentă ar fi putut aduce maşina dorită mai repede.

Când stai să aştepţi zeci de minute, parcă nimic nu mai contează, decât propriile gânduri – adunate din toate colţurile fiinţei. Oare ce o fi făcut cel mic la dictare? O mai fi rămas vreo felie de pâine în săculeţul de pânză? Oare a ajuns scrisoarea mea la el? Sper să nu întârzii mult pentru că i-am promis o seară specială. Ufff, ce mă doare capul. Şi maşina asta nu mai vine…

În mijlocul acestui noian de gânduri neştiute şi nerostite, din sensul opus, spre mulţimea de oameni venea un bărbat între două vârste. Ai fi putut să îi dai la fel de bine 40 de ani sau 60. Era îmbrăcat cam subţire şi avea o glugă care să-l apere de ploaie. Mergea clătinat, ezitant, ca un om bolnav sau chiar ameţit de băutură.

La un moment dat l-am văzut că se prăbuşeşte. Fiind la o distanţă relativă, nu mi-am dat seama dacă s-a împiedicat sau a ameţit. Am aşteptat. O secundă. Două. Trei. Cinci. Nu i-a sărit nimeni în ajutor.

A încercat să se ridice, dar nu a reuşit. La un moment dat a întins mâna spre cineva din apropiere. O secundă. Două. Trei. Cinci secunde şi nimic. Am alergat şi l-am ridicat, fără să ştiu dacă e beat sau nu. Nici nu mai conta, atâta vreme cât el era dispus să primească ajutor. Din spatele meu au mai venit doi bărbaţi care să-l susţină. L-au întrebat dacă este bine, dacă e nevoie să sunăm la ambulanţă. A negat.

S-a dovedit că nu era beat. Ba chiar era un bărbat tânăr. S-a ridicat derutat, şi-a dat gluga jos şi şi-a ridicat mânecile de la hanorac pentru a se curăţa de noroi. Atunci am văzut ce fusese ascuns în tot acest timp: pe braţe şi în cap avea o serie de cicatrici – probabil urmarea unui accident. Se clătina, iar genunchiul stâng nu se îndoia.

(Eu nu consider am făcut nimic ieşit din comun, ci ceva normal. Poate că nici eu nu aş fi reacţionat dacă nu aş şti cum este să cazi, să-ţi pierzi cunoştinţa şi să nu te ridice nimeni de jos, să nu sune nimeni la 112.)

L-am întrebat dacă doreşte un şerveţel ca să se şteargă pe mâini şi pe faţă. Mi-a mulţumit într-un fel cum nu mi s-a mulţumit niciodată. S-a şters îndelung şi meticulos preţ de vreo cinci minute.

Stăteam sub umbrela mea roz, la fel ca toţi cei din staţie, şi ne uitam la omul acesta. O cicatrice vie, un om care a învăţat să ceară ajutor. Un om care se prezintă în faţa lumii aşa cum e, cu toate cicatricile la vedere, în timp ce noi nu eram decât spectatori, păpuşi care dădeam frumos în vitrină. Aveam pe faţă măştile de cetăţeni model, civilizaţi. Eram îmbrăcaţi curat. Mergeam drept. Noi nu ne clătinăm. Noi aşteptăm răbdători un autobuz care să ne ducă într-o casă sau acasă.

Însă avem măştile atât de bine strânse pe faţă încât nu putem să ne aplecăm pentru a ridica de jos pe unul fără mască. Cei fără mască „merită” să fie ignoraţi.

Omul acesta ne-a dat o lecţie neaşteptată despre cât de uşor ne trăim viaţa, fără să fim legaţi decât în coardele propriei noastre vieţi. Suntem atât de bine prinşi încât pierdem contactul cu solul, cu ce se petrece la firul ierbii, cu oamenii care întind mâini spre noi.

Pe cât de dureros poate fi să întinzi mâna (da, scuze există mereu: sunt prea slab, nu îl pot ridica / sunt operat şi nu am voie să ridic / dacă o avea vreo boală de piele?), pe atât de dureros poate fi să nu o întinzi. Şi durerea că ai fost în preajma unuia căruia nu i-ai făcut binele durează mai mult. Mult mai mult. Dar numai atunci când mai ai conştiinţa trează. Cu adevărat, niciodată nu te uita de sus la cineva, decât atunci când îi întinzi mâna ca să-l ajuţi să se ridice. 

