Liber la vis: casa ideală

Demult de tot (să fi fost luna iunie, dar în timp de internet asta înseamnă o întârziere de ani de zile), Silvia ne dădea liber la vis pe blogul ei. Ea întreba atunci „Dacă aţi poseda o cantitate suficientă de bani încât să puteţi locui oriunde, cum ar arăta casa voastră dragă? Cum s-ar deschide calea către micul colţ de paradis pe care-l veneraţi ori de câte ori dimineaţa cuprinde ferestrele?”

Aşa cum ştiţi, mie îmi plac casele. Dacă aş profesa în design interior cred că nu aş dormi deloc, aşa de mult mă consumă pasiunea aceasta. Dacă vreau să mă relaxez intru pe un site de design. Dacă vreau să am inspiraţie în orice domeniu, privesc fotografii cu spaţii de depozitare şi îmi imaginez cum fac eu din şifonierul sau cămara fiecărui om un spaţiu organizat şi plăcut. :) Este greu să vă explic câtă satisfacţie am din design, deşi a rămas doar un hobby. Adevărul este că dacă aş face din toate hobby-urile mele activităţi full time, probabil că mi-ar trebui 3 vieţi ca să profesez.

Bine, şi după toată întroducerea această, să vă spun cum aş răspunde eu la întrebare. Eu am casa ideală, un apartament de 2 camere care deocamdată este închiriat, aşadar nu îmi voi imagina vreo casă cu o bucătărie enormă sau o terasă luminoasă la dormitorul matrimonial, oricât de mult mi-aş dori acest lucru. Voi rămâne cu picioarele pe pământ şi vă voi povesti cum va deveni casa mea casa ideală, atunci când mă voi muta acolo.

Voi începe cu bucătăria, pentru că acolo e inima casei. Bucătăria mea e numai bună pentru un aragaz mare şi un cuptor cald, din care să iasă miros de patiserie. În dreapta va fi colţişorul nostru franţuzesc, cu suficiente locuri pentru nepoţi fâşneţi sau pentru prietenii care au rămas să doarmă la noi sâmbătă noaptea, cu o glastră potrocalie şi farfuriuţe cât palma pentru toată lumea. Faţa de masă va fi cumpărată din luna noastră de miere şi vom povesti tuturor cum a fost prima noastră dimineaţă împreună, prima săptămână, prima lună şi primii zece ani. Acela va fi locul în care voi ţine cărţile cele bune de bucate, îmi voi citi e-mailurile dimineaţa şi îl voi aştepta, în zilele scurte de noiembrie cu o cană de ceai de ghimbir sau paste la cuptor.Acela va fi locul care va mirosi mereu a primele flori primite de la el şi în care vom pregăti pâinea lui preferată cu seminţe.

În partea stângă voi avea o mini spălătorie, unde maşina mea magică va spăla cămăşi, batiste şi probleme şi unde un pic de balsam va face prosoapele mai moi şi şosetele mai pufoase. Locul de unde toate pleacă curate şi împăturite, numai bune de pus pe rafturi înalte, pe care să ajung pe vârfuri. Sau pregătite pentru călcat, la ore mici ale dimineţii, când toată casa încă visează.

Camera de zi va fi locul dedicat râsului cu poftă şi chicotelilor înfundate, de grija vecinilor. Acolo vom mânca popcorn fierbinte, vom discuta despre nimicuri, vom depăna amintiri şi vom face planuri pentru sezonul următor. Acolo vor aştepta pături pentru cei înfriguraţi, şosete uscate pentru cei veniţi din ploaie şi perne numai potrivite pentru odihnă. Acesta va fi locul cel mai blând şi mai primitor, cu perne bleumarin şi dantelă albă şi fotografii cu  noi toţi, în cele mai fericite momente ale noastre. Draperiile ne vor feri de lumina prea puternică, iar lumina amabilă a veiozei ne va lumina clubul de literatură din fiecare luni (or so I wish! :) )

Cam atât pe scurt. Ar mai fi multe de spus despre cămara cu bunătăţi, despre holul de la intrare, despre balcon, dar mă opresc aici, fiind convinsă că esenţialul a fost spus.

Sper că va plăcut şi vă invit să îmi spuneţi şi voi - în comentarii sau în postări pe blogurile voastre - cum arată casa ideală.

68. Masa numărul 6

Foto: bluebowdesigns.co.uk

Îmi place să privesc oamenii. Să stau, din turnul meu de termopan, şi să privesc în gol, spre micii şi marii oameni care se plimbă cu copiii lor, care muşcă alene dintr-un covring sau care aleargă după autobuz. Îmi place să urmăresc, pas cu pas, drumul frumos al fiecăruia.

