66. 10 sau 10.000 de ore

Să presupunem că eşti un om singur, care îşi doreşte cu disperare un partener de viaţă, o relaţie serioasă, care să înceapă cu o promisiune şi să se termine cu o viaţă trăită împreună. Să considerăm că ai epuizat toate soluţiile, dar ai aşteptat aşa de mult încât jumătatea de secol din buletin face ca speranţa ta să se micşoreze, iar disperarea să crească. Îţi doreşti aşa de mult un suflet pereche încât doar la asta te gândeşti noapte şi zi, în clipele de bucurie şi de depresie. Te întrebi de ce alţii au cu cine să împartă o zi şi o clipă, de ce alţii se căsătoresc, în timp ce tu rămâi cu ecoul bătăilor inimii tale.

Sau să presupunem că ai studiat cu pasiune şi zel, dar energia şi cunoştinţele tale se risipesc în varii drumuri şi cu varii persoane. Atunci când crezi că ştii ce trebuie să faci, ai surpriza să afli că nu ştii nimic. Atunci când te afunzi în depresie deoarece crezi că nu eşti bun de nimic şi te întrebi ce demon te-a pus să alegi drumul acesta în viaţă, descoperi că ai ceva potenţial, dar trebuie să refaci totul, să reînveţi tot ce este nevoie să ştii ca să fie bine.

Să presupunem că descoperi că eşti grav bolnav. Nu ai ceva incurabil, „doar” ceva cronic şi supărător. Ai făcut diverse investigaţii, ai făcut tratament câţiva ani, rezultatele nu prea s-au văzut. O dai pe tehnici de relaxare, ca să nu mai fii aşa de stresat. Încerci tratamente naturiste care îţi promit o stare de sănătate mai bună decât a străbunicilor. În afară de ameliorarea câtorva dintre efecte, problema de fond nu se rezolvă. Ajungi să îţi urăşti trupul care te trădează, să desconsideri mintea care te împinge să încerci tot felul de leacuri şi inima care te îndeamnă să mai speri.

Ce ai face dacă ai şti că iubirea ta se află dincolo de ocean? Ce ai face dacă ai şti că ar trebui să o cauţi la mii de leghe (deci mii de ore de mers pe jos), dar că odată ajuns acolo, fericirea îţi este asigurată? Ai face călătoria? Nu-i aşa că ţi-ai lăsa toate amintirile vechi, toate durerile şi rănile ne-bandajate şi ai alerga într-acolo? Nu-i aşa că nu ar mai conta nici cât de mult ai plâns, nici câte zile ai stat tu cu tine, nici măcar cât ai oftat şi aşteptat?

Ce ai face dacă ai ştii că ai ajunge cel mai bun în cariera ta după fix 10.000 de ore de specializări şi studiu? Ai lucra neîncetat pentru a-ţi atinge obiectivul, nu-i aşa? Ce ai face dacă ai ştii că mai trebuie să faci un singur pas pentru a ajunge acolo unde inima îţi bate cel mai lin, mintea este inundată de gânduri bune şi viaţa se trăieşte frumos?

Te vei scufunda tu în scăldătoare, asemenea lui Naaman, care era un lepros lipsit de speranţă? Vei face acest pas cu toată încrederea că vei primi vindecare? Dar dacă nu ai ştii că dincolo îţi găseşti fericirea, vindecarea, succesul ce ai face? Şi dacă nu ştii sigur, ce te împiedică să încerci, să cauţi oricât de departe şi să dedici 10 sau 10.000 de ore iubirii, carierei, sănătăţii tale?

Eu cred că merită să încerci :)
Ceea ce îmi doresc şi mie!

{Editorial publicat pe 30 iulie 2012, pe site-ul Majesty}

Sursa: fanpop.com

De ce-uri

De ce se întâmplă că, atunci când găsim vreo greşeală, suntem vocali, agresivi şi lipsiţi de consideraţie faţă de efortul altuia, dar când aflăm ceva frumos trecem mai departe?

De ce se întâmplă să călcăm în picioare munca altuia, să nu ne pese dacă a pus din el o oră sau o zi, dar când trebuie să facem ceva, rămânem pe margine?

De ce ştim înjurături multe şi le spunem tare? De ce ştim cuvinte care ajung să lovească direct în inimă, dar nu  avem şi puterea de a le opri înainte de a face prăpăd?

De ce muşcăm şi apoi fugim repede spre altă victimă? De ce nu putem să ne ţinem gura, să ne oprim degetele şi pur şi simplu să ne stăpânim?

Eu îmi doresc doar un strop de iubire...