Vă doresc o conştiinţă vie şi cât mai multe zile fără mască.

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 29 octombrie 2012 }

73. O scrisoare (de dragoste) pierdută

Astăzi este ziua unei persoane care mi-a fost tare dragă. Îi voi păstra ascunsă identitatea pentru că aşa şi-ar dori, dacă ar şti că scriu despre el. Este un el, da :)

Astăzi este aniversarea unui om pe care l-am iubit. Şi dacă aş mai şti unde să află, i-aş spune-o personal. Aşa, scriu aici, cu speranţa că dacă va dori să mă găsească, va citi rândurile acestea.

Pe el l-am iubit aşa de mult încât 2 ani de zile am trăit permanent cu dorinţa de a-l apăra de tot ce i se întâmpla rău, neştiind că suferind avea să crească. Am încercat să-l feresc de oameni care să-l folosească, să-l rănească, am încercat să-l feresc de orice rău, am încercat chiar să-l ţin mult de vorbă ca să nu se îmbete în perioadele de depresie.

Aşa de mult am dorit să-l protejez încât eram foarte dispusă să mă înrolez în Legiunea Străină pentru a-l apăra (ceea ce este şi incredibil şi imposibil, dar deh, ce nu face o femeie pentru omul drag?). E o poveste lungă...

Făceam toate lucrurile astea fără să-mi dau seama că îl iubeam. Şi l-am iubit aşa de mult încât s-ar putea încă să mai găsesc ceva sentimente rătăcite, chiar şi după 7 ani de absenţă.

În schimb, el mă tachina mereu, spunea că sunt „o motănică naivă”, că nu ştiu cu ce se mănâncă viaţa. Şi avea dreptate. Mă supăra mereu, bătându-se mereu cu străini prin baruri şi spunând-mi lucruri nu tocmai plăcute pe care a doua zi nu şi le amintea.

Mă enerva la culme, mă făcea să râd, mă făcea să plâng, dar a ajuns să mă iubească şi el. El m-a iubit aşa de mult încât prefera să nu doarmă noaptea şi să-mi scrie e-mailuri kilometrice în limba română – deşi cunoştinţele lui de limba română lăsau de dorit.

Şi m-a iubit aşa de mult încât, fără niciun semn, într-o dimineaţă, pe la ora 4 mi-a trimis cea mai greşită gramatical scrisoare. Dar aceea a rămas cea mai frumoasă scrisoare de dragoste pe care am primit-o vreodată. Nu ştiu pe unde este, dar cumva, într-un mod straniu, poate că e mai bine că s-a pierdut...

După marea dezvăluire, el a dispărut. E foarte dezorientant să pierzi totul fără nicio explicaţie. Este dureros să nu poţi nici măcar să-ţi iei la revedere şi nici să nu ştii unde să-l cauţi, atunci când vă despart mii de kilometri. Dar totul a rămas în trecut, iar eu spânzurată deasupra unei iluzii.

Acum încep să iubesc pe altcineva. E o iubire calmă, aşezată, cu nopţi dormite şi calde. O iubire care se dezvoltă frumos şi are deja o rădăcinuţă. O iubire care mă duce departe şi mă vă duce, posibil, şi mai departe. La 28 de ani nu-ţi mai permiţi luxul de a-ţi pierde capul cu prostii :)

Eu am învăţat că nu e nici bine, nici sănătos să rămâi legat de trecut. Fie că regreţi lucruri bune sau mai iei decizii greşite. Ai avut perioade fructuoase, timpuri în care viaţa era caracterizată de succes, fericire, împlinire. Ai luat probabil şi decizii proaste, ale căror consecinţe te-au prins acum din urmă. Nu rămâne prins în iţele încurcate ale trecutului. Nu reciti scrisori de iubiri apuse. Nu asculta melodii care te aruncă în descurajare. Nu mai face vizite la cruci reci.

Ci fiţi prezenţi în viaţa celor care vă iubesc acum. Spuneţi-le la timp, înainte sa dispară în lume sau din lume. Faceţi ce trebuie să faceţi. Spuneţi ce trebuie să spuneţi. Nu aşteptaţi ani ca să reparaţi ce aţi greşit. Nu lăsaţi să treacă 3-4 luni ca să clarificaţi ceva dureros. Şi nu vă culcaţi înainte să vă împăcaţi cu cei cu care v-aţi certat.

