80.Punga roşie de la domnul G.

De la doi ani, locuiesc în acelaşi bloc. În urmă cu mai mulţi ani, când aici locuiau doar proprietari, blocul acesta era curat şi liniştit. De la o vreme, când locul unora dintre proprietari a fost luat de chiriaşi, blocul acesta nu mai e aşa de liniştit pe cât era.

Să nu vă imaginaţi că acum ne ştie secţia de poliţie de care aparţinem. Sau că muzica tare se aude de peste drum. Sau că avem curtea plină de gunoi aruncat pe geam. Dar se mai întâmplă şi episoade precum cel despre care urmează să vă scriu.

Cei mai mulţi dintre noii chiriaşi trec neobservaţi. Se prea poate că eu să fiu cea care nu prea îi cunosc pentru că ies aşa de rar din casă încât probabil că nici nu aş observa dacă ar dispărea jumătate dintre vecinii mei.

Însă astăzi vreau să vă povestesc despre doi dintre vecinii mei. Domnul G locuieşte la etajul 8 şi îşi duce viaţa liniştită de proaspăt pensionar. Domnul G. a locuit toată viaţă cu mama sa, nu a fost niciodată căsătorit, iar dacă a avut vreodată o relaţie a fost atât de discret încât nimeni nu ştie de ea. Momentan, domnul G. trăieşte aceeaşi viaţă liniştită, fără excepţie, din ultimii ... să zicem 20-30 de ani.

Nenorocul a făcut ca deasupra domnului G., la etajul 9, să se mute nişte chiriaşi foarte, dar foarte gălăgioşi. Nu doar că cei doi bărbaţi care locuiesc acolo au un băieţel bolnav de nervi (asta judecând după din ce în ce mai desele crize de isterie), dar bărbaţii sunt şi foarte interesaţi de muzica dată la maxim. Ca s-o audă tot palierul. Şi ca s-o audă şi vecinul de dedesubt, domnul G.

Trebuie să fi trecut câteva luni bune de muzică dată la maxim aproape în fiecare seară pentru ca domnul G să fi fost scos din calmul lui. Într-o zi, domnul G s-a dus la uşă la vecinii lui de la etajul 9. Când s-a deschis uşa, a părut ca şi cum două fanfare, un DJ şi o orchestră simfonică se străduiau să repete împreună pentru cel mai important muzical al anului. Omul şi-a spus păsul, dar nimic nu s-a schimbat după plecarea lui.

Şi ori de câte ori domnul G bătea la uşa vecinilor lucrurile se linişteau pentru 5-7 minute, pentru ca apoi volumul muzicii să revină. Şi aşa, încercare după încercare şi perseverenţă după perseverenţă, domnul G a continuat să bată la uşa vecinilor săi atunci când lucrurile nu mai puteau fi ţinute sub control. Rezultatele se lăsau şi încă se lasă aşteptate.

Însă ieri, în Ajunul Crăciunului, domnul G a făcut ceva neaşteptat. În jurul prânzului, domnul G a urcat cele câteva trepte care fac trecerea de la etajul 8 la etajul 9 cu o pungă roşie. O ţinea cu grijă, nu de toarte, ci în braţe, aproape de piept. Nimeni nu ştia ce poartă el acolo, într-atât de grijuliu era. A urcat tiptil şi s-a aşezat în faţa uşii vecinilor săi. A bătut la uşă.

Niciun răspuns.

Dinăuntru se auzea muzică puternică.

A mai stat un minut, apoi a sunat.

Niciun răspuns.

A mai aşteptat un minut. Două. Trei. S-au făcut cinci. Niciun răspuns.

Atunci domnul G a lăsat punga roşie agăţată de mânerul uşii de la apartament. În spatele său s-au putut vedea doar literele mari şi albe de pe pungă: Sărbători fericite!

Gestul acestui om pe care îl văd câteodată şi pe care nu îl bănuiam de o aşa delicateţe a inimii este pretextul acestui editorial. Sărbătorile surprind mereu oameni singuri, în casele lor.

Fie că sărbătorile te-au prins singur anul acesta pentru prima dată sau că eşti singur de 20 de ani...fie că eşti înconjurat de toată lumea, mai puţin o persoană care a lăsat golul cel mai mare...

