Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit

Ce ciudat că o inimă care se frânge nu scoate niciun sunet, nici măcar un scârţâit apatic atunci când se închide de lume.

Ce ciudat că până ieri strigai de fericire în toate zările, ochii îţi străluceau, iar buzele nu puteau decât să se arcuiască într-un zâmbet. Acum nici măcar nu se mai văd toate umbrele acestor trăiri. Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit.

Ce ciudat că nu se mai simte nici focul arzând, nu se mai zăresc nici măcar tăciunii, nici jarul. Şi te cuprinde un mare gol din toate părţile, care îţi umple creierul şi stomacul şi-ţi adoarme pe veci fluturii din stomac.

Ce ciudat că nu mai poţi auzi decât acel "la revedere", spus o singură dată, dar resimţit ca o mie de ecouri, ce îţi înţeapă inima, sângele, plămânii şi lobul urechii drepte. Ba chiar şi buza de sus o înţeapă, iar şi iar, ca să îţi dispară orice urmă de plăcere ce are legătură cu el sau ea.

Şi ce ciudat că nu există niciun leac pentru o inimă frântă, aşa cum există pentru genunchii juliţi sau coatele învineţite.

Ce este şi mai ciudat este că într-o zi toate acestea vor avea sens. Şi că inima asta, care este cuprinsă foarte curios între coastele ce alcătuiesc cutia toracică, va putea să trăiască în pace şi cu fluturii din stomac.

A fost odată (2)

Verificase telefonul de 3 ori. Ceasul de încă 4. Timpul afişat de tabletă era pur şi simplu greşit. Timpul - stătea - pe - loc. 

Era în groaznicul moment în care trebuia să aştepte scurgerea ultimelor 5 ore până ce urma să plece spre aeroport, dar ori de câte ori încerca să facă altceva ca mintea să nu mai fie acolo, timpul se încăpăţâna să curgă asemenea mierii zaharisite dintr-un borcan de 800 de grame. 

A luat lista de bagaj la rând. Bilete dus-întors: bifat. Hartă: bifat. Traseul de 11 ore pe care îl avea de parcurs până la el descris în detaliu de el: în buzunarul de la piept. Lucruri mici, lucruri mari, parfumul care i-a plăcut lui, pulverizat pe scrisorile de la ea. Aparatul foto. Eşarfa primită cadou de la el, într-o cutie de buline. Cadoul pentru el. Şi o doză consistentă de bună dispoziţie.

Mai erau 4 ore. Gândul că putea să rateze avionul sau oricare dintre legăturile din lungul drum o paraliza. Terminase de verificat toată lista de bagaj. De două ori - surprinzător (sau nu!) nu lipsea nimic. Poate că lectura ar reuşi să facă timpul să curgă mai lin. Luă o carte groasă şi pe care o citise de 2 ori înainte - atât de interesantă era. Acum însă niciun cuvânt nu reuşea să treacă dincolo de ochi. Nu încăpea nimic în mintea ei decât drumul acesta lung, copleşitor pe care încă nu făcuse niciun pas dar care îi umpluse viaţa de 4 luni încoace.

Mai erau 3 ore. "Cum să adormi acum? Să rişti să pierzi avionul? Nu, nu se poate. Caută un film. O comedie. O dramă. Orice care să trezească sentimente, emoţii, să închidă robinetul acesta de fluturi din stomac". Nu cred că ora 2 dimineaţa e recomandată pentru aşa ceva, dar fie. Dar cum să urmăreşti un film când viaţa ta este mult, mult mai palpitantă?

Mai erau 2 ore. Nu poţi să te apuci de nimic serios în 2 ore. A luat nişte coli albe - schiţatul mereu a ajutat-o să se relaxeze. Şi atunci când a intrat la facultate abia după contestaţii. Şi atunci când primul iubit a forţat-o să se împace, ameninţând că se aruncă de pe un cămin din Regie. Şi atunci când era singură. Şi atunci când nu era. Dar ce să desenezi acum? Trenuri? Gări? Avioane de hârtie? Turnul cu ceas! Da, turnul. Turnul ei preferat. Dar parcă ideea era să uite de drumul acesta dorit, aşteptat, dar copleşitor de emoţionant. 

Mai era o oră. Una dintre orele acelea lungi, în care nimic nu-şi are rostul. S-a întins pe pat, cu lumina stinsă. Inima îi bătea atât de tare încât a trebuit să se întindă pe podea pentru ca să nu facă un atac de panică. Să respire uitase. Să se gândească la orice în afară de călătoria ei părea misiune imposibilă. A aşteptat, numărând gânduri şi amintindu-şi de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. 

