49. Despre o casă, despre un om

Atunci când m-am născut, Dumnezeu a ales să mă aşeze în cea mai bună familie pentru mine. El m-a plantat în mijlocul unor oameni harnici, complecşi şi cu o etică bună a vieţii. Nu m-au crescut în puf, dar s-au străduit şi au reuşit să-mi ofere şanse pe care ei nu le-au avut. Nu ştiu cum au plătit, dintr-un singur salariu, un an de grădiniţă de limba engleză înainte de revoluţie. Nu ştiu nici ce i-a făcut să îmi pună meditator la engleză în clasa a V-a, pe vremea când engleza nu era aşa de folosită. Poate pentru că au văzut că am o rapiditate anume de a învăţa limbi străine. Poate că altele au fost motivele, nu le cunosc.

Ştiu însă că am fost prima din familie care a terminat o facultate şi un master. Nu e o laudă, pentru că nu mi se datorează. La fel cum nu am nicio contribuţie la niciun succes personal, dar am o contribuţie din plin la eşecurile şi căzăturile mele. Tot ce am făcut bun a fost ca urmare a sacrificiului enorm al părinţilor mei care se consideră „oameni simpli”. Tot ce am ştiut şi am învăţat a fost să perseverez, să învăţ de la toţi, să nu mă dau bătută pentru că oamenii laşi nu ajung nicăieri.

Am muncit din primul semestru de facultate – cum aş fi putut fi altfel, când mama şi tata muncesc de dimineaţă până seara?

Am economisit şi am plătit singură pentru tot ce am avut nevoie – cum altfel să onorez simţul cumpătat al mamei?

Am învăţat să schimb siguranţe, să repar flotorul, să pun tapet, parchet şi faianţă, să conduc, să formatez computere, să fac ghiveci şi plăcintă cu dovleac, să fac curăţenie lună peste tot, cu precădere în locurile cel mai puţin accesibile, şi asta ca să fiu cel mai bun copil pentru amândoi.

Niciodată nu am trăit o viaţă risipită pe forme şi decoruri, ci în simplitatea unui cămin curat şi primitor.

Însă de când s-a născut în mine plăcerea de a crea decoruri şi decoraţiuni şi de când au început să-mi alerge prin minte culori şi texturi, am început să percep altfel simplitatea casei. E drept că oricât de frumos este un obiect decorativ, pe mine tot rolul lui funcţional mă interesează. Şi, deşi pot crea un design complex pe stilul proprietarului, eu sunt in continuare atrasă tot de spaţiile minimaliste, aerisite şi simple.

Am intrat în multe case prin prisma hobby-ului meu. Am văzut şi case goale şi case mobilate. Şi case noi, neterminate, şi case vechi. Am văzut şi case obosite şi case ca o oază de iubire. Poate vă întrebaţi cum de am ajuns de la familie să vă vorbesc despre design interior? Ei bine, astăzi aş vrea să ne gândim un pic la „mobilă”. Şi nu, nu mă voi referi nicidecum la obiecte de mobilier, ci la ceea ce se află înăuntrul omului.

Uneori am văzut case goale, dar foarte frumoase. Erau simple şi împărţite foarte bine. Sau aveau o bucătărie mare, numai bună pentru căni multe de ceai de toamnă şi rodie coaptă. Sau un living măricel, cu geamuri înalte ca o boltă de vis, numai potrivite pentru prietenii cei mai dragi. Sau un hol de intrare relaxant şi intim, potrivit pentru cele mai dulci cuvinte, rostite şoptit la venire şi la plecare. Îmi plac casele acestea în care potenţialul este evident şi care îţi oferă o persepectivă, un vis şi o speranţă.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se umplu de cunoaştere şi de culoare, oamenii în care se regăsesc mulţi, care te pot face să visezi, să lupţi, să ajungi departe fără a şti exact ce te face să îi iubeşti aşa de mult.

Alteori, am intrat în case cu un miros anume, străin. Case în care am găsit un scrin al bunicii, o fotografie de la nunta mamei, o cutie de bijuterii păstrate bine. În casele acestea, este greu să intri ca designer. În casele acestea, intri uşor, cu inima în palmă pentru a nu deranja istoria, pentru a nu o face să tresalte. În casele acestea găseşti, deopotrivă, promisiuni încălcate şi dulceaţă de cireşe amare. Găseşti şi rame frumoase, şi mileuri, şi feţe de pernă apretate şi cămaşa bunicului, scrobită şi pregătită pentru mersul la biserică.