Unii vorbesc la telefon şi nu se grăbesc. Atunci îmi place să cred că la capătul celălalt al firului este cel căruia îi duc dorul, omul căruia i-ai asculta glasul întreaga zi, zâmbind cu o gropiţă în colţul gurii.

Sau, poate, că la capătul celălalt al firului este copilul care a avut febră toată noaptea şi care a rămas cu soţia. Atunci fiecare pas departe de casă este usturător şi nici nu ştii dacă se întorci acasă sau să te grăbeşti spre locul de muncă pentru a ajunge degrabă înapoi acasă.

Poveşti pe două picioare, pe sub umbrele, uitate prin colţuri de autobuz. Le savurez dintr-o parte, nevăzută de nimeni, fără umbră. Sorb poveste după poveste şi cuvânt după cuvânt, fac scenarii, îmi imaginez casele răcoroase din care au plecat, mâinile calde pe care le-au ţinut, obrazii calzi pe care i-au cuprins înainte să plece.

Ceva care îmi place şi mai mult este să stau aproape de oameni, să citesc poveştile nespuse în ochii lor. Spre exemplu, în ochii celor de la masa numărul 6 (nume de cod). Ce frumoase sunt poveştile despre istoria unui cuplu. Primul semn de viaţă, trimis în necunoscut. Prima aşteptare lungă, primele emoţii de a fi sau a nu fi.

Îmi place să observ acolo unde scânteiază ceva în ochi atunci când unul povesteşte despre celălalt, când cuvintele devin rotunde numai atunci când se menţionează numele celui drag, atunci când umerii goi sunt încălziţi, atunci când şoaptele sunt înţelese numai de o singură ureche, atunci când un părinte vorbeşte despre copiii de acasă sau când altcineva împărtăşeşte câteva idei despre pasiunea lui, pentru care călătoreşte peste mări şi ţări.

Eu trăiesc pentru şi prin poveştile de dragoste. De unde şi adresa mea de e-mail (pentru cei care o ştiţi). Iubirea îmi dă încredere că există insule pe care mă pot refugia. Că am prieteni faini, care pun preţ pe ceea ce contează. Că licărirea aceea nu dispare niciodată, doar trece de la unul la altul şi licăreşte mai mult şi mai frumos în ochii fiecăruia dintre noi. Vă iubesc, oameni dragi, de la masa numărul 6!

Chiar dacă nu (mai) aveţi pe cine să iubiţi în felul acesta, iubiţi oricum. Căutaţi, doriţi flacăra aceea. Ea există.

Acesta este sfatul meu, după 7 luni...

{Editorial postat pe site-ul Majesty, pe data de 14 august 2012}

67.Lecţia portocalei

Problemă: Se dă o portocală. Mare şi zemoasă. Sau mică şi cu coajă groasă. Cu miros de copilărie. De cadouri şi brad. De bunici veseli şi generoşi. Orice fel de portocală. Întrebare: Ce iese dintr-o portocală pe care o striveşti?

Răspuns: Din orice portocală strivită iese suc de portocale.

Fiecare dă pe faţă ceea ce este. Ai un obicei bun sau rău pe care îl nutreşti? Acela se va da pe faţă. Primii bani pe care îi cheltuieşti din salariu sunt pentru tine, pentru potolirea vreunui viciu sau unei plăceri ascunse? Dar ultimii bani pe ce se duc?

Foto:  http://reflets.info

Primul gând de dimineaţă unde / spre cine se îndreaptă? Ultima oră de seară cui i-o dedici? Ultimele două pagini din cartea pe care ai pus-o pe noptieră ce lasă în tine? Cel mai bun loc din casă, din maşină, din autobuz e al tău sau al celui căruia tocmai i l-ai oferit? Miezul de pepene dulce şi zemos e la tine în farfurie sau îl mănâncă altcineva? Păstrezi pentru tine ce este mai bun, mai frumos? Dacă da, ce spune asta despre tine?

Există portocale care sunt atât de stricate în interior încât zeama lor este amară. La fel, oameni care scuipă numai venin, care sunt înşelători, care promit ceva extrordinar doar ca să te vadă înălţat de bucurie şi apoi să îţi tragă preşul de sub picioare chiar atunci. Da, şi eu am făcut-o, ce scriu aici este o descriere a ceea ce pot şi sunt. Şi dacă aş fi pe deplin sinceră, aş scrie chiar tot.

