 |
| Foto: mamiverse.com |
Unii oameni sunt convinşi că gândirea pozitivă şi atitudinea optimistă conduc la o viaţă mai fericită şi mai sănătoasă. Din copilărie ni se spune să zâmbim, să fim veseli, să ne împrietenim cu toţi copiii. La maturitate, suntem sfătuiţi sau chiar învăţaţi să facem limonadă din toate lămâile care ne cad în mână, să vedem paharele pline chiar şi atunci când sunt foarte sparte şi să vedem partea luminoasă a lucrurilor. Dar uneori realitatea ne înconjoară cu atâta gunoi, sâmburi şi cioburi încât pare imposibil să mai scoatem capul în lume, la soare şi lumină.
Uneori realitatea se interpune între noi şi capacitatea de a trăi fericiţi. Speranţa se duce pe apa sâmbetei, curge la vale de neoprit şi se diluează ceva de speriat. Iubiţii înşeală, iar şi iar, poate nici măcar cu alte femei, ci cu ei înşişi într-un egoism de netămăduit. Prietenii dezamăgesc pentru că spun prea multe lucruri pe care nu avem starea să le acceptăm sau, dimpotrivă, nu spun suficiente cuvinte consistente, miezoase, cu potenţa de a fi arc care să ne ridice de la -20 la un amărât de -10.
Ba chiar şi trupul ne poate trăda – cel mai dureros dintre sabotaje. E prea greu, prea slab, insuficient de pregătit, incapabil să îşi menţină măcar echilibrul, imposibil de convins să nu mai doară, să nu mai înţepe, să nu mai sângereze.
În aceste momente, începi să înveţi că e mai bine să laşi jos masca de zâmbet, să cobori de pe scenă şi să fii adevărat, înfricoşat, nefericit. Atunci e poate fragmentul de clipită în care acceptăm cu jumătate de inimă că visul a devenit coşmar, că realitatea e un fel de haină care a ajuns să ne strângă la coate, pe coapse şi la umeri. Atunci ne dorim să nu fi început să visăm, să nu ne fi închipuit niciodată că suntem bine, sănătoşi, iubiţi şi că aşa vom rămâne.
Uneori rămânem suspendaţi între vis şi realitate, înconjuraţi de gunoaie, de vise frânte, de cuvinte aşteptate dar neauzite, de persoane care se prefac că iubesc, dar de la şase luni lumină distanţă. Acceptăm zi de zi „gunoaie” sub diferite forme. Un medicament care ştim că e placebo, dar pe care îl luăm oricum. O biată coajă de familie, care abia mai este ţinută laolaltă de un nume şi un acoperiş comun. O iubire risipită ca scrumul, prea devreme, dar pe care o mai hrănim constant doar pentru că ştim că celuilalt îi este mai bine aşa decât altfel.
Şi aşa ne aşezăm în calea duimului de dezamăgiri, acceptând un gunoi de aici şi o firmitură de acolo care să ne menţină la limita dintre vis urât şi realitate şi mai urâtă, sperând că vom găsi metoda cea mai bună pentru a face ordine, pentru a curăţa rănile, pentru a micşora măcar cu puţin un puroi foarte mare.
Alteori ne trezim din vis descoperind că, în ciuda tuturor lucrurilor care ne sunt împotrivă, mai purtăm o scânteie de speranţă. Şi, cu puţină limpezime în minte, înţelegem că adevăratul noroc este capacitatea de a visa şi spera, abilitatea de a crede în ceva sau Cineva mai presus de pânza noastră de visare, abilitate care nu dispare decât dacă alegem să ne predăm amorţelii şi gunoaielor. Fruntea sus, cât mai sus, şi înaintează prin gunoaie. Visul e abia la început.
Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale este pur întâmplătoare.