Casele acestea sunt asemenea acelor oameni care se dau pe sine aşa cum sunt. Niciodată nu trebuie să îţi ofere mai mult decât pe ei înşişi şi sunt suficienţi. Oamenii aceştia sunt plini de miez şi de istorie, sunt oameni care vorbesc molcom şi fiecare propoziţie este o fărâmă de moştenire. Oamenii aceşti sunt eroi ai multor fapte mari, dar mereu atât de umili şi de tăcuţi.

Mi s-a întâmplat să intru şi în case mici în care locuiau oameni şi mai mici. Casele mici au ceşti mici, sticluţe, fotografii mici şi covoraşe, ca într-o ţară a minunilor. În casele mici există multe lucruri mici şi interesante şi e frumos că acestea pot fi găsite oriunde, pitite sau la vedere. Ba găseşti şi oameni mici în poze alb-negru şi nasturi coloraţi şi haioşi. Şi când te uiţi foarte atent găseşti şi biscuiţi populari şi jumătăţi de napolitane. Ce mai? Casele mici ascund comori delicioase.

Casele acestea sunt asemenea oamenilor care au mereu bucurii mici să-ţi împărtăşească. Care îţi fac vârful degetelor să fremete de bucuria de a-i îmbrăţişa şi care îţi fac pielea de găină când îţi povestesc despre gărgăriţe şi fluturaşi. Oamenii aceştia sunt cei pe care ai dori să îi ţii mereu în braţe sau să te mângâie prin păr. Aceştia sunt cei lângă care simţi că nu poţi trăi şi despre care compui melodii fără cuvinte.

Şi am mai intrat în multe case, şi am întâlnit mulţi oameni, şi la final am mulţumit lui Dumnezeu că avem privilegiul de a fi toţi diferiţi şi atât de frumoşi şi duioşi.

Vă doresc o săptămână în care să întâlniţi cât mai mulţi oameni interesanţi, care să vă fie binecuvântare!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 12 martie 2012}

48.Rugaciunea lui Agar

Cine a citit măcar primele pagini ale Genezei, ştie istoria lui Avraam, cu căderile şi dovezile uimitoare de credinţă ale experienţei sale cu Dumnezeu. Episod după episod, Avraam dă dovadă de o putere incredibilă şi de o încredere în Dumnezeu ca a nici unui alt personaj biblic. Câţi am putea să plecăm din ţara noastră, din familia noastră pentru a ajunge într-un loc de pe care nu nu îl cunoaştem? Câţi am putea negocia cu Dumnezeu pentru a mijloci în dreptul unor oameni răi? Câţi am putea să sacrificăm pe cineva drag, pe copilul nostru, pentru că aşa cere Domnul?

În puţine cuvinte, istoria este aşa. Dumnezeu îi promisese lui Avraam că va avea un urmaş şi că va fi tatăl unui neam mare. Aşa de mare şi de numeros ca stelele cerului. Cu toate acestea, Avraam, avea 80 de ani şi nici măcar un fiu. Aşadar, soţia sa Sara îi dă ideea să facă un copil cu slujnica lor, Agar, pentru a se împlini făgăduinţa lui Dumnezeu. Aici vreau să fac o paranteză: fiul pe care i-l promisese Dumnezeu era un fiu legitim, cu soţia sam nu orice fiu ar fi fost beneficiarul binecuvântărilor divine. În consecinţă, decizia aceasta a celor 2 a fost într-un fel forţarea îndeplinirii promisiunii lui Dumnezeu.

Într-o societate care preţuia femeia doar pentru fertilitatea de care dădea dovadă, sarcina lui Agar a fost primită cu bucurie. Greşeala pe care a făcut-o ea a fost că „a privit cu dispreţ pe stăpâna sa”. Din pricina aceasta, Sara a alungat-o pe Agar şi ajungem la primul episod despre care voiam să scriu.