Nici măcar nu îşi mai amintea că se temea să nu piardă avionul.

(Prima parte poate fi citită aici)

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate...

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate conducând o maşină sport imaculată, purtând haine croite pe măsura mea, cu părul coafat recent şi cu manichiura făcută perfect.

Vreau să ajung acolo într-o maşină break uzată, care are noroi pe roţi după ce am dus copiii în tabăra de cercetaşi. Vreau să fiu acolo cu o pată de unt de arahide pe bluză după ce am făcut sandvişuri copiilor bolnavi ai vecinilor mei. Vreau să fiu acolo având un pic de noroi sub unghii după ce am curăţat buruienile din grădina cuiva. Vreau să fiu acolo cu săruturile lipicioase ale copiilor pe obraji şi cu lacrimile unui prieten pe umăr. 

Vreau ca Dumnezeu să ştie că am fost şi am trăit cu adevărat aici. (Marjorie Pay Hinckley)

A fost odată...

Bateria telefonului facea beep din 10 în 10 secunde, semn că discuţia urma să se termine. Fuseseră aproape 8 ore pline de planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. Încă o noapte de toamnă lungă, de privit la aceeaşi lună dodoloaţă şi de trimis poze în întunericul nopţii, cu nimicuri întâmplate pe două străzi aflate la mii de kilometri - care vibrau la unison de câteva luni bune. 

Îşi promiseseră că nicio conversaţie nu se va termina cu "la revedere", pentru că ştiau că niciodată nu aveau să termine toate vorbele pe care le năşteau unul pentru celălalt. Îşi promiseseră că vor cumpăra baghete cu ierburi mediteraneene. Că se vor plimba seara pe lângă turnul luminat feeric din fotografia ei preferată. Surprinzător, turnul era singurul element din universul lui de care ea se îndrăgostise. În jurul turnului se vor înfiripa atâtea clipe de neuitat, de care ea habar nu avea. Şi, mai ales, îşi promiseseră că vor degusta bunătăţi la târgul ce se deschidea în doar câteva zile.

Acum însă trebuia să închidă - bateria îi obliga.

Era doar 5:30 dimineaţa. Soarele se zărea timid în lumea ei, în care toată visarea dulce de la răsărit abia începea. Într-o oră urma să plece spre serviciu, să lase deoparte turn, să uite toate promisiunile şi să se arunce în nebunele 24 de ore care o mai despărţeau de drumul spre lumea lui. 24 de ore în care trebuia să lase totul gata, pentru ca - fără griji - să se adâncească în tot universul lui cu iz de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. O viaţă înaltă cât o catedrală.

(continuarea aici)

Draga Cosmin....

Dragă Cosmin,

Abia daca ne cunoaştem prin cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat. Tu ai citit mai mult din mine, eu ceva mai puţin din tine. Aşa că simt că presiunea este maricică în ceea ce ţine de plăsmuirea unei urări. :) Voi încerca însă să o fac, cu emoţie şi nesiguraţă, având însă certitudinea că vei înţelege atât ce se scrie cât şi ce există în spatele cuvintelor. Aşadar...

îţi doresc să să auzi mereu şoapta lui Dumnezeu, pentru că asta va însemna cu siguranţă că El este aproape de tine. Îţi doresc să pleci în toate luptele de pe genunchi şi să le închei victorios în acelaşi loc. Îţi doresc să îi laşi pe toţi oamenii mai buni decât i-ai găsit. Îţi doresc să te cureţi de tot ce înseamnă condamnare de sine, egoism, resentimente, spirit critic şi să laşi loc generos pentru multe - toate! câte există bune pe lumea asta. Şi fie ca oglinda în care priveşti zilnic să-L vezi pe Hristos! 

Flacara din interiorul tau

Uneori, puterea din interiorul tău nu este o flacără puternică pe care o văd toţi, ci o scânteie mică ce îţi şopteşte: Poţi şi ştii să faci asta! Continuă!

Text scurt despre primii 10 ani ai blogului

Luna aceasta se implinesc 10 ani de când ceea ce scriam, cu religiozitate, zi de zi şi-a găsit drumul spre internet şi de când am început sa public pe ici pe colo câte ceva din gândurile mele. De 10 ani îmi tot torn picătură cu picătură din preaplinul inimii prin diferite locuri şi faţă de diferiţi oameni şi, privind în urmă, mă simt bucuroasă că uneori zilele voastre au fost un pic mai bune datorită vreunei frânturi de cuvânt presărate pe aici. Nu o spun eu, din mândrie, ci voi mi-aţi scris-o şi mă bucur ori de câte ori o citesc. Şi pentru asta vă mulţumesc colectiv pentru că, invariabil, şi zilele mele au devenit mai frumoase datorită vouă.