Fie că eşti singur pentru că nu se poate altfel, că aşa ţi-ai dorit sau pentru că eşti departe de ţară...fie că eşti alături de cei mai dragi dintre cei dragi...

Fie că ai cu cine împărţi o felie de cozonac sau o jumătate de portocală, fie că nu...

cred că lecţia pe care ne-o oferă domnul G este cel mai important lucru pe care l-am învăţat luna aceasta: oricât de mic şi de insignifiant te simţi, oricât de neînsemnat posibil, oricât de mult te-ar durea în locuri care nici măcar nu ştiai că există înlăuntrul tău, astăzi poţi face o singură alegere.

Iar alegerea aceasta este să oferi exact iubirea pe care o simţi în inima ta, după ce se termină despachetarea cadourilor, după ce farfuriile rămân goale şi după ce luminile se sting. Iar dacă nu ai nimic în inimă şi eşti lipsit de iubire, oferă exact iubirea care crezi că îţi lipseşte. Împacă-te cu cei care nu vor să se împace cu tine. Continuă să-i iubeşti pe care care nu doresc să fie iubiţi.

Aceasta este o dietă pe care o recomand nu doar la final de an, ci la finalul fiecărei zile. Să vă fie ziua lină, dragii mei!

{Editorial publicat pe 25 decembrie 2012, pe site-ul Majesty }

79. De azi e mai bine

Dau meditaţii de 5 ani şi în tot acest timp, cea mai tânără elevă de-a mea la meditaţiile de engleză s-a pomenit o ţâncă de 9 ani. Până să-şi deschidă ea caietul pentru prima dată, uitasem de caietele de tip I, acelea cu trei linii orizontale, două continue jos şi una întreruptă, sus de tot, unde ajung literele mari.

Până să văd caietul acesta deschizându-se, uitasem de tot cât de lent curge viaţa la 9 ani. Uitasem cât durează să scrii un cuvânt, şi cum te opreşti din trei în trei litere ca să verifici că ai înţeles corect şi că scrii bine. Uitasem cu ce grjiă îndoi pagina de la un caiet nou şi cum poţi linia perfect, cu aceeaşi grijă cu care umpli rezervorul stiloului cu cerneală.

Astăzi există gume de şters pentru cerneală, ştiaţi? Poţi să greşeşti oricât de des şi se repară. Pe vremea când scriam eu cu stiloul, aveam voie să greşesc o singură dată, că apoi orice ştersătură se vedea din avion. De obicei, o greşeală mică se ştergea cu vârful de lamă. Apoi cu pic, dar rămânea un pată gălbuie pe care-o aşteptai, cu nerăbdare, să se usuce ca să poţi scrie în continuare.

Vă mai amintiţi cum era să scrieţi 2 pagini de caiet mic într-o oră? Sau cum era când vă lua 3 secunde ca să scrieţi o literă? Timpul trecea lent, cele mai mari bucurii erau vacanţele, iar cele mai mari supărări erau legate de răsturnarea penarului sau de consumarea cariocii preferate.

Foto: upliftmagazine.com

Privind în urmă, mereu pare că am trăit şi consumat deja momentele cele mai frumoase, perioadele cele mai scutite de griji, timpul în care am fost cu adevărat fericiţi şi, culmea, habar nu aveam. Relaţia „aceea”. Cei mai buni patru ani de liceu. Locul de muncă unde aveam şi concediu, şi bani, şi timp liber.

E curios cum mereu ne regăsim fericirea în trecut, dar o ignorăm în prezent. E curios cum privim cu malancolie şi nostalgie la noi, fericiţi, împliniţi şi mulţumiţi în trecut sau, măcar, având speranţa unui viitor luminos şi prosper. Dar foarte rar suntem aici, prezenţi. Parcă tot mai rar ne gândim şi ne bucurăm de ceva ce atingem, ce simţim, ce vedem. Ochii noştri sunt departe, mintea noastră visează la mâine. Planificăm şi ne dorim mâinele atât de mult încât astăzi-ul trece pe lângă noi. Ce zic eu? Aleargă de lângă noi, ameţitor şi ireversibil!