Agar este în deşert, lângă un izvor de apă. Este însărcinată nu din dorinţa ei, este părăsită, nu mai are casă, loc de muncă, un viitor pentru copilul din pântecele ei. Niciuna dintre situaţii nu este de dorit, cu atât mai puţin o combinaţie într-atât de nefericită. Ce mi-a plăcut este faptul că acolo, în suferinţa şi disperarea ei, Dumnezeu i se arată şi îi vorbeşte. Şi nu i se arată nici ca s-o certe, nici ca s-o pedepsească, ci ca să îi promită ceva. Ce îi promite? Că va avea mulţi urmaşi şi, în plus, îi dă şi un nume pentru fiul său (lucru extrem de rar în istoria biblică).

Agar se întoarce la Sara, dar istoria se repetă după mulţi ani, când Sara şi Avraam au deja un fiu, pe Isac. Un gest mic este interpretat şi Agar este alungată din nou în pustie. După o vreme, când burduful cu apă a secătuit atât Agar cât şi Ismael au rămas în arşiţa pustiei. Căldura, deshidratarea, oboseala au făcut ca Ismael să îşi piardă cunoştinţa, moment în care Agar îl lasă la umbra unui rufiş pentru a nu-l vedea când moare.

Eu nu sunt mamă, nu ştiu ce frământări şi dureri poate cauza iminenţa morţii propriului copil, dar cu moartea m-am mai întâlnit. În faţa morţii unui om drag, oricine rămâne tăcut şi sfâşiat, neputincios şi dispus să îşi ofere viaţa la schimb. Multe trebuie să fi simţit şi gândit Agar! Acolo şi atunci Dumnezeu îi vorbeşte iar lui Agar şi îi reînnoieşte promisiunea că va fi un neam mare. Acolo, la porţile morţii, Dumnezeu vorbeşte unei femei care apare doar pe cîteva rânduri ale Bibliei.

Cunosc şi eu femei pe care le aşez la marginea gândului meu. Desigur că mereu găsesc persoane pe care să le consider inferioare şi ştiu că vouă nu vi se întâmplă, dar mie da. Nu e ceva cu care mă laud, dar există oameni la care nici nu mă uit, alţii pe care nici nu îi observ. Uneori greşesc şi gândesc pentru o zecime de secundă că cineva este mai prejos decat mine. Poate că nici nu are ceva interesant de spus. Poate că nici nu merită prea multe. Şi poate că Dumnezeu nu are ce să asculte de la un asemenea om.

Ce bine este când Dumnezeu ne surprinde şi când nu discrimineaza. Şi ce reconfortant este că îmi apare şi mie, neînsemnată, egoistă, rea şi de neajutat, deşi în lume se petrec mereu lucruri mai importante decât rugile mele soptite. Chiar dacă eşti jos sau sus, Dumnezeu este pregătit să îţi vorbească. Nu să te certe, ci să te înveţe să mergi, să ceri şi să iubeşti.

{Editorial publicat pe data de 6 martie 2012, pe site-ul Majesty}

47.Respectul si tacerea

Nu ştiu cum e pentru voi, dar eu port în inimă o mână de oameni pe care îi respect mult de tot. Câţiva sunt profesori, dar profesori din aceia pe care nu te mai saturi să îi asculţi. Profesori care te învaţă despre viaţă, despre bine şi rău şi care te transformă dintr-un vas gol într-un vas plin. Profesori care nu ştiu nici până în ziua de astăzi cât mi-am dorit să rămân repetentă sau să repet măcar un an ca să pot sa îi ascult din nou din bancă, în sala arhiplină de seminar.

Caţiva, alţii, sunt erudiţi. Oameni care emană corectitudine, pasiune, cunoaştere profundă. Oameni care au citit de 10 ori mai multe cârţi decât mine. Oameni care ştiu să persevereze, care ştiu importanţa lucrului bine făcut şi care sunt într-atât de exigenţi încât nicio virgulă nu rămâne nelalocul ei.

Toţi sunt oameni lângă care mi-am dorit să stau. Într-un fel ciudat şi egoist, un om mic asemenea mie îşi imaginează că aşezarea lângă un om mare poate realiza un transfer de inteligenţă şi motivaţie. Cel puţin în mintea mea, asocierea fizică aduce şi un plus de curaj, de înţelepciune, de inspiraţie, deşi ştiu că e doar o iluzie.

