Viata fara provocari

Să încercăm să ne imaginăm cam cât de aventuroasă ar fi o viaţă în care am avea un trup perfect, încredere în sine în proporţia potrivită şi toţi cunoscuţii să ne iubească, în timp ce necunoscuţii să ne stimeze şi respecte fără excepţie. Să încercăm să ne imaginăm că am câştiga la loto în fiecare duminică, că ne-ar rămâne mereu sume mari de bani pe care să le economisim, că am visa frumos şi că acela pe care îl îndrăgim se îndrăgosteşte de noi în acelaşi moment. Am avea o viaţă în care greşelile din lucrare sau examen ar fi trecute cu vederea (sau nici măcar nu ar mai exista) şi am lua nota pe care o râvnim toţi. Ar fi o viaţă în care am primi o mărire de salariu exact atunci când ne-am dori-o, concediul ar fi atât de lung încât într-o zi ne-am dori să ne întoarcem la muncă şi promovarea ar avea loc în secunda în care doar încolţeşte ideea în minte. O lume în care copiii nu ar plânge niciodată, bunicii nu ar îmbătrâni, ar fi mereu primăvară şi niciodată peste 28 de grade celsius. Cum ar fi? Am fi slabi, lipsiţi de perseverenţă, bej ori mai degrabă gri.

Acum să ne gândim că, pentru o perioadă deteminată de timp, ai putea alege o viaţă în care ar apărea o provocare exact atunci când mintea ta ar avea nevoie de progres; ar apărea un obstacol exact atunci când te-ai simţi cel mai în putere; ai găsi o bancă exact atunci când ai fi cel mai obosit; şi oricâte greutăţi ai în sacoşă şi oricât de grele ar fi, mereu poţi ajunge cu bine acasă. 

Ei? Acum înţelegi puţin mai bine cum se întâmplă lucrurile în viaţa aceasta?  

Oricine poate ţine cârma atunci când marea este calmă

Rugăciune

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi ochiul
si întoarce-ma cu fata
spre invizibilul rasarit din lucruri.

Iarta-ma si ajuta-ma
si spala-mi inima
si toarna-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
trupul cel nou care-mi apasa
si-mi striveste trupul cel vechi.

Iarta-ma si ajuta-ma
si ridica de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.

                            

                       Nichita Stănescu

Singurul lucru care contează - Lucian Avramescu

Femeia este singurul lucru care conteaza
Si afirm asta stiind ca destui
Vor stramba din nas...
Pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
Lipit de ea, ca de tarana,
Inteleg constelatiile, raiul si iadul,
Bucuria si nefericirea;
Mersul pe jos prin mine insumi
Imi face din ce in ce mai bine
Pentru a nu mai vorbi
De arhitectura sinelui sau
Care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

Femeia este singurul lucru care conteaza
Cu trupul ei in brate
Poti traversa un ocean
Chiar daca nu stii sa inoti
Decat in apele ochilor ei

Fara femeie
Limuzina noastra este o caruta hodorogita
Contul la banca scade chiar daca este in crestere
Prietenii sunt
Plini de pojarul tradarii,
In vinul scump misca mormolocii

O ai
Iti canta privighetoarea in cosul pieptului
Te imbraci in haine de puscarie fericit
Cum ai pleca la nunta,
Faci monetarul stelelor pe cer
Ca un nabab universal
Chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
Te calca trenul
Si o soapta daca ti-a ramas intreaga
Parcurgi literele numelui ei
Gata sa urzesti planuri de viitor
Cand de aproape te pandeste o morga de lux

Femeia, domnilor, este singurul lucru
Care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
Pielea ei stie toate graiurile
Fericiri universale,
Cecul iluziilor
Este valuta ei
Prin care noi invingem crizele mondiale
Iata de ce cred ca
Stiinta ei
De-a ne face fericiti sau nefericiti
Ii da dreptul la titlul de
Doctor honoris cauza
Al complicatei noastre algebre sufletesti

