82.Viaţa la mâna a doua

Mi-ar plăcea să cred că numărul oamenilor care îşi cunosc calităţile, care se respectă fizic şi mintal şi care îşi cunosc valoarea în faţa lui Dumnezeu este mai mare decât cel al oamenilor care se distrug conştient sau nu. De fapt, nici nu aş şti să vă spun în ce proporţie se găsesc indivizii dintr-o categorie sau din cealaltă. Dar între cunoscuţii mei, majoritatea se tratează şi se comportă ca şi cum viaţa lor ar fi una reciclată, repetitivă, nevoiţi să o trăiască ca şi cum calitatea a doua ar fi singura variantă posibilă.

Foto: elearningr14.blogspot.com

Nu vreau să scriu despre oameni care îmbracă haine pe care alţii le găsesc demne de aruncat. Nici despre oameni care mănâncă sau beau tot ce a mai rămas pe ambalajele alimentare sau pe fundul sticlelor de apă sau suc. Nici despre oameni care nu ştiu că pâinea poate să fie şi altfel decât un colţ tare şi mucegăit.

Nu judec, nici nu condamn. Nimeni nu ştie cât de mult m-am detestat eu însămi, în cei mai mulţi ani ai vieţii mele. Nimeni nu ştie cât rău – de toate felurile – mi-am provocat intenţionat pentru că eram convinsă că nu merit nimic (mai) bun. Nimeni nu va afla vreodată de propriile sabotaje, pentru că sunt convinsă că fiecare om trece măcar o dată printr-o situaţie şi atitudine asemănătoare. Motivul pentru care nu intru în detalii ţine de simplul fapt că fiecare dintre noi ştie cum se (de)cade, cum poţi să faci rău, cum să îţi pui singur piedică şi cum să pari – totuşi – că eşti bine.

De aceea, plec de la premisa că nu are nimeni nevoie de idei pentru a se sinucide social sau spiritual. În schimb, îmi propun să îţi arăt că a fi cetăţean de mâna întâi este de dorit şi este realizabil. În primul rând, nu accepta şi nu crede orice ţi se spune, în special în media. Mergi la o sursă credibilă, fii sceptic înainte de a crede şi diseminează între opinii şi informaţii. Încearcă să înţelegi ce miză are cineva, ce urmăreşte cu acel mesaj, ce se află în spatele intenţiilor expeditorului.

În al doilea rând, nu îţi ocupa timpul liber – nici măcar o mică parte din el – cu lucruri inutile. Nu urmări emisiuni care degradează fiinţa umană, nu citi articole despre nimicuri, nu asculta la radio sau pe telefon producţii cu conţinut îndoielnic, la finalul căruia să nu fi reţinut nimic remarcabil. Timpul tău e prea valoros pentru a fi irosit cu lucruri lipsite de consistenţă.

În al treilea rând, nu accepta să fii tratat prost, desconsiderat, fără respect. Fii atent mai degrabă la ce fac oamenii în preajma ta decât la ce îţi spun – şi de spus spun multe! Petrece timp lângă oameni care ştiu să mângaie, care ştiu să aline lacrimi – nu să le provoace, care sunt atât de senini încât sunt contagioşi, care sunt înţelepţi şi delicaţi – nu care caută orice prilej pentru a te înţepa, care nu adaugă îngrijorări şi bagaje poverii tale, oameni care îţi fac bucurii şi îşi fac timp pentru tine. Fii lângă cei care nu-şi trăiesc viaţa în cap, printre gânduri, ci afară, în mijlocul soarelui şi luminii.

Şi în ultimul, dar cel important rând, găseşte pe cineva pe care să-l ajuţi. Abia atunci când depui eforturi pentru a cumpăra cele necesare altuia, când renunţi la o parte din tine, când îţi reorganizezi tot programul pentru a-ţi face loc pentru altcineva în miezul vieţii tale, abia atunci înţelegi valoarea lui şi, în oglindă, valoarea ta. Nici el, nici ea, nici tu, nici eu nu suntem cetăţeni de mâna a doua. Nici unul dintre noi nu trebuie să trăiască o viaţă la mâna a doua, chiar dacă unii stau pe străzi, unii în case mici, iar unii au şofer la scară.