Ce mi-a oferit de multe ori Dumnezeu este tocmai ocazia de a lucra cu asemenea oameni. Unii, puţini, m-au dezamăgit. Am descoperit că toată aura lor era doar o simplă şi amăgitoare coajă. Dar cei mai mulţi au fost aşa cum mi-i imaginam. Cea mai mare problemă a fost când a trebuit să vorbesc cu aceşti oameni. De fiecare dată, fără excepţie, nu am reuşit să conving că merit să mă aflu lângă aceşti oameni. De fiecare dată m-am bâlbâit, m-am împiedicat, am uitat ce voiam să spun, mi-au pierit toate ideile bune pe care le aveam şi cumva am dat-o în bară.

Chiar atunci când ce aveam de spus sau de făcut era un lucru pe care îl făcusem de sute de ori, iată că la momentul decisiv nu am reuşit să mă concentrez. Mi-am pierdut logica, cursivitatea, coerenţa, am discutat despre nimicuri când aveam în faţă cunoştinţe adânci despre lucruri mari. Şi, astfel, am ratat şansa de a face o impresie bună oamenilor pe care îi respect (sau cel puţin sunt foarte sigură că aşa am făcut).

De multe ori, mi se întâmplă la fel şi în faţa lui Dumnezeu. Am impresia că Îl cunosc. Am senzaţia că ştiu ce vreau când mă plec în rugăciune. Ştiu că Dumnezeul Căruia mă închin este un arhitect mai mare decât cei mai mari arhitecţi ai lumii. Şi dacă cei mai mari arhitecţi (sau muzicieni, ingineri, scriitori) sunt adulaţi pentru ceea ce au realizat vremelnic, cum să nu te simţi mic în faţă în faţă cu Cel care a creat totul?

Se întâmplă să apar în faţa Lui şi să am atâtea de spus încât să mă bâlbâi. Să Îi vorbesc ca unui om mai puternic. Sau ca unui medic, care trebuie să mă vindece. Sau ca unui paznic al ieftinei averi personale. Sau ca unui judecător care nu-mi poate face dreptate decât mie. Sau ca unui talisman care să îmi îndeplinească dorinţele. E regretabilă fiecare ocazie în care ne apropiem de Dumnezeu aşa, deşi ştim că El este atotputernic. Dar cred că tocmai măreţia şi sfinţenia Lui ne ajută să înţelegem cu adevărat cât suntem de mici şi de neputincioşi. Şi cât merităm. Sau nu. Şi câte am primit, deşi nu meritam nici o secundă.

Să vă fie săptămâna „mare”!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 27 februarie 2012}

46. Cand "ciocolata" este prea dulce

Ca una care am petrecut ultimele luni în preajma copiilor şi ca una care le-am ascultat poveştile despre ţurţuri şi le-am alinat durerile de gingii am avut câte ceva de învăţat.

Am învăţat, de exemplu, că e sănătos să alergi şi să te joci, chiar dacă adulţii îţi spun că o să transpiri şi te îmbolnăveşti. Personal nu-mi amintesc prea multe ocazii în care să fi fost bolnavă în copilărie, dar amintiri cu prietenii de joacă am muuuulte de tot. Am mai învăţat cât de dureros este când adulţii promit ceva şi nu se ţin de cuvânt. Şi chiar aşa, adulţii aceştia, cine se cred? Şi că metoda cea mai bună de a atrage atenţia este să faci ceva rău – dar o să mă prefac că nu mai ştiu asta.

Ce m-a surprins însă au fost preferinţele culinare ale piticilor. Ţineam o lecţie culinară şi fiind presaţi de timp am ales să facem ceva rapid şi uşor, adică salată de fructe. Ceva light, fără zahăr, cu 4 fructe, stafide, nuci şi susan. Recunosc că mă aşteptam la ceva mai mult entuziasm, dar uitasem cât de multe dulciuri mănâncă un copil şi cum, în cele mai multe dintre cazuri, un fruct nu va putea înlocui o napolitană sau un baton de ciocolată.