Ideea nu este să „mă dau mare” cu egoismul şi răutatea mea. Unii mă cunoaşteţi deja aşa cum sunt, alţii îi cunoaşteţi pe alţii la fel de răi ca mine. Ce e de învăţat de aici? Cum putem să dăm suc de portocale în loc de amăreală neagră, putrezită?

Simplu şi dificil totodată. Trăindu-ne zilele producând suc de portocale. Aşa cum ne trăim zilele, ne trăim şi viaţa. Ce facem în fiecare zi, facem toată viaţa. Ce suc lăsăm să se formeze în noi, acela este sucul care dă pe faţă ceea ce suntem.

Tu ce alegi: suc de portocală sau...?

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, la data de 7 august 2012}

66. 10 sau 10.000 de ore

Să presupunem că eşti un om singur, care îşi doreşte cu disperare un partener de viaţă, o relaţie serioasă, care să înceapă cu o promisiune şi să se termine cu o viaţă trăită împreună. Să considerăm că ai epuizat toate soluţiile, dar ai aşteptat aşa de mult încât jumătatea de secol din buletin face ca speranţa ta să se micşoreze, iar disperarea să crească. Îţi doreşti aşa de mult un suflet pereche încât doar la asta te gândeşti noapte şi zi, în clipele de bucurie şi de depresie. Te întrebi de ce alţii au cu cine să împartă o zi şi o clipă, de ce alţii se căsătoresc, în timp ce tu rămâi cu ecoul bătăilor inimii tale.

Sau să presupunem că ai studiat cu pasiune şi zel, dar energia şi cunoştinţele tale se risipesc în varii drumuri şi cu varii persoane. Atunci când crezi că ştii ce trebuie să faci, ai surpriza să afli că nu ştii nimic. Atunci când te afunzi în depresie deoarece crezi că nu eşti bun de nimic şi te întrebi ce demon te-a pus să alegi drumul acesta în viaţă, descoperi că ai ceva potenţial, dar trebuie să refaci totul, să reînveţi tot ce este nevoie să ştii ca să fie bine.

Să presupunem că descoperi că eşti grav bolnav. Nu ai ceva incurabil, „doar” ceva cronic şi supărător. Ai făcut diverse investigaţii, ai făcut tratament câţiva ani, rezultatele nu prea s-au văzut. O dai pe tehnici de relaxare, ca să nu mai fii aşa de stresat. Încerci tratamente naturiste care îţi promit o stare de sănătate mai bună decât a străbunicilor. În afară de ameliorarea câtorva dintre efecte, problema de fond nu se rezolvă. Ajungi să îţi urăşti trupul care te trădează, să desconsideri mintea care te împinge să încerci tot felul de leacuri şi inima care te îndeamnă să mai speri.

Ce ai face dacă ai şti că iubirea ta se află dincolo de ocean? Ce ai face dacă ai şti că ar trebui să o cauţi la mii de leghe (deci mii de ore de mers pe jos), dar că odată ajuns acolo, fericirea îţi este asigurată? Ai face călătoria? Nu-i aşa că ţi-ai lăsa toate amintirile vechi, toate durerile şi rănile ne-bandajate şi ai alerga într-acolo? Nu-i aşa că nu ar mai conta nici cât de mult ai plâns, nici câte zile ai stat tu cu tine, nici măcar cât ai oftat şi aşteptat?

Ce ai face dacă ai ştii că ai ajunge cel mai bun în cariera ta după fix 10.000 de ore de specializări şi studiu? Ai lucra neîncetat pentru a-ţi atinge obiectivul, nu-i aşa? Ce ai face dacă ai ştii că mai trebuie să faci un singur pas pentru a ajunge acolo unde inima îţi bate cel mai lin, mintea este inundată de gânduri bune şi viaţa se trăieşte frumos?

Te vei scufunda tu în scăldătoare, asemenea lui Naaman, care era un lepros lipsit de speranţă? Vei face acest pas cu toată încrederea că vei primi vindecare? Dar dacă nu ai ştii că dincolo îţi găseşti fericirea, vindecarea, succesul ce ai face? Şi dacă nu ştii sigur, ce te împiedică să încerci, să cauţi oricât de departe şi să dedici 10 sau 10.000 de ore iubirii, carierei, sănătăţii tale?

Eu cred că merită să încerci :)
Ceea ce îmi doresc şi mie!