Fii blând cu tine. Nu te vorbi de rău. Stai aproape de oamenii pozitivi. Spune lucruri constructive. Hrăneşte-te cu lucruri bune fizic, psihic, spiritual. Încearcă să profiţi de orice ocazie, orice întâlnire nouă să te faci util, plăcut, agreat. Să fii aşa de bine, la modul onest, încât să poţi să fi şi să faci bine şi în preajma şi spre folosul altora.

Viaţa la mâna a doua e ca o cămaşă gri, care atunci când e spălată bine, devine albă şi strălucitoare. Aşadar, vă doresc să găsiţi detergentul potrivit şi să aveţi numai „cămăşi albe”! :)

{Editorialul a apărut pe site-ul Majesty.ro, pe data de 10 februarie 2013}

81.Nu fi doar o cărămidă în zid

Ai stat vreodată cu faţa sau cu spatele la un zid? Un zid atât de mare încât să nu îi vezi capătul nici în stânga nici în dreapta şi să fie suficient ce înalt cât să nu poţi să-l sari? Un zid de cărămidă sau de beton armat dincolo de care să nu vezi nimic, dar să ştii că acolo, la 10 centimetri distanţă, se află ceva ce ţi-ai dorit toată viaţa?

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la zid aşa devreme. Întotdeauna credem că mai avem timp, că mai putem încerca să schimbăm drumul, că mai avem soluţii şi că, poate, deja am reuşit să evităm să confruntăm imaginea acestui zid de nepătruns.

Cred că niciodată nu ne aşteptăm să ne trezim cu faţa la acelaşi zid pe care l-am mai întâlnit, pe care credeam că l-am escaladat şi pe care speram să nu îl mai întâlnim. Şi uneori sperăm că plecând de lângă el, căutând un alt drum, putem fi scutiţi de confruntarea cu noi, cu problemele noastre, cu obstacolele cele mai detestate.

Aici putem vorbi despre lipsa motivaţiei de a face o schimbare, despre ura faţă de tine, despre teama de a face, a fi, a deveni ceva mai bun, despre un comportament dăunător, despre orice lucru care te împiedică să ajungi mai departe, să treci de zid. Fiecare îşi cunoaşte limitele şi slăbiciunile şi, uneori, se întâmplă să te temi şi de apa mică atunci când nu ştii să înoţi.

Orice ar fi, orice te aduce în acelaşi punct nu este acolo întâmplător. Şi nu doar că se întâmplă să ne trezim acolo, ci este în folosul nostru să fim acolo. Pentru că mai presus decât orice, scopul zidului nu este ca să ne ţină de partea aceasta a baricadei, ci să ne dea ocazia să aflăm cât de mult ne dorim să ajungem dincolo. Zidul nu există ca să rămânem la fel de slabi şi de ne-perseverenţi, ci ca să fim creativi, să găsim un mod de a ajunge unde dorim şi ne e bine, să ne lovim fizic de zid, să zgâriem cu unghiile - la nevoie - până găsim ieşirea.

Eşti în faţa zidului pentru că undeva, cuiva îi pasă că nu faci ce trebuie. Dacă atunci când greşeşti nu îţi spune nimeni nimic, înseamnă că toţi au renunţat la tine, că nimeni nu mai speră să schimbe ceva în bine, că nu mai au răbdare sau nervi sau energie ca să te ajute să continui.

Eşti în faţa zidului nu ca să plângi, ci ca să munceşti mai mult.

Eşti în faţa zidului nu ca să cârcoteşti şi să bârfeşti, ci ca să fii recunoscător că ai în spate un drum şi că ai în faţă o şansă enormă. Poate că dacă ai şti de la început ce e dincolo, ţi-ar fi prea teamă ca să încerci. Deci e mai bine că eşti de partea asta a zidului :)

Dacă faci lucrurile bine, dacă eşti perseverent, dacă renunţi să mai faci ce-ţi place şi începi să faci ce trebuie, dacă renunţi un pic la tine ca să oferi altuia, binele nu întârzie să apară.