Desigur, copiii nu sunt de condamnat, mănâncă ce li se dă. Dacă te obişnuieşti cu un gust, fie că vorbim despre foarte sărat ori dulce concentrat, papilele noastre gustative vor prealua controlul asupra raţiunii. Ceea ce voi scrie nu mă absolvă. Până nu demult, pancreasul meu pompa prea multă insulină ca să scape de acelaşi dulce concentrat, aşa că nu mă erijez în judecătoarea nimănui.

Ce mi se pare relevant pentru editorialul de astăzi este oamenii cad pradă de cele mai multe ori propriilor gusturi. La început, era suficientă o bucăţică de ciocolată în plus pentru a ni se părea prea dulce. Apoi am crescut doza lucrurilor care ne fac pe plac limbii. Biscuiţi săraţi sau chipsuri. Salată înecată în suc de lămâie sau oţet. Mâncare într-atât de grasă sau de condimentată încât niciunul dintre prietenii noştri nu ar rezista să mănânce. Oricum, există un moment în care fiecare îşi dă seama de excesul său. Ne dăm seama atunci când am depăşit limita normală de grăsime sau dulce sau orice altceva - pentru a păstra cursivitatea discursului meu.

Ne dăm seama, dar cădem mereu în aceeaşi capcană: de a accepta un rău mic (sau un bine în exces), puţin câte puţin, până ce răul este la el acasă în viaţa noastră. Extrapolând, orice lucru bun în exces este dăunător. Prea multă apă. Prea multă odihnă. Prea multă mâncare gătită de mama. Prea multă preocupare pentru ordine. Pe de altă parte, orice lucru rău, căutat cu perseverenţă şi dorit cu ardoare, oricât de mic ar fi, ne toceşte simţul corectitudinii.

Ia să fur un leu sau zece de la cineva care nu ar simţi lipsa lor. O să mor de foame. Nu am bani de bilet ca să ajung acasă. Nu mai am bani până la salariu nu pentru că nu i-am administrat bine ci pentru că am avut prea puţini. Sau urgenţe.

Ia să scap din situaţia asta minţind. Nimeni nu va afla, nici măcar nu este ceva foarte grav. Alţii mint cu privire la lucruri cu mult mai serioase. Numai de data asta nu zic nimic. Nimeni nu ştie.

Exemplele sunt nenumărate, dar cu sigranţă că fiecare are explicaţii, argumente, scuze pentru orice lucru rău. Scuze găsim repede si mereu :)

La început ştim că nu e bine, dar continuăm. Apoi, ştim că nu e bine dar ştim că prima dată nu s-a întâmplat nimic rău şi ne tocim conştiinţa, îndulcind răul. Există o expresie în limba română „nu e diavolul chiar aşa de negru”. Chiar aşa? Exact aşa cum se întâmplă cu zahărul, care de 30 de ani există în aproape toate alimentele noastre şi consumăm de 4 ori mai mult decât am avea nevoie, aşa facem şi cu alte rele pe care le-am acceptat voit şi nu le mai considerăm dăunătoare.

Vă propun ca săptămâna aceasta să medităm la acele lucruri pe care le facem mecanic, le gândim, le simţim. Cu adevărat sunt ele nişte lucruri nevinovate sau sunt obiceiuri proaste cate ne macină sănătatea şi ne tocesc conştiinţa morală?

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 20 februarie 2012}

45. Cuvinte de moarte (partea a II-a)

Locuiesc de la 2 ani într-un cartier vecin cu cartierul Ghencea, în Drumul Taberei. Pentru mine, locurile acestea înseamnă sute de amintiri. Înseamnă oameni cu care mă întâlnesc cu plăcere, vecini, prieteni, lucrători poştali şi câteodată vânzătoarele de la fostul magazin Favorit. Pentru unii, Ghencea este sinonim cu o anume echipă de fotbal şi cu un anume stadion, pe care până de curând se ţineau meciurile echipei respective.

Nu ştiu cum este în cartierele aflate într-o situaţie similară, dacă se întâmplă la fel, dar de când echipa a început să joace prost au apărut tot felul de inscripţii prin cartier. Pe blocuri, pe garduri, pe stâlpi, pe asfalt. Şi nu mesaje de încurajare a echipei, nici măcar mesaje de descurajare ale echipelor adverse. Mesajele de care mă tot lovesc sunt mesaje de moarte. „Becali, pleacă din Ghencea” şi „Becali, ne pătezi istoria” sunt doar nişte alinturi pe lângă ameninţările cu moartea peste care dai la fiecare pas.