Dar tocmai în timp ce căutăm cu ochii un loc frumos, alţii îl construiesc. În timp ce aşteptăm un mâine fericit, alţii se înconjoară de oameni care îi faci fericiţi, fac lucruri care le satisfac inima şi sunt prezenţi în prezentul lor. În timp ce biciuim clipa, de nerăbdare de a ne lua tălpăşiţa, de a scăpa de aici, alţii se cufundă în prezent, inspiră, sunt curioşi, degustă viaţa şi muşcă cu poftă din bucăţica asta de viaţa care se cheamă acum.

Există şapte zile într-o săptămână şi „cândva” nu face parte dintre acestea. Mâine e ceva ce nu ne garantează nimeni. Haideţi să începem să trăim azi. Să fim responsabili pentru ce facem acum, să ne amintim şi mâine ce am făcut ieri sau în noiembrie sau în decembrie anul trecut. Haideţi să nu mai stăruim ca să facem binele. Haideţi să nu lăsam „pe mâine” nimic. Nicolae Iorga spunea că „înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte.” Şi, aş adăuga eu, începe de astăzi.

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de17 decembrie 2012}

36. Despre nevoie si suficienta

In viata exista 2 certitudini: nu vei obtine tot ce iti doresti si nu iti vei dori ceea ce primesti. Sunt doua aspecte de discutat aici. Primul: orice copil mai mare stie faptul ca darurile pe care le primim in viata nu sunt mereu cele asteptate. Mai primim si jumatati de cadouri, si surprize neplacute, si lucruri care ne vor fi de folos in viitor. Mai primim si ce cred altii ca ne-ar bucura sau ce cred altii ca avem nevoie. Sau poate nu primim nimic exact atunci cand ne-am dori. 

Al doilea aspect: nu ai cum sa obtii tot ce iti doresti. Uneori te gandesti ca vei fi fericit cadnva in viitor, atunci cand vei avea sifonierul/masina/casa visurilor. Si uneori se intampla sa le ai. Si (surprinzator!) tot nu esti fericit. Alteori te gandesti ca vei fi fericit atunci cand cel pe care il iubesti in secret iti marturiseste, la randu-i, ca te iubeste. Intr-un fel ciudat, descoperi ca niciodata iubirea pe care o primesti nu este la fel de buna, de pasionala, de efervescenta ca cea pe care o simti tu – si constati ca asta nu doar ca nu te face fericit, dar chiar esti mai nefericit ca oricand. Cand esti intr-o relatie care nu merge, iti spui ca vei fi fericit atunci cand iti vei putea recastiga independenta, iar cand ramai unul, tanjesti dupa starea de doi. Sute de oameni care au avut banii si mijloacele sa isi indeplineasca toate visurile recunosc dupa ani ca toate au fost numai desertaciune, ca nu bogatiile conteaza, ca nimic material nu se compara cu lucrurile cu adevarat importante in viata. Unde sa fie sensul intelepciunii?

Acum, avand in fata noastra un sac de lucruri – unele pe care ni le dorim, dar nu le avem, altele pe care ni le-am dorit, le-am obtinut, dar nu ne fac fericiti – se ridica urmatoarea intrebare: ce este necesitate si ce este suficienta? Ce si cat putem avea ca sa fim siguri ca ne ajunge? Intr-o prelegere am retinut un raspuns interesant la intrebarea: cat trebuie sa ai ca sa fii fericit? “Un pic mai mult.” Poate ca vrem o masina. De ce alegem una de 25.000 de euro si nu una de 15 mii? Poate ca vrem o rochie: de ce alegem una de 200 de ron si nu una de 120? Cu siguranta avem nevoie de hrana – este una dintre nevoile de baza, nu neaga nimeni – dar de ce sa ne umplem masa de sarbatori cu 7-8 feluri de mancare dupa care ne plangem de bila si de cheltuielile prea mari pe care le-am avut “si de sarbatorile acestea”. Cat e necesar, cat e dorinta de mai bine, cat e prea mult si unde incepe risipa?