Aşadar, dacă ajungi lângă zid, dacă eşti chiar în faţa lui, îmbrăţişează-l şi bucură-te. Alţii au dispărut încă de când erau pe drum. Alţii nici nu pot vedea sau recunoaşte un zid. Alţii se învârtesc în cerc, fără busolă. Tu ai un reper, tu ai ocazia să schimbi ceva şi ai şi resursele să reuşeşti.

Îmbrăţişează, aşadar, zidul şi află cum să ajungi dincolo.

[ Editorialul a fost publicat pe site-ul Majesty, pe data de 4 februarie 2013 ] 

Povestea marului stricat - despre Steve Jobs, de Denisa Stamate

Umbla vorba pe Facebook ca Denisa are mere. Denisa fiind eu, merele fiind ale lui Steve. Jobs.

Sa explic.

La inceputul saptamanii, imediat dupa publicarea editorialului meu pe Majesty, Alina - care este redactor la revista Semnele Timpului - m-a intrebat daca mi-ar placea sa scriu un guest post pentru site-ul revistei. Voi care ma cunoasteti, stiti ca nu refuz nicio invitatie de a scrie, cu conditia sa fie ceva care sa ma intereseze. Si care sa nu fie despre imoral, ilegal sau despre politica. Asa ca am spus da din toata inima, m-am pus la treaba si nu am dormit 2 nopti de emotie, dar astazi va pot spune ca articolul este gata si poate fi citit aici.

Mai grozav decat articolul acesta este faptul ca am onoarea, placerea, responsabilitatea de a si lucra part-time pentru Semnele Timpului, o gura de oxigen pentru perioada aceasta in care ma straduiesc sa imi gasesc un loc de munca in relatii publice - nu, nu am renuntat la rezolutie. Asadar, sunteti martorii implinirii unui vis de-ale mele, si anume sa castig bani din scris. It's a terrific beginning of a year!

Multumesc ca mai sunteti pe aici si ma cititi, voi, putinii care mai treceti pe aici, dupa ce multi si-au pierdut interesul in blogul acesta si in persoana mea dupa intoarcerea mea din Anglia. 

Va imbratisez cu drag,

80.Punga roşie de la domnul G.

De la doi ani, locuiesc în acelaşi bloc. În urmă cu mai mulţi ani, când aici locuiau doar proprietari, blocul acesta era curat şi liniştit. De la o vreme, când locul unora dintre proprietari a fost luat de chiriaşi, blocul acesta nu mai e aşa de liniştit pe cât era.

Să nu vă imaginaţi că acum ne ştie secţia de poliţie de care aparţinem. Sau că muzica tare se aude de peste drum. Sau că avem curtea plină de gunoi aruncat pe geam. Dar se mai întâmplă şi episoade precum cel despre care urmează să vă scriu.

Cei mai mulţi dintre noii chiriaşi trec neobservaţi. Se prea poate că eu să fiu cea care nu prea îi cunosc pentru că ies aşa de rar din casă încât probabil că nici nu aş observa dacă ar dispărea jumătate dintre vecinii mei.

Însă astăzi vreau să vă povestesc despre doi dintre vecinii mei. Domnul G locuieşte la etajul 8 şi îşi duce viaţa liniştită de proaspăt pensionar. Domnul G. a locuit toată viaţă cu mama sa, nu a fost niciodată căsătorit, iar dacă a avut vreodată o relaţie a fost atât de discret încât nimeni nu ştie de ea. Momentan, domnul G. trăieşte aceeaşi viaţă liniştită, fără excepţie, din ultimii ... să zicem 20-30 de ani.