Inscripţii asemănătoare am citit şi pe unele pancarte din recentele demonstraţii din Bucureşti. Am ajuns să ne dorim răul şi moartea unui preşedinte, prim ministru, ministru sau oricine altcineva - oricât de rău ar fi el. Să vrem moartea unuia care ne conduce, într-un fel sau altul. Să ne urâm primarul că a dat prea mulţi bani pentru o bancă de lemn sau un coş de gunoi. Să urâm antrenorul echipei naţionale sau al echipei favorite. Să urâm şeful sau colegii. Sau vecinii de bloc care nu dau zăpada. Sau tinerii care nu muncesc. Sau bătrânii care au devenit inutili. Să ne urâm toţi, unii pe alţii, ca şi când am fi duşmani de moarte.

Şi ori de câte ori recitesc aceste „urări”, mă întreb ce face pe cineva să dorească moartea altuia? Ce determină în om dorinţa de a vedea sângele altuia vărsat? Ce ne face suficient de violenţi cât să vorbim şi să ne dorim moartea cuiva pe care poate nici nu-l cunoaştem? Să fim înţeleşi, nu-i apăr aici pe Boc sau pe Becali, nu despre asta este vorba. Dar chiar să ne dorim să vedem sânge vărsat? Pentru ce? De ce? Chiar e dorinţă de moarte sau e exprimarea brută altor sentimente şi frustrări?

Aproape în fiecare an, revedem scenele revoluţiei române. Numai un miracol divin a făcut ca eu şi familia mea să nu fim ucişi, în condiţiile în care am avut zeci de gloanţe în casă. Pentru mine, revoluţia din decembrie înseamnă o renaştere, o nouă şansă. Unii nu au mai avut-o. Unii, printre care şi fostul preşedinte. Ne uităm la imaginile acelea, vedem împuşcarea surprinsă în direct, vedem sânge, dar parcă nu ne cutremurăm în faţa morţii.

O să-mi ziceţi că o merita. Eu nu pot nici să aprob, nici să vă contrazic. Ştiu doar că nu aş putea alege cu mintea limpede ca cineva să moară. Nici ucis de mâna mea, nici la „comanda” mea. Nu mi-a făcut nimeni atât de mult rău încât să mi-l doresc mort. Nu aş putea să las să moară nici pe cel mai rău dintre cunoscuţii mei. Aşadar, eu nu pot înţelege dorinţa aceasta de a vedea pe cineva mort. Şi nu pentru că sunt vreo sfântă, departe de mine. Nici nu am avut ocazia să trăiesc pe timpul războiului ca să spun că am tăria aceasta în orice situaţie. Dar atât cât am trăit şi ştiu, nu pot.

În concluzie, mă doare violenţa aceasta. Nu înţeleg de unde vine răutatea aceasta, violenţa, agresivitatea. Ce ne face aşa de mânioşi? Ce ne duce la ucidere lentă şi involuntară? Scriam săptămâna trecută despre cuvintele de moarte. Cum e să aducem în noi, în viaţa noastră, cuvântul moarte? Ce ne face să simţim rostirea acestuia? Şi cum ar fi dacă ni s-ar oferi ocazia de a-i ucide pe cei pe care îi vorbim de rău?

Aşa cum se junghiau animale în vechime, pentru jertfă, sau nu doar.

Aşa cum a fost dispus Avraam să îl înjunghie pe Isac, dar din iubire, nu din ură.

Câţi ar putea să împuşte, otrăvească, înjunghie, sugrume, pe cel pe care spune că îl urăşte?

Şi dacă ai răspuns „nu”, de ce continuăm să spunem lucruri pe care nu suntem în stare să le facem niciodată?

O săptămână vie vă doresc, cu vorbe de viaţă!