A, şi dacă îl găsiţi pe G.D. să-i uraţi la mulţi ani din partea mea. Şi să-i transmiteţi că l-am iertat.

[Editorial publicat pe 16 septembrie 2012, pe Majesty.ro]

Miracolul vieţii

Îmi cer iertare de la bun început de la prietenii mei medici, care ar citi intenţionat sau întâmplător această postare, dar trebuie să spun de la bun început că nu îmi plac spitalele. Oricât de mare este preţuirea mea pentru cei care se pricep să repare corpul şi sufletul omenesc, care reuşesc să vindece cu pastile sau operaţii complicate de la un abces la inimă sau la creier, nu suport să intru într-un spital.

Poate că e din cauză că pentru vârsta mea, am stat suficient pe holurilor spitalelor ca să nu am amintiri prea plăcute. Poate că e şi cauză că empatizez în aşa măsură cu oamenii bolnavi, cunoscuţi sau nu, încât mă furnică, mă înţeapă, mă doare tot corpul când văd un om care suferă. Am un gol în stomac, un nod în gât sau o paralizie aproape fatală ori de câte ori simt neputinţa de a putea ajuta pe un altul. 

Însă săptămâna trecută mi-am înfrânt temerile şi durerile pentru a fi împreună cu o prietenă la naşterea primului copil. La sfârşitul acelei zile am şi scris ceva, dar nu ştiam dacă e bine să public sau nu. O voi face azi, având în minte dorinţa de a vă insufla aceeaşi iubire pentru viaţă care m-a însufleţit şi pe mine la acea vreme. 

„Eu nu cred şi nici nu ştiu dacă voi avea vreodată copii. Deocamdată nu îmi doresc şi nici nu ştiu dacă are rost să mă gândesc la aşa ceva. Mă despart vreo două aruncături de băţ de 30 de ani şi, cel puţin din perspectiva aceasta, timpul nu este prietenul vreunei femei...iar singurul om cu care mi-am dorit o familie a murit în urmă cu fix 8 luni. 

Însă (trebuia să apară şi un însă) chiar dacă va exista sau nu o familie (am planuri indiferent de variantă :D), asistarea la o naştere mi-a pus în faţă o altă perspectivă : Dragostea are, de fapt, mai multe feţe. Poate că pentru o mamă, dragostea are feţişoara copilului / copiilor săi. Poate că pentru tine fericirea înseamnă o oră de seară în care lansezi lampioane colorate cu Ea, în care ai aşezat cele mai tainice promisiuni de iubire. Poate că pentru el, fericirea înseamnă să salveze de la malarie câteva zeci de copii din Africa.

Firea mea investigativă a căutat şi ascultat poveştile mamelor din salon. Pentru fiecare, naşterea propriului copil a fost colorată în alte nuanţe. Îmi place când oamenii se deschid şi povestesc...şi îmi place când ceea ce povestesc ei mă aşează într-o poziţie nouă. Şi chiar astăzi am decis să mă îngrijesc de fericirea mea, aşa ştirbă şi oarbă cum e ea, secerată de morţi premature şi suferinţă, pentru că nu aş da-o la schimb cu a nimănui."

Foto:  http://4dcreatives.deviantart.com

72. Atunci când înţelegi că „într-o zi" nu există

În proiecţia vieţii mele ideale, ziua de duminică ar fi dedicată lecturii. Mi-aş dori câteva ore în care să pot atinge profunzimile cunoaşterii prin ochii, gândurile şi peniţa unui alt om. Să stau cu o carte deschisă şi să-mi imaginez cum a stat, ce a gândit, câte cuvinte nu a şters şi a rescris acel autor până a ajuns să dea forma finală acelei cărţi. Ce a simţit? Ce amintiri l-au tulburat? Ce discuţii interesante a avut şi cu cine în timp ce scria unele paragrafe? Acesta este însă un lux pe care nu mi-l pot permite încă, fiindcă în ultimele 8 luni, duminica a fost doar o altă zi de muncă.

Dar pentru că viaţa mea nu e ideală (deşi mai are puţiiin de tot pentru a deveni), încerc de vreo săptămână să strecor o jumătate de oră de lectură în fiecare zi. Şi prima carte pe care am pus mâna a inspirat rândurile pe care urmează să scriu astăzi.