65. Singurul meu Peter

Pe vremea adolescenţei mele, atunci când internetul venea numai prin dial-up, se folosea numai în doze mici, iar e-mailurile erau lungi şi siropoase, l-am cunoscut pe Peter. Peter L. era (şi cred că încă este), un inginer din Germania de o vârstă incertă, dar cel mai probabil apropiată de cea a părinţilor mei. Peter L mi-a făcut cunoştinţă cu ţara lui, cu pădurea din spatele casei sale, din singura fotografie pe care mi-a oferit-o vreodată, pe vremea când Facebook nu exista şi comunicarea la distanţă era un lux şi un privilegiu.

Peter se descoperea mult şi totuşi destul de puţin. Peter îmi descria în amănunt frânturi din imensa pasiune pe care o poate avea un inginer german pentru toate maşinile şi procesele tehnice şi la fel de curios şi pasionat îmi cerceta ascunzişurile sufletului pentru a pune acolo frumuseţi şi sensibilităţi pe care nu le cunoscusem până atunci. Datorită lui Peter am început să îl citesc cu plăcere pe Rilke. Pentru a-l putea citi pe Rilke în original, am început să învăţ limba germană şi să-mi placă. Din dorința de a-l simţi și mai aproape de sufletul meu pe Peter, pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate, dar de atâtea ori printre gândurile şi emoţiile mele, am început să stau ore întregi la BCU pentru a citi tot ce găseam de Nietzsche.

Până într-o zi, când, citind câteva fragmente din scrisorile pe care Nietzsche i le scria domnişoarei Lou Salome (iubita lui, cu care a avut o relaţie ce s-a terminat dezastruos) am descoperit că exact aşa cum îi scria Nietzsche lui Salome, exact aşa, în cuvinte multe şi foarte asemănătoare (uneori identice), îmi scria mie Peter. Şi nu doar că îmi scria, dar urmărea exact firul evenimentelor din viaţa celor doi, astfel încât e-mailurile pe care le schimbam noi se regăseau aproape integral în scrisorile primite şi trimise de Salome.

Nu ştiu dacă Peter era atât de absorbit de acele scrisori pe care le citea tocmai în acea perioadă încât scrisul său era îmbibat de sentimentele de iubire şi confuzie ale lui Nietzsche. Nu ştiu nici dacă pasiunea sa pentru iubirea dintre Nietzsche şi Salome era aşa de mare încât citise şi aproape ajunsese să ştie pe de rost pasaje întregi, încât asta transpira în tot ceea ce scria el. Ştiu însă sigur că atunci când am făcut descoperirea, corespondenţa dintre Salome şi Nietzsche se apropia de final. Şi, inevitabil, finalul a venit şi în cazul nostru, fără explicaţii, fără continuare. Brusc şi dureros.

Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că perioada premergătoare descoperirii surprinzătoare a fost una foarte plăcută. Cui nu îi place să primească scrisori lungi, în care sunt inserate strofe de poezii şi melodii îmbibate de amintiri? Cui nu-i place să facă parte din viaţa cuiva care să se gândească la tine dimineaţa, la ceai sau după o zi ocupată şi agitată la serviciu? Cine nu este onorat să descopere că a fost muza unei poezii, chiar dacă trebuie să traducă poezia cuvânt cu cuvânt pentru a o înţelege?

Dincolo de toate acestea, nu doar iubirea, ci şi viaţa se dovedeşte a se potrivi cu situaţia mai puţin plăcută descrisă mai sus. Există adevăruri care ne provoacă o profundă mâhnire. Există şi lucruri ascunse, sentimente nedeclarate, scenarii pe care nu ajungem să le cunoaştem decât atunci când suntem deja excluşi din distribuţie. Nu ştiu dacă ar fi mai bine să nu aflăm deloc. Nu ştiu dacă s-ar schimba ceva în cazul în care am afla mai devreme. Nu ştiu.

Dacă nu ştiu, nu înseamnă că adevărul doare mai puţin, nici că dezamăgirea este mai mică. Dacă însă vi s-a greşit, acceptaţi regretele şi scuzele. Dacă vi s-au ascuns anumite informaţii, nu continuaţi să vă simţiţi răniţi. Dacă aţi fost confundaţi, înşelaţi, duşi pe o pistă falsă...nu rămâneţi dezamăgiţi şi mâhniţi. Va trece...toate trec. În plus, este posibil ca cel care vă cere iertare să nu mai trăiască şi să fi păcat ca scuzele să rămână în eter, nerăspunse, nebăgate în seamă.

