Locuiesc de la 2 ani într-un cartier vecin cu cartierul Ghencea, în Drumul Taberei. Pentru mine, locurile acestea înseamnă sute de amintiri. Înseamnă oameni cu care mă întâlnesc cu plăcere, vecini, prieteni, lucrători poştali şi câteodată vânzătoarele de la fostul magazin Favorit. Pentru unii, Ghencea este sinonim cu o anume echipă de fotbal şi cu un anume stadion, pe care până de curând se ţineau meciurile echipei respective.
Nu ştiu cum este în cartierele aflate într-o situaţie similară, dacă se întâmplă la fel, dar de când echipa a început să joace prost au apărut tot felul de inscripţii prin cartier. Pe blocuri, pe garduri, pe stâlpi, pe asfalt. Şi nu mesaje de încurajare a echipei, nici măcar mesaje de descurajare ale echipelor adverse. Mesajele de care mă tot lovesc sunt mesaje de moarte. „Becali, pleacă din Ghencea” şi „Becali, ne pătezi istoria” sunt doar nişte alinturi pe lângă ameninţările cu moartea peste care dai la fiecare pas.
Inscripţii asemănătoare am citit şi pe unele pancarte din recentele demonstraţii din Bucureşti. Am ajuns să ne dorim răul şi moartea unui preşedinte, prim ministru, ministru sau oricine altcineva - oricât de rău ar fi el. Să vrem moartea unuia care ne conduce, într-un fel sau altul. Să ne urâm primarul că a dat prea mulţi bani pentru o bancă de lemn sau un coş de gunoi. Să urâm antrenorul echipei naţionale sau al echipei favorite. Să urâm şeful sau colegii. Sau vecinii de bloc care nu dau zăpada. Sau tinerii care nu muncesc. Sau bătrânii care au devenit inutili. Să ne urâm toţi, unii pe alţii, ca şi când am fi duşmani de moarte.
Şi ori de câte ori recitesc aceste „urări”, mă întreb ce face pe cineva să dorească moartea altuia? Ce determină în om dorinţa de a vedea sângele altuia vărsat? Ce ne face suficient de violenţi cât să vorbim şi să ne dorim moartea cuiva pe care poate nici nu-l cunoaştem? Să fim înţeleşi, nu-i apăr aici pe Boc sau pe Becali, nu despre asta este vorba. Dar chiar să ne dorim să vedem sânge vărsat? Pentru ce? De ce? Chiar e dorinţă de moarte sau e exprimarea brută altor sentimente şi frustrări?
Aproape în fiecare an, revedem scenele revoluţiei române. Numai un miracol divin a făcut ca eu şi familia mea să nu fim ucişi, în condiţiile în care am avut zeci de gloanţe în casă. Pentru mine, revoluţia din decembrie înseamnă o renaştere, o nouă şansă. Unii nu au mai avut-o. Unii, printre care şi fostul preşedinte. Ne uităm la imaginile acelea, vedem împuşcarea surprinsă în direct, vedem sânge, dar parcă nu ne cutremurăm în faţa morţii.
O să-mi ziceţi că o merita. Eu nu pot nici să aprob, nici să vă contrazic. Ştiu doar că nu aş putea alege cu mintea limpede ca cineva să moară. Nici ucis de mâna mea, nici la „comanda” mea. Nu mi-a făcut nimeni atât de mult rău încât să mi-l doresc mort. Nu aş putea să las să moară nici pe cel mai rău dintre cunoscuţii mei. Aşadar, eu nu pot înţelege dorinţa aceasta de a vedea pe cineva mort. Şi nu pentru că sunt vreo sfântă, departe de mine. Nici nu am avut ocazia să trăiesc pe timpul războiului ca să spun că am tăria aceasta în orice situaţie. Dar atât cât am trăit şi ştiu, nu pot.
În concluzie, mă doare violenţa aceasta. Nu înţeleg de unde vine răutatea aceasta, violenţa, agresivitatea. Ce ne face aşa de mânioşi? Ce ne duce la ucidere lentă şi involuntară? Scriam săptămâna trecută despre cuvintele de moarte. Cum e să aducem în noi, în viaţa noastră, cuvântul moarte? Ce ne face să simţim rostirea acestuia? Şi cum ar fi dacă ni s-ar oferi ocazia de a-i ucide pe cei pe care îi vorbim de rău?
Aşa cum se junghiau animale în vechime, pentru jertfă, sau nu doar.
Aşa cum a fost dispus Avraam să îl înjunghie pe Isac, dar din iubire, nu din ură.
Câţi ar putea să împuşte, otrăvească, înjunghie, sugrume, pe cel pe care spune că îl urăşte?
Şi dacă ai răspuns „nu”, de ce continuăm să spunem lucruri pe care nu suntem în stare să le facem niciodată?
O săptămână vie vă doresc, cu vorbe de viaţă!
{Editorial publicat pe data de 14 februarie 2012, pe site-ul Majesty}
0 comentarii:
Post a Comment