Femeia domnilor - pentru a nu va plictisi-
Femeia cu pielea ei
Care ne invata alfabetul orbilor,
Cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
In care noi nu ghicim niciodata, nimic,
Femeia
Cu toata argintaria surasului sau
Cu goliciunea ei care umple universul
Este singurul lucru care conteaza
Domnilor

Lucian Avramescu

Ce ma face sa ma simt frumoasa

Era mijlocul lui decembrie, anul 2005. Nu ştiu de ce a spus-o. Nu ştiu dacă o umbră a căzut asupra lui, ceva înspăimântător ce văzuse cu coada ochiului. Nu-mi dau seama dacă a fost doar o coincidenţă sau intuiţia încă vie, dar cu o săptămână înainte ca soţul meu de 85 de ani şi încă foarte sănătos să moară, a ieşit din bucătărie gata să intre în birou, proaspăt ras, cu ochii licărind, zâmbind timid şi mi-a spus "M-ai făcut foarte fericit. Ştii că m-ai făcut un bărbat fericit."

Stăteam în hainele de serviciu, blugi şi un tricou.

Stăteam acolo cu părul meu alb şi ridurile mele, cu faţa cu care m-am născut, deşi acum cu mult mai cutată de riduri, şi m-am simţit frumoasă.

L-am întrebat "Poftim?" Voiam să repete ce tocmai spusese. "M-ai auzit" a spus el, punându-şi jacheta. "Spune-o din nou" i-am cerut. A repetat. "M-ai făcut fericit".

Am fost căsătoriţi 39 de ani. Ne-am ţinut de mână aşteptând pe holuri de spitale în timp ce un copil se străduia să respire şi ulterior şi-a revenit miraculos. Am făcut greşeli financiare împreună. Am petrecut ore şi ore în bărci de pescuit. Am crescut copii şi, ani mai târziu, nepoţi. Am stat umăr lângă umăr la festivităţi de absolvire şi nunţi şi acum eram obosiţi şi bătrâni, dar eu încă îl făceam fericit. Eram mândră şi roşisem de la căldura cuvintelor lui.

Ştiu că arătam frumoasă în acea dimineaţă. Probabil că nu pentru tânărul pe care l-am zărit în ascensor şi care-şi ţinea bebeluşul în braţe; probabil că nu pentru prietena cu care am luat prânzul, o adevărată susţinătoare a botoxului; probabil că nici trecătorului de pe stradă, dar ştiam cu certitudine că eram frumoasă.

Zece zile după această conversaţie matinală, soţul meu şi cu mine ne întorceam de la un concert şi o cină cu prietenii, şi pe când ne îndreptam spre casă el s-a împiedicat, a căzut şi a murit câteva minute mai târziu. Aşteptam ambulanţa. Îmi aminteam cuvintele lui - un balsam frumos pe care-l voi păstra tot restul zilelor mele.

Traducere şi adaptare după "A Memoir" de Anne Roiphe 

Ziua in care m-am iubit cu adevarat

Foto: thisisnotadiet-itsmylife.com

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Şi atunci, am putut să mă liniştesc.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însămi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Şi aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.

Şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Charlie Chaplin

Cu drag,

Cum să fii singur

Dacă eşti la început singur, ai răbdare.

Dacă nu prea ai fost singur sau atunci când ai fost nu te-ai simţit bine, atunci aşteaptă. Vei vedea că e normal să fii singur de îndată ce îmbrăţişezi această stare.
Putem începe cu locurile acceptabile ale singurătăţii, cum ar fi baia, cafeneaua, biblioteca - unde poţi zăbovi ca să citeşti ziarul, unde poţi bea un ceai aromat şi să priveşti pe geam, unde poţi răsfoi vrafurile de cărţi aduse de peste timp, ţinute de alte mâini pe care nu le cunoşti. Acolo oricum nu ai voie să vorbeşti.
Mai este sala de sport. Dacă eşti timid, poţi să te aşezi în faţa oglinzilor şi să petreci timp cu tine în timp ce asculţi muzica ta preferată la căşti.
Mai este transportul în comun, pentru că noi toţi trebuie să ajungem în multe locuri. 
Şi mai există rugăciunea, meditaţia. Nimeni nu va gândi mai puţin despre tine dacă vei fi cu respiraţia întretăiată, în căutarea păcii şi a salvării. 