Mesajul central al acestei cărţi este că fiecare decizie pe care o luăm ne ajută să fim un pic mai buni sau un pic mai răi decât înainte de luarea aceastei decizii. Ce decizi să faci lucrează în beneficiul tău sau împotriva ta.

Foto:  http://weheartit.com

Este uşor să faci o activitate fizică de intensitate moderată de trei ori pe săptămână, dar este şi mai uşor să nu îţi pui adidaşii în picioare şi să nu ieşi să alergi sau să sari coarda.

Este uşor să cumperi fructe şi legume crude, ierburi aromatice proaspete, să le mănânci ca atare, într-o salată răcoritoare, dar este şi mai uşor să cumperi un pachet de ceva, orice, care e semi-preparat şi care poate fi mâncat în 10 minute.

Este uşor să închizi messengerul, să pui mâna pe un pix şi să termini proiectul pe care l-ai lăsat baltă ieri, săptămâna trecută sau acum 6 luni. Dar este mult mai uşor să îţi „anesteziezi” memoria cu lucruri de orice fel, pentru a uita ce ai de finalizat.

Dacă am avea de suferit imediat după ce facem alegeri greşite, nu am mai greşi. Dacă ni s-ar îngroşa arterele după fiecare gram de grăsime în exces, nu am mai mânca grăsimi cu lingura. Dacă am face infarct după o singură zi în care nu am alergat, a doua zi nu am mai rămâne imobili.

Şi ce este şi mai interesant este că acum nu se vede absolut nicio diferenţă între cineva care alege să mănânce sănătos şi cel care alege să mănânce prostii. Nu se vede nicio diferenţă între cel care economiseşte 10 ron şi cel care alege să cheltuie aceeaşi sumă de bani. Nu se vede nicio diferenţă între cel care stă 40 minute în faţa televizorului şi cel care face o plimbare în natură, în răcoarea serii. Este foarte uşor de constatat că între aceştia doi nu este nicio diferenţă.

Dar adevărul este că ceea ce faci are o importanţă crucială pentru ceea ce devii. Ceea ce faci astăzi şi ceea ce faci în fiecare zi. Tocmai aceste decizii mici, nebăgate în seamă, pentru care nu te laudă nimeni şi nu te aplaudă nimeni sunt cele care decid dacă ţi-ai „antrenat”, „întărit”, pregătit voinţa pentru a lua decizii bune sau mai puţin bune.

Şi dacă o decizie reuşeşte astăzi să schimbe ziua de mâine sau săptămâna aceasta doar cu 0,1%, imaginează-ţi ce impact va avea aceasta pe termen lung.

Nu ştiu prin ce treci şi ce ţi-ai propus tu să faci, dar am simţit astăzi nevoia să te motivez. Sper că poţi începe chiar de azi să schimbi ceva, să renunţi la ceva dăunător, să te apuci de ceva benefic. Haideţi să nu ne mai minţim că vom face schimbări „într-o zi”. Acea zi nu există în niciun calendar. :)

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 10 septembrie 2012}

70. Lumea, cu un buric al pământului mai puţin

Foto: tu.ro

Nu ţin expres să îţi plac. Nu-mi petrec 40 de minute în oglindă pentru că părul meu se încăpăţănează să stea în sus. Nu îmi place de tine neapărat pentru că eşti înconjurat de oameni care te idolatrizează. Ba dimpotrivă.

Nu mă vopsesc pentru că te deranjează pe tine firele mele albe. Nu îmi schimb garderoba pentru că vrei să-mi vezi picioarele. Şi, în mod special, nu voi renunţa la cercul meu de prieteni sau la pasiunile care mă fac fericită pentru că aşa îmi ceri tu!

Trăim într-o vreme în care cei mai mulţi sunt specialişti. Specialişti în sport, în jurnalism, în politică, în regie de film, în marketing, în relaţii, în nutriţie. Unul ştie ce ar trebui să mănânci ca să slăbeşti, altul ştie cum trebuie să alergi sau să loveşti la sacul de box. Unul ştie perfect cum trebuie să îţi faci treaba (dar ştie mai puţin cum să şi-o facă pe a lui), altul te trimite la psiholog, deşi habar nu are prin ce treci. Unii îţi spun că ai părul prea scurt, alţii că e prea lung şi tocit. Ba chiar unii te compătimesc că ai cancer, când tu – de fapt – ai doar părut foarte scurt! Unii te sfătuiesc să mai porţi şi tocuri, ca să fii feminină, alţii te critică pentru că mergi pe tocuri de parcă „ai săpa”. Unii îţi spun că arăţi foarte bine, alţii că eşti numai piele şi os.