{Editorial publicat pe data de 14 februarie 2012, pe site-ul Majesty}

44. Vorbe de viata si de moarte

"Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele. (Proverbe 18:21)”

Pe măsură ce am crescut, m-am tot întâlnit cu silabe şi cuvinte din vietile lor. Unele intamplari au trecut fără să fi lăsat vreo urmă, cuvinte obişnuite, lungi, scurte, frumoase, seci. Altele au fost rotunde, armonioase, vanilate şi uneori amărui, ca o ciocolată mult aşteptată. Din când în când, m-am întâlnit şi cu nişte cuvinte abia şoptite. Cuvinte nespuse nici până acum, cuvinte pentru iubiri secrete şi niciodată uitate.

Alteori m-am întâlnit cu forme ciudate, cuvinte care nu au însemnat nimic, dar le-am tot auzit până mi-am dat seama că urma să le întâlnesc din ce în ce mai des. Cuvinte care îmi vor fi puse în frunte. Cuvinte care au început să mă definească, mi s-au imprimat pe „pachet” de multe ori.

Apoi am început şi eu să creez cuvinte, să le formez din vârful degetului mic, să le arunc în aer până formează rotocoale de fum. Sau baloane colorate de săpun. Sau găurite ca gogoşile cu cremă. Sau aurii ca perele coapte. Sau calde şi aromate ca o tavă de castane coapte. Cuvintele acestea mi-au plăcut cel mai mult. Şi, recunosc, că am căutat compania acestor cuvinte, doar-doar vor reuşi să şteargă amprentele celorlalte. Şi cu timpul amprentele s-au diminuat. Dar am descoperit şi că sunt cuvinte care rănesc, ard, topesc sufletul ca un acid. Există asemenea cuvinte, care sfâşie carnea, umbresc lumina din ochi şi murdăresc gândurile. Cred că din acest motiv a spus Solomon că moartea este în puterea limbii. 

Omul poate spune uneori, la supărare, la ură sau chiar fără să-şi dea seama, cuvinte care să provoace moartea. Ce fel de moarte? Nu moartea fizică, nu e vorba de omucidere – deşi se întâmplă ca picătura care umple paharul şi îi determină pe unii să-şi ia viaţa să fie cuvinte spuse fără minte. Ci o moarte cât se poate de concretă. Ştiţi probabil cuvântarea de pe munte, atunci când Hristos a rostit fericirile. Există acolo câteva versete despre ucidere, printre care unul care spune „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.”

Iată clar şi răspicat că uciderea se realizează şi prin cuvinte. 

Fie că îi spui cuiva că îl urăşti, fie că îi spui că e imbecil (cu multiple variante pe care prefer să nu le reproduc), fie că-l înjuri, că îi spui că nu e bun de nimic, fie că-i spui că e scândură sau gogoşar, fie că-l faci ţigan sau evreu sau indian nepriceput. Toate acestea înseamna ca tu pricinuiesti “moartea” cuiva, spui vorbe de moarte. 

Pe mine asta mă face să mă gândesc cât de des cu putinţă la ce cuvinte se nasc în mintea şi pe buzele mele. Pe tine nu?

{Editorial publicat pe site-ul Majesty.ro pe data de 6 februarie 2012}

43. Pana ce like-urile ne vor desparti

Înainte de apariţia Facebook, nu eram obişnuiţi să afirmăm atât de des că ne place sau nu ce citim, urmărim, vizionăm pe internet. Poate că nu ne opream la propoziţia unui prieten ca s-o analizăm şi să decidem dacă ne place sau nu. Poate că nici nu aveam îndrăzneala să cerem fotografii de la nunta, aniversarea, concediul celui mai bun prieten. Şi poate că nici nu urmăream cu aşa atenţie fiecare mişcare virtuală a celor pe care îi urmărim pe net şi cu care discuţiile inevitabil încep cu “am citit pe Facebook că…”

Mai înainte de Facebook, alegeam din când în când videoclipurile preferate pe Youtube. Sau aveam site-uri pe care le citeam cu religiozitate, în tihnă şi cu inima bătând repede. Sau, din vreme în vreme, găseam ceva atât de interesant încât puneam un semn de carte virtual pentru a şti unde să revenim. Într-un fel, vieţile noastre erau mai puţin virtuale şi imitau comportamentul real. După ce am început să afirmăm că ne place ceva şi am spus-o în gura mare, totul s-a schimbat. Şi ori de câte ori retweet-uim, share-uim, apăsăm pe thumbs up sau +1 un articol sau orice altceva asemănător, nu facem decât să interacţionăm.

