Te-am văzut astăzi.
Ţi-am văzut faţa tristă şi ochii îngânduraţi, pierduţi priveau în jos. Trupul ţi-era aplecat şi geanta atârna pe umărul cocârjat. Te întorceai spre acel loc pe care îl numeşti casă. Am văzut multă nefericire pe chipul tău ce îl ştiam altă dată luminat şi emanând viaţă. Pe atunci, aveai dragoste şi fericire iar acum te văd plin de mâhnire şi de probleme. Probabil că ai încercat să pleci mai devreme de la serviciu ca să te întâlneşti cu o pseudo-iubită care îţi umple viaţa doar fizic, nu şi spiritual. Poate chiar dimpotrivă, ai plecat mai târziu pentru că au apărut nişte “probleme urgente” chiar la final de program. Acum te laşi purtat de metrou către…către aiurea. Către un loc unde nu te simţi apreciat ori iubit, dar unde eşti forţat de împrejurări să îţi petreci fragmente de viaţă, într-o cameră neprimitoare, cu nişte vecini gălăgioşi, cu o coajă de pâine pe masă. Datorii, plăţi, neîmpliniri, dar un loc al tău. Un loc care îţi aparţine cel puţin temporar. Visezi şi tu la o casă, la căminul pe care l-ai lăsat, la căldura de părinţi, la mirosul de mâncare caldă făcută de mama. Visezi de fapt la tot ce nu poţi avea. Şi tot acest vis l-am văzut eu astăzi în ochii tăi trişti.
Am fost orfană şi pierdută, am fost slabă, neputincioasă şi săracă, am fost nefericită, cu o umbră de deprimare pe faţă. Mâinile mele au suferit de durere, am simţit cum se diluează sângele meu cu artificii şi substitute şi - văzându-te atât de trist - am simţit întreaga durere a lumii.
Am văzut toate acestea astăzi şi totuşi îţi spun: viaţa nu trebuie să fie aşa. Nu îţi mai rumega singur suferinţa, nu te lăsa pradă gândurilor întunecate, în timp ce şezi nebăgat în seamă, pe un scaun în metrou. Nici macar nu ţi-am căutat tristeţea în fiecare filă, dar am văzut-o pentru o miime de secundă şi mi-a fost de ajuns ca să îmi dau seama de tot.
Ştii? Suntem cu toţii fraţi de visuri nerealizate. Toţi. Eu nu sunt mai fericită decât ai putea deveni tu însuţi şi dacă am mai multe, nu înseamnă că sunt bogată. Şi eu sunt pierdută şi slabă, neputincioasă şi săracă. Exact aşa cum te simţi tu în seara aceasta...În scrierea Ramayana este scris: viaţa este ca un curcubeu; are nevoie şi de ploaie şi de soare ca să îşi arate frumuseţea. Acum plouă şi este înnourat, am văzut asta. Şi plouă de mult timp. Ştiu şi asta. Dar lasă-mă să port penitenţa acestei toamne a vieţii tale...te rog..................Singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să îţi ridici ochii cocori şi să mă priveşti. Lasă-mă să îţi văd, din nou, candoarea de copilandru. Lasă-mă să fiu singură, măcar o clipă, cu tine. Sau, mai bine, permite-mi să “cumpăr” câteva ore din viaţa ta.
Despătureşte-ţi suferinţa aici, acum, în faţa mea.
Tu nu eşti unul dintre aceia care s-au născut ca să înfrunte viaţa singuri! De aceea...
De aceea, lasă-mă să îţi culeg un fulg de fericire şi să ţi-l aştern în păr, la tâmple. Lasă-mă să îţi împodobesc sufletul cu lumina mea, lasă-mă să te duc către o nesfârşită primăvară. Lasă-mă să îţi arunc deasupra, pe ceru-ţi scămoşat, un pumn de stele şi să îţi desenez constelaţii de flori nemuritoare de fericire. Nu vreau să permit ca inima ta să se deprindă ca buruienile să o năpădească. Nu din nou.
Te doare? Lasă-ma să sufăr şi voi îndura durerea ta ca şi cum ar fi a mea. Nici măcar nu o să ştii când o să mă doară.
Taci? Lasă-mă să îţi vorbesc în gând, să îţi cânt şi să îţi şoptesc despre iubitul meu.
Visezi uneori urât? Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să îţi sărut buzele ca o ispititoare capodoperă şi să îţi promit că îţi voi împleti doar vis frumos.
Ţi-e frică de înălţime sau de abis? Lasă-mă să îţi ofer aripile mele.
Refugiază-te în mine, acum, aici şi pentru totdeauna.
“
Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi în acele-fără-fiinţă, sunt o apropiere şi o depărtare în preajma ta”. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund. Iar ţie, dăruieşte-ţi fericirea.
Te văd de sub voalul subţire al serii...lasă-mă...