Toţi se pricep la: ce îţi place, ce îţi face bine, ce te avantajează. Toţi ştiu să îţi planifice timpul ocupat, ba chiar şi pe cel liber.

Nu lăsa ca toate părerile acestea să te schimbe. Eşti perfect aşa cum te-ai născut. Te-ai născut cu cele mai bune gene de la părinţii tăi. Ai primit suficient pentru a reuşi, pentru a înainta, pentru a te dezvolta. Eşti cea mai bună combinaţie de celule, ai cei mai frumoşi ochi, cel mai reuşit obraz, cea mai potrivită înălţime. Nu te mai plânge! Nu te mai uita la buricul tău şi priveşte în jur. Ajută! Ascultă! Creează! Fă complimente! Mângâie! Îmbrăţişează! Iubeşte!

Restul sunt doar întristări cauzate de prea multe priviri spre propriul buric!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 27 august 2012}

69.Panoul de plută

Mă uit de câteva minute la panoul meu de plută, unul dintre locurile care mă ajută să mă concentrez. În stânga şi în dreapta am hărtii şi hârtiuţe, cu ţinte mici şi colorate, şi informaţiile suficient de importante pentru viaţa mea pentru a le avea în faţa ochilor toată ziua.

Foto:  http://thefakestat.typepad.com

Pe panoul acesta, aşa acum sunt multe altele, există câteva hârtii care rămân acolo permanent. Adrese importante, numerele de telefon esenţiale, în cazul în care rămân fără telefon sau baterie la telefon, numărul de cont al asociaţiei pentru care strâng fonduri, motto-uri şi citate care îmi plac şi, în general, lucruri care ar putea să-mi folosească în viitorul apropiat.

De asemenea, există şi o listă în permanentă actualizare a sarcinilor pe care le am de făcut. Bileţele colorate, decupate uniform, scrise uniform, egal, cu litere atent pictate, ca şi cum ar rămâne acolo o eternitate. Dar nu despre panoul meu vreau să vă scriu. Dacă aceasta era intenţia mea era suficient să fac o fotografie pentru a vedea cu ochii voştri despre ce vorbesc.

Ceea ce voiam să spun este că panoul acesta este ca viaţa mea. Există lucruri pe care nu le scot niciodată de pe panou. Îmi cunosc prietenii, ştim că dacă avem nevoie unii de alţii ne găsim oriunde şi oricând. Ştiu că, oriunde mă aflu, există cineva care mă iubeşte din toată inima şi ar veni după mine să mă îngrijească.

Sunt sigură că dacă mă sufoc are cine să mă ia în braţe, că dacă mă scufund are cine să mă tragă la suprafaţă şi la naşterea primului copil, dacă va fi cazul, are cine să mă ţină de mână şi să fie acolo. Acestea sunt "hârtiile" care nu dispar niciodată de pe panoul de plută.

Mai sunt şi unele care se schimbă, altele chiar revin şi dispar la loc. Aceştia sunt oameni pe care îi cunoşti puţin sau cu care stai preţ de o excursie. Examene pe care nu le treci până nu înveţi şi ultimele pagini de curs. Staţii la care nu ştiai că trebuie să cobori, dar prin care treci, ocazional, ca să-ţi aminteşti de cel care te-a urcat în metrou.

Lucrurile acestea trecătoare lasă urme mereu, pentru că fiecare ac înfipt în panou lasă o gaură, un semn. Şi urmele acestea nu pot fi umplute de alte amintiri. O cruce în faţa căreia plângi pentru că pur şi simplu nu ştii ce să vorbeşti nu va ţine loc niciodată de soţ. Nici durerea unei cicatrice nu fi mai mică decât pierderea unui copil. Nicio colivie nu va putea fi umplută de o altă pasăre, chiar dacă pasărea ar cere ea însăşi să stea în captivitate.