Nu face discuţia acestui editorial să comentez dacă aceste interacţiuni sunt eficiente sau în ce măsură. Tot ceea ce vreau să spun este că am ajuns într-un soi de conformitate vicioasă. Într-un fel, spunem mai multe despre noi şi scriem mai mult decât oricând până acum. Într-un alt fel, am ajuns să dezvăluim din ce în ce mai puţin despre noi înşine.

Cele mai multe locuri virtuale de pe internet au un buton like. Pe oricare dintre ele am da un singur click (ce convenabil, nu?) nu facem decât să ajutăm la o postare în plus pe pagina noastrtă de Facebook. Ce spune asta despre noi? Că am găsit ceva suficient de interesant / educativ / încurajator / muzical / drăguţ cât să merite împărtăşit cu cei care fac parte din grupul nostru de prieteni online. Nu ştiu în ce măsură un utilizator are în minte scopurile de mai sus atunci când afirmă că îi place ceva, dar cu siguranţă se gândeşte că cineva, poate mai mulţi, cât mai mulţi, să spună, la rândul lor că le place. Sub o formă sau alta.

Ce mă intrigă şi m-a determinat de fapt să aleg tema aceasta azi este faptul că am devenit cumva antrenaţi să răspundem la lucruri care sunt populare, ceea ce – de regulă - generează alte retweeturi sau share-uiri şi care, în cele mai multe cazuri, ne suprimă orice opinie neobişnuită sau controversată, în favoarea previzibilului şi a părerii “masei”. 

Exemplul 1: moare un actor şi se găsesc câţiva care să apese pe butonul like.

Exemplul 2: cineva postează un videoclip cu o tânără măcelărită în bătaie. Sau un animal maltratat. Alte zeci de like-uri.

Exemplul 3: cineva adresează o întrebare. Cu răspuns deschis sau cu variante, neimportant. Şi se găsesc câţiva să “spună” că le place.

Acum, întrebarea: ce tot le place oamenilor acestora?

Refuz să cred că violenţa, moartea, lucrurile reprobabile, imorale şi ilegale le sunt pe plac (deşi în cazul unora, e foarte uşor să vezi cum caută să fie mereu pe dos). Am văzut la unii români nerăbdarea de a se plasa mereu contra oricărui subiect. Oricărei persoane. Să fie cârcotaşii tuturor, mai puţin a lor. Să critice mereu ce e în mijloc, fiind orbi la faptul că ei stau mereu pe margine. Dar nu vreau să mă aprind, nu despre ei scriu eu azi.

Mă îngrijorează însă că unii ştiu să reacţioneze numai aşa. Apăsând un link, ce se transformă din like în unlike, în cazul în care te răzgândeşti. Mă îngrijorează faptul că – în demersul acesta de a crea versiuni mai bune despre noi în online - uneori se întâmplă să lăsăm să se dizolve relaţiile reale. Mă îngrijorează faptul că e foarte la îndemână să ne placă o poză, dar ni se pune un nod în gât atunci când trebuie să spunem şi faţă în faţă că ne place unii de alţii, de căţeluşii pufoşi sau nou născuţii drăgălaşi (fiecare cu ce are). Şi oricât de ridicol, e posibil să spunem mai degrabă pe mess sau pe Facebook că iubim pe cineva înainte să i-o spunem sub o arcadă de bujori albi. Ba mai rău, să ajungem asemenea unui banc recent, să ne spună preotul sau ofiţerul stării civile că acum putem să ne schimbăm statusul pe Facebook.

E păcat că limbajul şi manifestarea noastră se limitează la un amărât de like. Şi e păcat că ni se pare suficient de cele mai multe ori. Uităm din ce în ce mai des că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu care nu doar ne place, ci ne iubeşte. Şi ne iubeşte “cu o iubire veşnică” (Ieremia 31, 3). Fără prescurtări, fără scurtături, fără link-uri. Măcar de nu ne-am mai grăbi atâta cu tehnologia şi ne-am reaminti de iubirea simplă.

Ceea ce vă doresc şi vouă!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 30 ianuarie 2012}