Nenorocul a făcut ca deasupra domnului G., la etajul 9, să se mute nişte chiriaşi foarte, dar foarte gălăgioşi. Nu doar că cei doi bărbaţi care locuiesc acolo au un băieţel bolnav de nervi (asta judecând după din ce în ce mai desele crize de isterie), dar bărbaţii sunt şi foarte interesaţi de muzica dată la maxim. Ca s-o audă tot palierul. Şi ca s-o audă şi vecinul de dedesubt, domnul G.

Trebuie să fi trecut câteva luni bune de muzică dată la maxim aproape în fiecare seară pentru ca domnul G să fi fost scos din calmul lui. Într-o zi, domnul G s-a dus la uşă la vecinii lui de la etajul 9. Când s-a deschis uşa, a părut ca şi cum două fanfare, un DJ şi o orchestră simfonică se străduiau să repete împreună pentru cel mai important muzical al anului. Omul şi-a spus păsul, dar nimic nu s-a schimbat după plecarea lui.

Şi ori de câte ori domnul G bătea la uşa vecinilor lucrurile se linişteau pentru 5-7 minute, pentru ca apoi volumul muzicii să revină. Şi aşa, încercare după încercare şi perseverenţă după perseverenţă, domnul G a continuat să bată la uşa vecinilor săi atunci când lucrurile nu mai puteau fi ţinute sub control. Rezultatele se lăsau şi încă se lasă aşteptate.

Însă ieri, în Ajunul Crăciunului, domnul G a făcut ceva neaşteptat. În jurul prânzului, domnul G a urcat cele câteva trepte care fac trecerea de la etajul 8 la etajul 9 cu o pungă roşie. O ţinea cu grijă, nu de toarte, ci în braţe, aproape de piept. Nimeni nu ştia ce poartă el acolo, într-atât de grijuliu era. A urcat tiptil şi s-a aşezat în faţa uşii vecinilor săi. A bătut la uşă.

Niciun răspuns.

Dinăuntru se auzea muzică puternică.

A mai stat un minut, apoi a sunat.

Niciun răspuns.

A mai aşteptat un minut. Două. Trei. S-au făcut cinci. Niciun răspuns.

Atunci domnul G a lăsat punga roşie agăţată de mânerul uşii de la apartament. În spatele său s-au putut vedea doar literele mari şi albe de pe pungă: Sărbători fericite!

Gestul acestui om pe care îl văd câteodată şi pe care nu îl bănuiam de o aşa delicateţe a inimii este pretextul acestui editorial. Sărbătorile surprind mereu oameni singuri, în casele lor.

Fie că sărbătorile te-au prins singur anul acesta pentru prima dată sau că eşti singur de 20 de ani...fie că eşti înconjurat de toată lumea, mai puţin o persoană care a lăsat golul cel mai mare...

Fie că eşti singur pentru că nu se poate altfel, că aşa ţi-ai dorit sau pentru că eşti departe de ţară...fie că eşti alături de cei mai dragi dintre cei dragi...

Fie că ai cu cine împărţi o felie de cozonac sau o jumătate de portocală, fie că nu...

cred că lecţia pe care ne-o oferă domnul G este cel mai important lucru pe care l-am învăţat luna aceasta: oricât de mic şi de insignifiant te simţi, oricât de neînsemnat posibil, oricât de mult te-ar durea în locuri care nici măcar nu ştiai că există înlăuntrul tău, astăzi poţi face o singură alegere.

Iar alegerea aceasta este să oferi exact iubirea pe care o simţi în inima ta, după ce se termină despachetarea cadourilor, după ce farfuriile rămân goale şi după ce luminile se sting. Iar dacă nu ai nimic în inimă şi eşti lipsit de iubire, oferă exact iubirea care crezi că îţi lipseşte. Împacă-te cu cei care nu vor să se împace cu tine. Continuă să-i iubeşti pe care care nu doresc să fie iubiţi.

Aceasta este o dietă pe care o recomand nu doar la final de an, ci la finalul fiecărei zile. Să vă fie ziua lină, dragii mei!