{Editorial publicat pe 30 iulie 2012, pe site-ul Majesty}

Sursa: fanpop.com

De ce-uri

De ce se întâmplă că, atunci când găsim vreo greşeală, suntem vocali, agresivi şi lipsiţi de consideraţie faţă de efortul altuia, dar când aflăm ceva frumos trecem mai departe?

De ce se întâmplă să călcăm în picioare munca altuia, să nu ne pese dacă a pus din el o oră sau o zi, dar când trebuie să facem ceva, rămânem pe margine?

De ce ştim înjurături multe şi le spunem tare? De ce ştim cuvinte care ajung să lovească direct în inimă, dar nu  avem şi puterea de a le opri înainte de a face prăpăd?

De ce muşcăm şi apoi fugim repede spre altă victimă? De ce nu putem să ne ţinem gura, să ne oprim degetele şi pur şi simplu să ne stăpânim?

Eu îmi doresc doar un strop de iubire...

65. Singurul meu Peter

Pe vremea adolescenţei mele, atunci când internetul venea numai prin dial-up, se folosea numai în doze mici, iar e-mailurile erau lungi şi siropoase, l-am cunoscut pe Peter. Peter L. era (şi cred că încă este), un inginer din Germania de o vârstă incertă, dar cel mai probabil apropiată de cea a părinţilor mei. Peter L mi-a făcut cunoştinţă cu ţara lui, cu pădurea din spatele casei sale, din singura fotografie pe care mi-a oferit-o vreodată, pe vremea când Facebook nu exista şi comunicarea la distanţă era un lux şi un privilegiu.

Peter se descoperea mult şi totuşi destul de puţin. Peter îmi descria în amănunt frânturi din imensa pasiune pe care o poate avea un inginer german pentru toate maşinile şi procesele tehnice şi la fel de curios şi pasionat îmi cerceta ascunzişurile sufletului pentru a pune acolo frumuseţi şi sensibilităţi pe care nu le cunoscusem până atunci. Datorită lui Peter am început să îl citesc cu plăcere pe Rilke. Pentru a-l putea citi pe Rilke în original, am început să învăţ limba germană şi să-mi placă. Din dorința de a-l simţi și mai aproape de sufletul meu pe Peter, pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate, dar de atâtea ori printre gândurile şi emoţiile mele, am început să stau ore întregi la BCU pentru a citi tot ce găseam de Nietzsche.

Până într-o zi, când, citind câteva fragmente din scrisorile pe care Nietzsche i le scria domnişoarei Lou Salome (iubita lui, cu care a avut o relaţie ce s-a terminat dezastruos) am descoperit că exact aşa cum îi scria Nietzsche lui Salome, exact aşa, în cuvinte multe şi foarte asemănătoare (uneori identice), îmi scria mie Peter. Şi nu doar că îmi scria, dar urmărea exact firul evenimentelor din viaţa celor doi, astfel încât e-mailurile pe care le schimbam noi se regăseau aproape integral în scrisorile primite şi trimise de Salome.

Nu ştiu dacă Peter era atât de absorbit de acele scrisori pe care le citea tocmai în acea perioadă încât scrisul său era îmbibat de sentimentele de iubire şi confuzie ale lui Nietzsche. Nu ştiu nici dacă pasiunea sa pentru iubirea dintre Nietzsche şi Salome era aşa de mare încât citise şi aproape ajunsese să ştie pe de rost pasaje întregi, încât asta transpira în tot ceea ce scria el. Ştiu însă sigur că atunci când am făcut descoperirea, corespondenţa dintre Salome şi Nietzsche se apropia de final. Şi, inevitabil, finalul a venit şi în cazul nostru, fără explicaţii, fără continuare. Brusc şi dureros.

Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că perioada premergătoare descoperirii surprinzătoare a fost una foarte plăcută. Cui nu îi place să primească scrisori lungi, în care sunt inserate strofe de poezii şi melodii îmbibate de amintiri? Cui nu-i place să facă parte din viaţa cuiva care să se gândească la tine dimineaţa, la ceai sau după o zi ocupată şi agitată la serviciu? Cine nu este onorat să descopere că a fost muza unei poezii, chiar dacă trebuie să traducă poezia cuvânt cu cuvânt pentru a o înţelege?

Dincolo de toate acestea, nu doar iubirea, ci şi viaţa se dovedeşte a se potrivi cu situaţia mai puţin plăcută descrisă mai sus. Există adevăruri care ne provoacă o profundă mâhnire. Există şi lucruri ascunse, sentimente nedeclarate, scenarii pe care nu ajungem să le cunoaştem decât atunci când suntem deja excluşi din distribuţie. Nu ştiu dacă ar fi mai bine să nu aflăm deloc. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în cazul în care am afla mai devreme. Nu ştiu.