A spus-o unul mai destept decat mine ca oamenii consuma tot ce intalnesc in cale, se muta de la o resursa la alta, pana cand nu mai ramane nimic. Si doar orb sa fii sa nu observi ca am inceput sa ne lovim tot mai des de avertismentul ca resursele regenerabile sunt in pericol de a disparea. Consumam prea repede ce avem si nu lasam vreme suficienta pentru refacere. Sa nu ne mai miram daca nu mai gasim mancare adevarata in magazine, ci numai prafuri si paste omogene, sa nu ne mai miram ca fructele si legumele proaspete nu mai au gustul de odinioara daca cererea de alimente este intr-atat de mare in cele mai multe parti ale globului.

Noi functionam dupa deviza “Posedam sau distrugem”. Poate ca ar trebui sa ne intrebam mai des daca lucrurile pe care ne dam banii si ne consumam timpul reprezinta nevoi sau dorinte. Poate ca ar fi timpul sa ne oprim un pic in fata raftului si sa analizam daca ce vrem sa cumparam e util sau pur si simplu frumos. Daca peste 5 ani va mai fi util, mie sau altcuiva. Daca peste 5 va mai valora ceva – si daca se va intampla ceva daca nu cumpar azi? 

Asadar, care este parerea ta? Omul poate intelege si practica suficienta sau cumva dorinta de expansiune ne face sa alergam neincetat dupa mai mult? Pacat ca ne plangem atat de des ca nu avem mai mult dar arareori ne plangem ca nu suntem mai mult, ca nu devenim( mai mult…

Editorial postat pe Majesty.ro)

78.Fereastra de spital

Se spune că într-un salon de spital, aşa cum există multe pe lumea aceasta, stăteau doi bătrâni. Unul dintre ei stătea în patul de la perete, celălalt în patul de lângă fereastră. Cel care stătea lângă perete nu avea voie să se ridice deloc în timpul zilei, dar celălalt era obligat să stea o oră ridicat, cu spatele pe o pernă. Aceste minute îi dădeau ocazia de a privi prin fereastra camerei şi de a vedea ce se află afară.

Uneori, bătrânul de la fereastră povestea despre copiii care se jucau pe străduţa de lângă spital. Alteori, bătrânul povestea despre nori imaculaţi sau stropi răcoroşi de ploaie. Din când în când, bătrânul descria şi vreo paradă militară, cu fanfară şi baloane colorate, cu copii şi bătrâni care se bucurau de lume, de lumină şi de viaţa din jur.

Într-o zi, bătrânul începu a povesti despre lacul care se află în parcul de vizavi şi despre lebedele care înoată graţios. În altă zi, bătrânul povestea de câţiva nepoţi care făceau bărcuţe de hârtie şi le lansau pe apa lină a lacului.

Bătrânul de la perete nu doar că nu putea vedea nimic pe fereastră, dar nici putea auzi prea bine, aşadar timp de o oră în fiecare zi încerca să îşi imagineze freamătul de dincolo de zidurile între care se afla imobilizat. În mintea lui plăsmuia imagini idilice cu copii şi cornete de îngheţată de fistic sau cu doamne ce purtau graţios pălării de dantelă din aceea scumpă.

În fiecare zi, bătrânul de la perete îl invidia pe cel de la fereastră. Şi-ar fi dorit şi el să vadă toate minunăţiile de dincolo de geam, dar în fiecare zi trebuia să se mulţumească să-şi imagineze toate lucrurile frumoase pe care i le povestea cu patos colegul de salon.

Doar că într-o zi, bătrânelul de la fereastră a decedat şi nu a mai rămas cine să îi povestească toate lucrurile minunate care existau dincolo de fereastră. După câteva zile în care patul de la fereastră rămăsese gol, a rugat pe una dintre asistentele care veneau la el în salon să îl mute în patul de lângă fereastră pentru a putea vedea afară. Asistenta l-a mutat şi l-a ajutat să se ridice pentru a privi pe fereastră.