Totul a început pe un grup yahoo, pe numele lui Floare Albastră. Era 2005, abia scoteam nasul pe internet, dar atunci mi-a venit ideea de a crea o revistă online unde să public mai mult. În acest scop am învăţat singură HTML, am găsit găzduire gratuită pe angelfire şi am creat un site care este neterminat şi acum (dacă vreţi să vă amuzaţi daţi click aici - numai primul număr al revistei există).

Apoi, la finalul lui 2005 poetul (şi nu numai) Radu Ilarion Munteanu - pe care nu mai ştiu cum l-am cunoscut - mi-a sugerat să trimit un eseu la un concurs organizat de site-ul Liternet. Premiul era chiar publicarea eseului într-o zi, până la finalul anului. Şi nu ştiu cum s-a făcut că eseul meu a fost publicat pe 30 decembrie 2005. Îl puteţi citi aici, dacă nu aţi făcut-o până acum. Şi acum îmi amintesc emoţiile pe care le-am avut când mi-am văzut numele cocoţat acolo, în susul paginii.

A urmat activitatea la revista online Pasager, din care am păstrat doar eseul în memoria lui V.A.L., pe care îl puteţi citi aici. Era 2007 şi începeam să învăţ ce înseamnă să publici, să ai termen limită, să stai cu răsuflarea tăiată până la publicarea următorului număr. Ce mai emoţii!

Apoi, arareori am început să public ce mai gândeam şi simţeam. Multe au rămas în secţiunea de ciorne, pradă moliilor virtuale. Am preferat să mă ocup de organizarea timpului, de design interior, am scris articole despre orice altceva şi mai puţin despre ceea ce simţeam. Atunci a încolţit în mintea mea că ar trebui să mă apuc să scriu la reviste de design, pentru că prea mult îmi plăcea asta. După ce am trimis CV-ul şi câteva materiale la reviste de profil şi nu am primit niciun răspuns, am reconsiderat ce crezusem.

Însă, în 2011, când am reluat din plin scrisul pe blog constant, aproape zilnic, mi-am dat seama care este punctul meu forte - să îi fac pe oameni să se simtă bine, apreciaţi, optimişti, încurajaţi. Atunci începe şi colaborarea mea cu revista Semnificaţii, de pe site-ul Majesty, locul care mi-a oferit vizibilitate fără a-mi cere nimic în schimb - doar să public în fiecare dimineaţă de luni. Ceea ce am şi făcut o bucată de timp şi vreme de peste 100 de editoriale. 

Apoi a fost plecarea în Anglia, postările lungi şi melancolice de atunci. Ploile puţine, dezamăgirile multe, dorul de casă, singurătatea şi foamea îndurate - toate au pus amprenta pe stilul meu. Încercam să par bravă, dar în toate nopţile adormeam plângând. 

La începutul lui 2012, când am revenit acasă, blogul şi editorialele mele mi-au oferit ocazia de a scrie zilnic la o revistă de excepţie, Semnele Timpului, unde am descoperit că îmi place politica externă şi că îmi este la îndemână să scriu features despre Orientul mijlociu şi cel apropiat. Desigur, am descoperit multe altele acolo şi atunci (ca de exemplu ce înseamnă să-ţi exersezi gândirea critică), dar acestea au fost adevărate surprize deoarece nu îmi cunoşteam aceste laturi "creative". A fost prima dată când am fost plătită ca să scriu şi lucrul acesta încă mă onorează. 

În prezent, editorialele mele pot fi citite pe aplicaţia DevoTin2015 şi găsite în arhiva acestui blog de către oricine doreşte. Este drept că cele mai multe sunt încă în ciorne, pentru că am vrut să le recitesc înainte de a le reda lumii virtuale (mai au litere mâncate, semne de punctuaţie puse aiurea etc). Pentru actualizări şi noutăţi, daţi like paginii de Facebook a blogului - unde voi posta zilnic, de luni. Le voi scoate din arhivă şi afişa cu plăcere. 

Nu uitaţi şi de provocarea acestui an, la care încă mai aştept doritori. :) 

Vă mulţumesc pentru că mă citiţi şi, mai ales, pentru preţuitele mesaje pe care mi le trimiteţi. Să vă fie zilele şi nopţile la fel de bune ca ale mele în aceşti 10 ani.