Acordaţi-vă o pauză de respiraţie, trageţi aer în piept şi iertaţi mai mult. Dacă aveţi cumva un Peter în viaţa voastră, bucuraţi-vă de prezenţa lui atât cât a fost bună şi agreabilă. Alegeţi să păstraţi numai ce a fost plăcut, nu şi dezamăgirile. Alegând să faceţi aceasta, veţi semăna mai multă iubire decât toate scrisorile de iubire din lume.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 23 iulie 2012}

60. Să avem grijă ce iubim

Foto: loveray.blogspot.ro

Uneori, lucrurile care îţi plac sunt cel mai greu de făcut. Pentru că ţi-ai dori ca acolo, în acel milimetru – sau centimetru, în acel cuvânt, în acea imagine, să fii tu, în toată puterea şi cunoştinţa ta. Să fie totul limpede, ca o oglindă. Să fie totul bine, ca într-o încercare, ultima, de a dovedi ce eşti şi ce poţi.

Uneori, este cel mai greu să-ţi mărturiseşti iubirea oamenilor pe care îi iubeşti cel mai mult. Poate de ruşine, de teamă că vei fi respins, de teamă că în inima lor tu nu mai ai loc. Poate că de prea multe ori inima ta s-a pregătit pentru iubire şi tot de atâtea ori a rămas în aşteptare. Se întâmplă ca, de multe ori, omul să se pregătească sufleteşte pentru cineva sau ceva şi când ajunge la capătul drumului să-şi dea seama că locul nu a fost niciodată al lui, că iubirea nu era pentru el, că persoana pe care o iubea avea ochi pentru altul/alta sau, pur şi simplu, că nu ai pedigree (ieri am auzit şocanta expresie) ca să te ridici la înălţimea omului iubit, a locului de muncă la care aspiri, a vieţii pe care ţi-o doreşti.

Cumva, cândva, cineva ne-a lăsat cu iubirea în aer.

Şi zi...după zi...ne mângâiem cicatricele inimii. Fiecare dimineaţă. 7 paşi până la baie. 63 de mişcări în sus şi în jos cu periuţa. De 30 de ori, pieptănul îţi trece prin păr. 120 de secunde până fierbe apa pentru fix o cană cu ceai. O fracţiune de secundă în care gândul se duce la el sau la ea. Sau se duce la colegii care sunt inima locului de muncă, de dragul cărora nici nu te duci în pauza de masă. Sau gândul se duce la un minunat cămin pe care doreşti să-l construieşti, farfurie după farfurie şi sentiment peste sentiment.

În esenţă ce şi pe cine iubeşti?

Dacă tot ce iubeşti ar fi un film şi s-ar derula în faţa tuturor, ce ar spune aceasta despre tine? Dacă eşti ca mine, poate că nu iubeşti doar lucruri care să-ţi facă cinste. Şi poate că nu îţi sunt dragi doar oameni cu o „imagine curată”.

Ce iubeşti? Ce îţi face plăcere? Cât durează plăcerea ta? O jumătate de minut? O jumătate de oră? O jumătate de viaţă? Iubeşti un om care nu are timp pentru tine? Sau care te-ar vinde sau trăda pentru ca el să cadă în picioare? Pasiunea ta te duce la piezanie sau la creştere? Şi creşterea e bună sau va fi urmată de o cădere dureroasă?

Să avem grijă pe cine iubim şi faţă de ce lucruri, obiceiuri manifestăm iubire. Astfel încât iubirea să nu se transforme în nenorocire şi durere. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, El care ne iubeşte cu o iubire veşnică!

{Editorial publicat pe 11 iunie 2012, pe site-ul Majesty}

59.Soarele, căsătoria şi lucrurile mici

Lucrurile mici.

O gămălie, un capăt de aţă, o celulă, un fir de praf, un fulg de nea.

Elemente complexe, funcţionale, miraculoase chiar, dacă judecăm prin prisma proceselor care au condus la apariţia lor.

O mână mică într-o mână mare. O bucurie mică ce naşte un mănunchi de zâmbete. O umbrelă colorată surprinsă într-un colţ de fotografie. Privirea omului drag, care este numai pentru tine, 5 secunde întregi şi rotunde.

Există lucruri mici care uneori ne incomodează. O aşchie, un muşchi care se zbate incontrolabil, un grăunte de nisip care ne intră în ochi, un colţ de unghie. În restul timpului, lucrurile mici rămân neobservate, tăcute, uitate. Noi, oamenii, avem o plăcere să ne desfătăm cu lucruri care atrag atenţia, dar uităm de detaliile din jurul nostru.

Ne place portocala, dar rareori ne gândim la coaja ei ca la altceva decât un obstacol în calea îndeplinirii propriei pofte. Uităm că, de fapt, datorită cojii ne putem bucura de sucul dulceag sau acrişor, că binecuvântata coajă a fost învelişul protector care a împiedicat portocala să se deshidrateze, să devină uscată şi să-şi piardă gustul.