Surpriza i-a fost foarte mare atunci când, dând cu ochii de ce era afară, privirea i s-a oprit într-un zid alb şi înalt, ridicat la doar câţiva metri depărtare de pereţii goi ai spitalului. Contrariat, bătrânul a chemat-o pe asistentă şi i-a spus nedumerirea lui. Ce ar fi putut să îl facă pe colegul lui de salon să spună toate lucrurile pe care i le spusese? Cu ce scop? Cum a putut să îl facă să viseze la atâtea lucruri care nu aveau loc?

Iar asistenta, cu un zâmbet confuz pe faţă, i-a răspuns: „Poate că doar şi-a dorit să te încurajeze”.

Aşadar, astăzi tu pe cine ai încurajat? Cui i-ai desenat culori peste o schiţă gri? Cum anume ai reuşit să ridici ochii cuiva de jos spre înălţimi? Cui ai putut să îi spui ceva frumos, să îi arăţi un colţ demn de iubit, o rază de optimism?

Şi dacă nu ai făcut-o, nu fi descurajat. Mâine e nouă zi, ai o nouă şansă să le faci pe toate acestea. Dacă astăzi este cea mai proastă zi din viaţa ta, mâine va fi mai bine. Caută cu privirea curcubeul dacă deasupra ta plouă şi stelele dacă deasupra ta este noapte.

[Editorial publicat pe 3 decembrie 2012 pe site-ul Majesty]

77.Întunericul de dinainte de rasaritul soarelui

Fiecare secundă a fiecărei zile este mai bună decât cea de dinaintea ei. Dacă eşti alături de cel drag, fiecare secundă aduce mii de stropi de fericire, de împlinire, de zâmbete, de surâsuri şi de cuvinte de iubire abia şoptite. Când sunteţi împreună, staţi în picioare, înalţi, supli, deşi cu 1 minut înainte abia reuşeaţi să vă ridicaţi în genunchi.

Dacă eşti departe de cel drag, fiecare secundă e mai bună deoarece te aduce mai aproape de reîntâlnirea cu el, de îmbrăţişarea deplină, de privirea ochi în ochi, de toate cuvintele arse şi fierbinţi precum cenuşa. Lumea redevine mare, braţele se redeschid, o secundă, altă secundă, încă o secundă.

Oricum ar fi, fiecare secundă a fiecărei zile e mai bună decât cea de dinaintea ei. Surprinzător, chiar şi secunda în care nu vezi nimic nici în faţă, nici în spate. Surprinzător, chiar şi secunda în care se stinge lumina.

Nu ştiu dacă v-aţi trezit vreodată în mijlocul nopţii sau mult prea dimineaţă, când noaptea e tare neagră şi abia dacă vezi ceva afară. Momentul acela în care te pătrunde noaptea, când te înfioară cel mai mic dintre sunete, când îţi simţi inima, bătaie după bătaie şi mulţumeşti Cerului că eşti înăuntru şi nu afară.

Atunci, acolo, cel mai înalt lucru pe care îl cunoşti este cerul plin de stele. Stelele care strălucesc cu atât mai mult cu cât e mai întuneric sunt o promisiune că fiecare întuneric are licărirea lui de lumină. De fiecare dată. Mereu. Neîncetat. Cioburi mici, la milioane de ani depărtare, care nici nu ştiu de singurătatea mea, a noastră.

Englezii au o zicere: cel mai întuneric este înainte de răsăritul soarelui. Şi nu degeaba se spune aşa. Există trepte ale (scă)căderii, pentru că rareori cade cineva dintr-odată. Şi există şi un moment, ACEL moment în care ştii că mai jos de atât nu se poate. Acea Groapă a Marianelor, acel abis care înseamnă că nu mai ai ce pierde, că toată inima ţi-e fărâmiţată, că încrederea a dispărut şi că mai bolnav decât eşti ar însemna să fii mort.

Dacă ai ajuns acolo, felicitări! Nu pentru că nu mai ai încredere în oameni sau pentru că te temi şi de umbra ta. Nici pentru că eşti sigur că nu vei mai iubi niciodată. Nici măcar pentru că ai senzaţia că vei muri de foame. Felicitări pentru că, de acum încolo, drumul va fi numai în sus. Acum e greu şi e firesc să fie aşa. Aşa şi trebuie să fie. Doare să te împotriveşti gravitaţiei, doare să înoţi împotriva curentului şi doare să faci lucruri pe care 90% dintre oameni (cred că) nu le pot face.