{Editorial publicat pe 25 decembrie 2012, pe site-ul Majesty }

79. De azi e mai bine

Dau meditaţii de 5 ani şi în tot acest timp, cea mai tânără elevă de-a mea la meditaţiile de engleză s-a pomenit o ţâncă de 9 ani. Până să-şi deschidă ea caietul pentru prima dată, uitasem de caietele de tip I, acelea cu trei linii orizontale, două continue jos şi una întreruptă, sus de tot, unde ajung literele mari.

Până să văd caietul acesta deschizându-se, uitasem de tot cât de lent curge viaţa la 9 ani. Uitasem cât durează să scrii un cuvânt, şi cum te opreşti din trei în trei litere ca să verifici că ai înţeles corect şi că scrii bine. Uitasem cu ce grjiă îndoi pagina de la un caiet nou şi cum poţi linia perfect, cu aceeaşi grijă cu care umpli rezervorul stiloului cu cerneală.

Astăzi există gume de şters pentru cerneală, ştiaţi? Poţi să greşeşti oricât de des şi se repară. Pe vremea când scriam eu cu stiloul, aveam voie să greşesc o singură dată, că apoi orice ştersătură se vedea din avion. De obicei, o greşeală mică se ştergea cu vârful de lamă. Apoi cu pic, dar rămânea un pată gălbuie pe care-o aşteptai, cu nerăbdare, să se usuce ca să poţi scrie în continuare.

Vă mai amintiţi cum era să scrieţi 2 pagini de caiet mic într-o oră? Sau cum era când vă lua 3 secunde ca să scrieţi o literă? Timpul trecea lent, cele mai mari bucurii erau vacanţele, iar cele mai mari supărări erau legate de răsturnarea penarului sau de consumarea cariocii preferate.

Foto: upliftmagazine.com

Privind în urmă, mereu pare că am trăit şi consumat deja momentele cele mai frumoase, perioadele cele mai scutite de griji, timpul în care am fost cu adevărat fericiţi şi, culmea, habar nu aveam. Relaţia „aceea”. Cei mai buni patru ani de liceu. Locul de muncă unde aveam şi concediu, şi bani, şi timp liber.

E curios cum mereu ne regăsim fericirea în trecut, dar o ignorăm în prezent. E curios cum privim cu malancolie şi nostalgie la noi, fericiţi, împliniţi şi mulţumiţi în trecut sau, măcar, având speranţa unui viitor luminos şi prosper. Dar foarte rar suntem aici, prezenţi. Parcă tot mai rar ne gândim şi ne bucurăm de ceva ce atingem, ce simţim, ce vedem. Ochii noştri sunt departe, mintea noastră visează la mâine. Planificăm şi ne dorim mâinele atât de mult încât astăzi-ul trece pe lângă noi. Ce zic eu? Aleargă de lângă noi, ameţitor şi ireversibil!

Dar tocmai în timp ce căutăm cu ochii un loc frumos, alţii îl construiesc. În timp ce aşteptăm un mâine fericit, alţii se înconjoară de oameni care îi faci fericiţi, fac lucruri care le satisfac inima şi sunt prezenţi în prezentul lor. În timp ce biciuim clipa, de nerăbdare de a ne lua tălpăşiţa, de a scăpa de aici, alţii se cufundă în prezent, inspiră, sunt curioşi, degustă viaţa şi muşcă cu poftă din bucăţica asta de viaţa care se cheamă acum.

Există şapte zile într-o săptămână şi „cândva” nu face parte dintre acestea. Mâine e ceva ce nu ne garantează nimeni. Haideţi să începem să trăim azi. Să fim responsabili pentru ce facem acum, să ne amintim şi mâine ce am făcut ieri sau în noiembrie sau în decembrie anul trecut. Haideţi să nu mai stăruim ca să facem binele. Haideţi să nu lăsam „pe mâine” nimic. Nicolae Iorga spunea că „înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.” Şi, aş adăuga eu, începe de astăzi.