Găurile acelea nu le umple nimic. Dar, spre deosebire de panoul meu de plută, viaţa are loc pentru multe alte amintiri. Nu vă descurajaţi de găurile lăsate în panou, nici de spaţiul pe care nu ai pus nimic. Viaţa, Dumnezeu, prietenii completează ce lipseşte. Iar ceea ce este acum gol va fi acoperit de lucruri atât de mari că lipsa va fi imperceptibilă. Vă promit eu!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 20 august 2012}

Liber la vis: casa ideală

Demult de tot (să fi fost luna iunie, dar în timp de internet asta înseamnă o întârziere de ani de zile), Silvia ne dădea liber la vis pe blogul ei. Ea întreba atunci „Dacă aţi poseda o cantitate suficientă de bani încât să puteţi locui oriunde, cum ar arăta casa voastră dragă? Cum s-ar deschide calea către micul colţ de paradis pe care-l veneraţi ori de câte ori dimineaţa cuprinde ferestrele?”

Aşa cum ştiţi, mie îmi plac casele. Dacă aş profesa în design interior cred că nu aş dormi deloc, aşa de mult mă consumă pasiunea aceasta. Dacă vreau să mă relaxez intru pe un site de design. Dacă vreau să am inspiraţie în orice domeniu, privesc fotografii cu spaţii de depozitare şi îmi imaginez cum fac eu din şifonierul sau cămara fiecărui om un spaţiu organizat şi plăcut. :) Este greu să vă explic câtă satisfacţie am din design, deşi a rămas doar un hobby. Adevărul este că dacă aş face din toate hobby-urile mele activităţi full time, probabil că mi-ar trebui 3 vieţi ca să profesez.

Bine, şi după toată întroducerea această, să vă spun cum aş răspunde eu la întrebare. Eu am casa ideală, un apartament de 2 camere care deocamdată este închiriat, aşadar nu îmi voi imagina vreo casă cu o bucătărie enormă sau o terasă luminoasă la dormitorul matrimonial, oricât de mult mi-aş dori acest lucru. Voi rămâne cu picioarele pe pământ şi vă voi povesti cum va deveni casa mea casa ideală, atunci când mă voi muta acolo.

Voi începe cu bucătăria, pentru că acolo e inima casei. Bucătăria mea e numai bună pentru un aragaz mare şi un cuptor cald, din care să iasă miros de patiserie. În dreapta va fi colţişorul nostru franţuzesc, cu suficiente locuri pentru nepoţi fâşneţi sau pentru prietenii care au rămas să doarmă la noi sâmbătă noaptea, cu o glastră potrocalie şi farfuriuţe cât palma pentru toată lumea. Faţa de masă va fi cumpărată din luna noastră de miere şi vom povesti tuturor cum a fost prima noastră dimineaţă împreună, prima săptămână, prima lună şi primii zece ani. Acela va fi locul în care voi ţine cărţile cele bune de bucate, îmi voi citi e-mailurile dimineaţa şi îl voi aştepta, în zilele scurte de noiembrie cu o cană de ceai de ghimbir sau paste la cuptor.Acela va fi locul care va mirosi mereu a primele flori primite de la el şi în care vom pregăti pâinea lui preferată cu seminţe.

În partea stângă voi avea o mini spălătorie, unde maşina mea magică va spăla cămăşi, batiste şi probleme şi unde un pic de balsam va face prosoapele mai moi şi şosetele mai pufoase. Locul de unde toate pleacă curate şi împăturite, numai bune de pus pe rafturi înalte, pe care să ajung pe vârfuri. Sau pregătite pentru călcat, la ore mici ale dimineţii, când toată casa încă visează.

Camera de zi va fi locul dedicat râsului cu poftă şi chicotelilor înfundate, de grija vecinilor. Acolo vom mânca popcorn fierbinte, vom discuta despre nimicuri, vom depăna amintiri şi vom face planuri pentru sezonul următor. Acolo vor aştepta pături pentru cei înfriguraţi, şosete uscate pentru cei veniţi din ploaie şi perne numai potrivite pentru odihnă. Acesta va fi locul cel mai blând şi mai primitor, cu perne bleumarin şi dantelă albă şi fotografii cu  noi toţi, în cele mai fericite momente ale noastre. Draperiile ne vor feri de lumina prea puternică, iar lumina amabilă a veiozei ne va lumina clubul de literatură din fiecare luni (or so I wish! :) )

Cam atât pe scurt. Ar mai fi multe de spus despre cămara cu bunătăţi, despre holul de la intrare, despre balcon, dar mă opresc aici, fiind convinsă că esenţialul a fost spus.

Sper că va plăcut şi vă invit să îmi spuneţi şi voi - în comentarii sau în postări pe blogurile voastre - cum arată casa ideală.