Dar durerea e benefică. Dacă ar fi uşor, toţi ar ajunge sus, toţi şi-ar îndeplini cele mai arzătoare dorinţe şi toţi ar fi fericiţi. Dar a face ceva greu este ceea ce îţi oferă stabilitate, anduranţă şi un caracter de oţel. A face ceva greu este diferenţa dintre cei care aşteaptă o dimineaţă şi cei care aşteaptă DIMINEAŢA. A face ceva greu face diferenţa dintre a sta în întuneric şi a te teme şi a sta în întuneric şi a aştepta răsăritul.

O săptămână cu dimineţi tinere şi nopţi scurte vă doresc!

{Editorial publicat pe data de 20 noiembrie 2012 si postat pe site-ul Majesty}

76.Simplitatea indiscutabilă a unei nevoi

Foto: http://jootix.com

Atunci când pumnul tău strâns intră perfect în căuşul mâinii altcuiva, când ochii mici ai copilului tău te caută în mulţime şi când ceea ce îmbrăţişezi este tot ceea ce îţi oferă pace, linişte şi o inimă plină de căldură, mai că ai spune că nu mai ai nevoie de nimic.

Şi atunci, chiar în secunda aceea în care iubeşti, nu mai ai nevoie nici de masă, nici de casă şi nici nu te mai interesează dacă este zi sau noapte. Ba chiar nici dacă pâinea e proaspătă, nici dacă mai există balsam pentru o maşină întreagă de rufe, nici măcar dacă vecinul ascultă muzică cu volumul dat la maxim. Dragostea vindecă totul şi iartă orice lipsă.

Doar că viaţa omului nu constă doar din iubire, iar zilele omului sunt pline de nevoi, unele reale, altele închipuite. Uneori credem că avem nevoie de o pereche fenomenală de pantofi. Alteori credem că avem nevoie de biscuiţi cu trei feluri de cremă şi nu ştiu ce design. Tresărim la gândul că a apărut un nou parfum, o nouă marcă de chipsuri pe care trebuie să le încercăm sau cine ştie ce alt lucru pe cât de trivial pe atât de inutil.

În realitate, omul are cu adevărat nevoie de foarte puţine lucruri. Dacă în fiecare zi am elimina un singur lucru inutil, care nu are nicio funcţionalitate sau încărcătură emoţională, ce liberă s-ar simţi casa noastră după 365 de zile! Dacă am învăţat să trăim cu uneltele de bază şi să nu ne umplem bucătăria sau cămara cu trei seturi de cupe de măsurat sau 8-10 de căni de persoană! Dacă am reuşi să scoatem din viaţa noastră gunoaiele pe care le cărăm zilnic într-un sac murdar, pe spate! Măcar dacă am proceda aşa în viaţa fizică şi în cea psihică, cred că am înţelege simplitatea vieţii şi am descoperi o frumuseţe de nebănuit.

În fapt, oricine are nevoie, în egală măsură de frumuseţe şi de pâine, are nevoie să păstreze în viaţa sa ceva care să-l facă să deschidă ochii mari de uimire, să îl ţină cu răsuflarea tăiată şi cu inima plină de baloane de săpun parfumat.

Oricine are nevoie de locuri de joacă şi de locuri de rugăciune. Oricine are nevoie să ştie că poate fi în siguranţă atunci când îşi dă jos masca de adult şi că poate savura în linişte şi veselie vată pe băţ, dulceaţă de zmeură mâncată direct cu degetul din borcan sau de zmeie înălţate cu toată nădejdea. Oricine are nevoie de un loc retras, tăcut, în care să fie numai el şi gândul lui secret, gând de pace şi de creştere, gând de vindecare pentru trup, suflet şi spirit.

Orice om are un mănunchi simplu de nevoi. Nu cea mai mare casă, nici cea mai frumoasă, ci o casă pe care să o facă a lui. Nu cea mai puternică maşină, nici cea mai scumpă, ci una care să te ducă, alături de cel drag, pe drumuri noi cărări avide de amintiri proaspete. Nu cea mai vaporoasă rochie, nici cea mai elegantă, ci cea în care ţi s-a cerut să fii a celui mai drag om al inimii tale, zi după zi, până la finalul timpului.