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de17 decembrie 2012}

36. Despre nevoie si suficienta

In viata exista 2 certitudini: nu vei obtine tot ce iti doresti si nu iti vei dori ceea ce primesti. Sunt doua aspecte de discutat aici. Primul: orice copil mai mare stie faptul ca darurile pe care le primim in viata nu sunt mereu cele asteptate. Mai primim si jumatati de cadouri, si surprize neplacute, si lucruri care ne vor fi de folos in viitor. Mai primim si ce cred altii ca ne-ar bucura sau ce cred altii ca avem nevoie. Sau poate nu primim nimic exact atunci cand ne-am dori. 

Al doilea aspect: nu ai cum sa obtii tot ce iti doresti. Uneori te gandesti ca vei fi fericit cadnva in viitor, atunci cand vei avea sifonierul/masina/casa visurilor. Si uneori se intampla sa le ai. Si (surprinzator!) tot nu esti fericit. Alteori te gandesti ca vei fi fericit atunci cand cel pe care il iubesti in secret iti marturiseste, la randu-i, ca te iubeste. Intr-un fel ciudat, descoperi ca niciodata iubirea pe care o primesti nu este la fel de buna, de pasionala, de efervescenta ca cea pe care o simti tu – si constati ca asta nu doar ca nu te face fericit, dar chiar esti mai nefericit ca oricand. Cand esti intr-o relatie care nu merge, iti spui ca vei fi fericit atunci cand iti vei putea recastiga independenta, iar cand ramai unul, tanjesti dupa starea de doi. Sute de oameni care au avut banii si mijloacele sa isi indeplineasca toate visurile recunosc dupa ani ca toate au fost numai desertaciune, ca nu bogatiile conteaza, ca nimic material nu se compara cu lucrurile cu adevarat importante in viata. Unde sa fie sensul intelepciunii?

Acum, avand in fata noastra un sac de lucruri – unele pe care ni le dorim, dar nu le avem, altele pe care ni le-am dorit, le-am obtinut, dar nu ne fac fericiti – se ridica urmatoarea intrebare: ce este necesitate si ce este suficienta? Ce si cat putem avea ca sa fim siguri ca ne ajunge? Intr-o prelegere am retinut un raspuns interesant la intrebarea: cat trebuie sa ai ca sa fii fericit? “Un pic mai mult.” Poate ca vrem o masina. De ce alegem una de 25.000 de euro si nu una de 15 mii? Poate ca vrem o rochie: de ce alegem una de 200 de ron si nu una de 120? Cu siguranta avem nevoie de hrana – este una dintre nevoile de baza, nu neaga nimeni – dar de ce sa ne umplem masa de sarbatori cu 7-8 feluri de mancare dupa care ne plangem de bila si de cheltuielile prea mari pe care le-am avut “si de sarbatorile acestea”. Cat e necesar, cat e dorinta de mai bine, cat e prea mult si unde incepe risipa?

A spus-o unul mai destept decat mine ca oamenii consuma tot ce intalnesc in cale, se muta de la o resursa la alta, pana cand nu mai ramane nimic. Si doar orb sa fii sa nu observi ca am inceput sa ne lovim tot mai des de avertismentul ca resursele regenerabile sunt in pericol de a disparea. Consumam prea repede ce avem si nu lasam vreme suficienta pentru refacere. Sa nu ne mai miram daca nu mai gasim mancare adevarata in magazine, ci numai prafuri si paste omogene, sa nu ne mai miram ca fructele si legumele proaspete nu mai au gustul de odinioara daca cererea de alimente este intr-atat de mare in cele mai multe parti ale globului.

Noi functionam dupa deviza “Posedam sau distrugem”. Poate ca ar trebui sa ne intrebam mai des daca lucrurile pe care ne dam banii si ne consumam timpul reprezinta nevoi sau dorinte. Poate ca ar fi timpul sa ne oprim un pic in fata raftului si sa analizam daca ce vrem sa cumparam e util sau pur si simplu frumos. Daca peste 5 ani va mai fi util, mie sau altcuiva. Daca peste 5 va mai valora ceva – si daca se va intampla ceva daca nu cumpar azi? 