Începe simplu. 
Locurile pe care le-ai evitat înainte îţi pot da satisfacţii nebănuite. 
Bufetul unde iei prânzul - eşti înconjurat de oameni care mânăncă cu ochii în farfuria lor sau înspre locuri hăt departe; de angajaţi care au numai o oră la dispoziţie pentru a se bucura de o mâncare caldă şi a căror soţii lucrează în celălalt colţ al oraşului - aşa că ei, ca şi tine, vor fi singuri. Rezistă tentaţiei de a-ţi însoţi aceste momente cu telefonul. 
Când devii în largul tău să mănânci singur, ieşi la un restaurant cu faţă de masă şi tacâmuri. 
Nu eşti o persoană mai puţin interesantă dacă guşti dintr-un desert apetisant şi ştergi un pic de frişcă de pe farfurie. De fapt, cei de la mesele pline din jurul tău ar da orice să aibă plăcerea aceasta!

Mergi la cinematograf, unde e întuneric şi odihnitor, îmbrăţişat de scaunul tău, în mijlocul unei  comunităţi fremătânde. 

Mergi singur în pădure, iar copacii şi veveriţele vor avea grijă de tine. 

Mergi într-un oraş necunoscut şi bate stradă după stradă. Acolo sigur există statui necunoscute care nu au cui să vorbească. 

Iar băncile făcute pentru odihna străinilor care le împart pentru ceva secunde provoacă discuţii care nu s-ar fi născut vreodată dacă nu ai fi mers acolo singur. 

Societatea tăgăduieşte singurătatea. Ca şi cum oamenii singuri ar trebui să nu iasă din beciurile lor. Ca şi cum oamenii trebuie să aibă probleme dacă, după o vreme oarecare, ei rămân tot singuri. Dar singurătatea este o libertate ce zboară uşor, tăcut, albă ca vindecarea. Pentru că dacă eşti fericit în mintea ta, singurătatea este o binecuvântare. A fi singur este ok. 

Mesaj-scrisoare către trecut

Dacă ai putea să îi trimiți o scrisoare copilului din tine la 10-12 ani, ce i-ai scrie? 

Denisa mică, aș vrea să știi că toate problemele astea nu sunt nici mici, nici mari, dar te vor face mai puternică și toți oamenii care te tratează cu dispreț acum nu numai că te vor accepta, dar te vor îndrăgi peste ani. Vreau să știi că vei învăța foarte bine, deși acum ți se pare caraghios și vei fi apreciată pe baza acestor cunoștințe. Culmea, îți va plăcea mult de tot istoria, atât de mult încât vei lua o notă foarte mare la bacalaureat - învață de pe acum, îți va prinde bine. Vreau să știi că nu vei ajunge la Școala Centrală, ci într-un loc mult mai bun cu ocazii pe care nicicând în viață nu le vei mai întâlni. Vreau să știi că vei iubi mai mult, vei fi o prietenă și mai bună și vei avea din ce în ce mai multă iubire de oferit. Și mai vreau să știi că nu vei fi nici profesoară de franceza, nici de geografie, dar vei preda multor oameni, le vei spune lucruri bune, ziditoare, care să-i facă mai curajoși și îndrăzneți - atunci tu vei avea o voce mult mai puternică care va ajunge la oameni peste mări și continente. Și vei fi în stare să te iubești. Așa că nu mai plânge și bucură-te de tinerețea ta.

Tu ce ai fi vrut să știi atunci, la 10 ani, ca să-ți fi fost mai bine pe parcurs?