Având un mănunchi aşa de frumos de nevoi (la care nu le-am adăugat încă pe cele mai frumoase, benefice şi interesante), ce rost mai are, ce sens, ce valoare să ne umplem viaţa cu nevoi ce la un anume timp vor fi mâncate de molii?

Ce sens are?

{Editorial apărut pe site-ul Majesty, în data de 11 noiembrie 2012}

75. Uşoara deviere şi orbirea reflectorului

Sursă foto: spreadingthefame.com

Dacă ar fi să punem trăirea noastră zilnică într-o crăticioară, la foc mic, tot ce ar mai rămâne de ea ar fi nişte paşi în direcţii arhi-cunoscute, nişte cuvinte spuse sau înghiţite şi ceva acţiuni, poate aceleaşi ca ieri, poate altele. De două degete, poate găseşti acolo şi o atitudine, poate o reacţie. Toate, adunate sub forma unei linii orizontale, subţiri şi netulburate de nimic.

Acolo se află esenţa vieţii tale, dezbrăcată de emoţii, de pasiuni, de victorii şi mai ales de gustul amar al amânărilor şi eşecurilor. Este, dacă vrei, un tipar nebănuit şi şters pe care tu şi eu ne croşetăm zi de zi o viaţă colorată.

Dacă ar fi să ne raportăm la linia aceasta, noi mereu „croşetăm” sub sau deasupra liniei. Orice intreprindem, orice gândim se află cumva deasupra sau dedesubtul acestei linii. Poate că astăzi aleg să nu mănânc un drops, ci o jumătate de măr. Sau poate că aleg să mă culc cu 20 de minute mai devreme decât aş face-o dacă aş continua să muncesc târziu în noapte. Saaaau, poate că fac ceva folositor pentru corpul meu, o dovadă timidă de iubire după ani în care m-am schinguit voluntar. Puţin câte puţin, după mult şi nedrept.

Niciuna dintre acţiunile acestea nu vor atrage aplauze, nimeni nu se va opri în loc să te felicite pentru „decizia excelentă” pe care ai luat-o şi, cu siguranţă, nu va fi niciun reflector pe tine. Poate că nici măcar nu va fi cineva lângă tine ca să ştie ce ai făcut conştient, decis, cu perseverenţă şi intenţii bune.

Dar asta nu contează!

La fel, dacă în locul unui măr mănânci o ciocolată poate că nu vei avea de suferit imediat din cauza glicemiei ce a crescut extrem de repede. Nici nu se va întâmpla nimic dacă vei nutri un pic de invidie faţă de cineva frumos/de succes. Şi poate că nu va şti nimeni (sau nu va reacţiona chiar dacă va şti) că, tu cu tine, eşti un pachet de suferinţe şi nevoi, că te-ai săturat de viaţa asta şi că probabil ţi-ar plăcea să termini cu toate. Nu va fi nimeni acolo care să te certe, să te îndrepte, să îţi arate luminiţa.

Dar nici asta nu contează!

Ceea ce contează însă este că, la fiecare decizie, tu te plasezi deasupra sau dedesubtul liniei. Astăzi nu se vede că te-ai descurcat mai bine decât ieri, pare că traiectoria ta se confundă cu linia orizontală. Dar peste o lună sau peste o jumătate de an, traiectoria ta se va deosebi de linia orizontală. Va fi o curbă care urcă sau una care coboară.

Făcând binele sau, dimpotrivă, obişnuindu-te să iei decizii greşite pentru viaţa ta, acţiunile şi atitudinile tale se vor circumscrie deciziilor de fiecare zi. Se vor supune unei traiectorii, indiferent care este aceea. Şi vor avea ca rezultat un progres, o creştere sau dimpotrivă, un regres, o distrugere. Ceea ce faci astăzi decide dacă faci parte din cei 5% care reuşesc ceea ce îşi propun sau din restul, cei mulţi care se plâng că nu pot.

O zi cu decizii spre în sus îţi doresc!

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 08 noiembrie 2012 }