Dacă nu ştiu, nu înseamnă că adevărul doare mai puţin, nici că dezamăgirea este mai mică. Dacă însă vi s-a greşit, acceptaţi regretele şi scuzele. Dacă vi s-au ascuns anumite informaţii, nu continuaţi să vă simţiţi răniţi. Dacă aţi fost confundaţi, înşelaţi, duşi pe o pistă falsă...nu rămâneţi dezamăgiţi şi mâhniţi. Va trece...toate trec. În plus, este posibil ca cel care vă cere iertare să nu mai trăiască şi să fi păcat ca scuzele să rămână în eter, nerăspunse, nebăgate în seamă.

Acordaţi-vă o pauză de respiraţie, trageţi aer în piept şi iertaţi mai mult. Dacă aveţi cumva un Peter în viaţa voastră, bucuraţi-vă de prezenţa lui atât cât a fost bună şi agreabilă. Alegeţi să păstraţi numai ce a fost plăcut, nu şi dezamăgirile. Alegând să faceţi aceasta, veţi semăna mai multă iubire decât toate scrisorile de iubire din lume.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 23 iulie 2012}

60. Să avem grijă ce iubim

Foto: loveray.blogspot.ro

Uneori, lucrurile care îţi plac sunt cel mai greu de făcut. Pentru că ţi-ai dori ca acolo, în acel milimetru – sau centimetru, în acel cuvânt, în acea imagine, să fii tu, în toată puterea şi cunoştinţa ta. Să fie totul limpede, ca o oglindă. Să fie totul bine, ca într-o încercare, ultima, de a dovedi ce eşti şi ce poţi.

Uneori, este cel mai greu să-ţi mărturiseşti iubirea oamenilor pe care îi iubeşti cel mai mult. Poate de ruşine, de teamă că vei fi respins, de teamă că în inima lor tu nu mai ai loc. Poate că de prea multe ori inima ta s-a pregătit pentru iubire şi tot de atâtea ori a rămas în aşteptare. Se întâmplă ca, de multe ori, omul să se pregătească sufleteşte pentru cineva sau ceva şi când ajunge la capătul drumului să-şi dea seama că locul nu a fost niciodată al lui, că iubirea nu era pentru el, că persoana pe care o iubea avea ochi pentru altul/alta sau, pur şi simplu, că nu ai pedigree (ieri am auzit şocanta expresie) ca să te ridici la înălţimea omului iubit, a locului de muncă la care aspiri, a vieţii pe care ţi-o doreşti.

Cumva, cândva, cineva ne-a lăsat cu iubirea în aer.

Şi zi...după zi...ne mângâiem cicatricele inimii. Fiecare dimineaţă. 7 paşi până la baie. 63 de mişcări în sus şi în jos cu periuţa. De 30 de ori, pieptănul îţi trece prin păr. 120 de secunde până fierbe apa pentru fix o cană cu ceai. O fracţiune de secundă în care gândul se duce la el sau la ea. Sau se duce la colegii care sunt inima locului de muncă, de dragul cărora nici nu te duci în pauza de masă. Sau gândul se duce la un minunat cămin pe care doreşti să-l construieşti, farfurie după farfurie şi sentiment peste sentiment.

În esenţă ce şi pe cine iubeşti?

Dacă tot ce iubeşti ar fi un film şi s-ar derula în faţa tuturor, ce ar spune aceasta despre tine? Dacă eşti ca mine, poate că nu iubeşti doar lucruri care să-ţi facă cinste. Şi poate că nu îţi sunt dragi doar oameni cu o „imagine curată”.

Ce iubeşti? Ce îţi face plăcere? Cât durează plăcerea ta? O jumătate de minut? O jumătate de oră? O jumătate de viaţă? Iubeşti un om care nu are timp pentru tine? Sau care te-ar vinde sau trăda pentru ca el să cadă în picioare? Pasiunea ta te duce la piezanie sau la creştere? Şi creşterea e bună sau va fi urmată de o cădere dureroasă?

Să avem grijă pe cine iubim şi faţă de ce lucruri, obiceiuri manifestăm iubire. Astfel încât iubirea să nu se transforme în nenorocire şi durere. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, El care ne iubeşte cu o iubire veşnică!

{Editorial publicat pe 11 iunie 2012, pe site-ul Majesty}