Asadar, care este parerea ta? Omul poate intelege si practica suficienta sau cumva dorinta de expansiune ne face sa alergam neincetat dupa mai mult? Pacat ca ne plangem atat de des ca nu avem mai mult dar arareori ne plangem ca nu suntem mai mult, ca nu devenim( mai mult…

Editorial postat pe Majesty.ro)

78.Fereastra de spital

Se spune că într-un salon de spital, aşa cum există multe pe lumea aceasta, stăteau doi bătrâni. Unul dintre ei stătea în patul de la perete, celălalt în patul de lângă fereastră. Cel care stătea lângă perete nu avea voie să se ridice deloc în timpul zilei, dar celălalt era obligat să stea o oră ridicat, cu spatele pe o pernă. Aceste minute îi dădeau ocazia de a privi prin fereastra camerei şi de a vedea ce se află afară.

Uneori, bătrânul de la fereastră povestea despre copiii care se jucau pe străduţa de lângă spital. Alteori, bătrânul povestea despre nori imaculaţi sau stropi răcoroşi de ploaie. Din când în când, bătrânul descria şi vreo paradă militară, cu fanfară şi baloane colorate, cu copii şi bătrâni care se bucurau de lume, de lumină şi de viaţa din jur.

Într-o zi, bătrânul începu a povesti despre lacul care se află în parcul de vizavi şi despre lebedele care înoată graţios. În altă zi, bătrânul povestea de câţiva nepoţi care făceau bărcuţe de hârtie şi le lansau pe apa lină a lacului.

Bătrânul de la perete nu doar că nu putea vedea nimic pe fereastră, dar nici putea auzi prea bine, aşadar timp de o oră în fiecare zi încerca să îşi imagineze freamătul de dincolo de zidurile între care se afla imobilizat. În mintea lui plăsmuia imagini idilice cu copii şi cornete de îngheţată de fistic sau cu doamne ce purtau graţios pălării de dantelă din aceea scumpă.

În fiecare zi, bătrânul de la perete îl invidia pe cel de la fereastră. Şi-ar fi dorit şi el să vadă toate minunăţiile de dincolo de geam, dar în fiecare zi trebuia să se mulţumească să-şi imagineze toate lucrurile frumoase pe care i le povestea cu patos colegul de salon.

Doar că într-o zi, bătrânelul de la fereastră a decedat şi nu a mai rămas cine să îi povestească toate lucrurile minunate care existau dincolo de fereastră. După câteva zile în care patul de la fereastră rămăsese gol, a rugat pe una dintre asistentele care veneau la el în salon să îl mute în patul de lângă fereastră pentru a putea vedea afară. Asistenta l-a mutat şi l-a ajutat să se ridice pentru a privi pe fereastră.

Surpriza i-a fost foarte mare atunci când, dând cu ochii de ce era afară, privirea i s-a oprit într-un zid alb şi înalt, ridicat la doar câţiva metri depărtare de pereţii goi ai spitalului. Contrariat, bătrânul a chemat-o pe asistentă şi i-a spus nedumerirea lui. Ce ar fi putut să îl facă pe colegul lui de salon să spună toate lucrurile pe care i le spusese? Cu ce scop? Cum a putut să îl facă să viseze la atâtea lucruri care nu aveau loc?

Iar asistenta, cu un zâmbet confuz pe faţă, i-a răspuns: „Poate că doar şi-a dorit să te încurajeze”.

Aşadar, astăzi tu pe cine ai încurajat? Cui i-ai desenat culori peste o schiţă gri? Cum anume ai reuşit să ridici ochii cuiva de jos spre înălţimi? Cui ai putut să îi spui ceva frumos, să îi arăţi un colţ demn de iubit, o rază de optimism?

Şi dacă nu ai făcut-o, nu fi descurajat. Mâine e nouă zi, ai o nouă şansă să le faci pe toate acestea. Dacă astăzi este cea mai proastă zi din viaţa ta, mâine va fi mai bine. Caută cu privirea curcubeul dacă deasupra ta plouă şi stelele dacă deasupra ta este noapte.

[Editorial publicat pe 3 decembrie 2012 pe site-ul Majesty]