Oricât ne-ar plăcea ceva, există lucruri mici care ne pot răpi bucuria pe care ne-o oferă lucrurile mari. Ca mingea aceea de plastic, pe care ai primit-o în dar la 4 ani. Care s-a dezumflat din cauza unei găuri invizibile. Sau a balonului care s-a spart în eter. Sau a unei bătăi de inimă în plus. Sau în minus.

O lună în care ţi-ai propus să faci ceva cu banii şi i-ai cheltuit pe alte lucruri, neştiute, uitate. Cheltuieli mici, nesemnificative, care te ţin departe, încă o lună, de dorinţa ta.

O crăpătură mică va scufunda un vapor.

Sau buturuga mică….

Toate rândurile de mai sus mi-au trecut prin minte, meditând asupra unor modificări de substanţă pe care vreau să le fac. Eu cad în păcatul de a greşi şi în cele mici şi în cele mari, dar am decis să încep cu cele de detaliu, pentru că sigur în cele mari va fi mai uşor, voi fi avut deja obiceiul şi disciplina de a împlini, cu credincioşie, tot ce e bine, sănătos şi frumos.

Fără a mă simţi copleşită, ca în urmă cu câteva săptămâni, am meditat în taină asupra câtorva cazuri de oameni care au o viaţă de care sunt mulţumiţi. Şi în meditaţia mea am dat peste videoclipul acesta, despre Ian şi Larissa. Vă rog să îl urmăriţi cu atenţie.

Nu sunt căsătorită şi nici nu sunt dintre aceia care să facă eforturi în sensul acesta cu orice ocazie. Probabil că, dacă aş scrie acum, că sunt anti-căsătorie, nu mă credeţi. Dar vă pot împărtăşi câteva gânduri privitoare la căsătorie. Eu, probabil ca şi alţii, mă gândesc la căsătorie ca la o perioadă dificilă, de acomodare, dar şi la o perioadă în care trăieşti numai şi prin celălalt. Ca la o desfătare care a ajuns la apogeu, punct de la care începi – paradoxal – să urci şi să te dezvolţi în doi. Ca pe o serie de seri în care asculţi cea mai plăcută voce povestindu-ţi despre câte în lună şi în stele, lucru care te face să exclami în gând „Nu mă voi plictisi niciodată de omul acesta!”. Sau clipe în care ieşiţi împreună cu prietenii, la un picnic şi staţi, spate în spate sau cu unul cu capul în poala celuilalt, în tihnă.

Ei bine, Ian şi Larissa poate că duc o viaţă diferită de cea pe care şi-au imaginat-o atunci când s-au cunoscut. Dar cât de dulce e viaţa atunci când el stâlceşte câteva cuvinte pentru a-i spune ei, soţioarei lui, că o iubeşte. Şi ce pace îmi dă imaginea mâinii ei, odihnindu-se în mâna lui. Văzând povestea lor încercam să-mi imaginez care sunt lucrurile mici de pe calea celor doi care au făcut ca ei să fie o familie frumoasă, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu poate fi numai credinţa în Dumnezeu, ci un exerciţiu de iubire, de acceptare, de respect, de putere, de răbdare. Toate înseamnă Dumnezeu.

În mine nu există nimic bun care să existe fără Dumnezeu şi o spun cu cea mai mare sinceritate şi convingere. Am căutat în toate cotloanele fiinţei mele lucrurile mici pe care să le pot folosi şi pe cele de care trebuie să scap. De cele mai multe ori, mă aflu în prezenţa unor oameni pe care nu îi merit în viaţa mea. De multe ori mă gândesc că există mai multe motive ca oamenii să nu mă dorească în preajma lor decât să mă dorească. Adeseori nu-mi fac iluzii iubind oameni pentru că, de cele mai multe ori, oamenii care ar fi pe placul meu nu sunt oameni care m-ar iubi pe mine.

Fără a fi o tânără care are o părere proastă despre sine – dimpotrivă – videoclipul despre Ian şi Larissa m-a lăsat ca în faţa răsăritului soarelui: în fiecare dimineaţă ne trezim în faţa soarelui precum martorii unei naşteri. Soarele însă nu se naşte, el a fost dintotdeauna acolo. La fel ca iubirea lui Dumnezeu, acceptarea, respectul, puterea, răbdarea şi iertarea Lui.

Sper ca şi voi să descoperiţi ceva interesant legat de lucrurile mici din viaţa voastră!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 4 iunie 2012}

58. Mai mult personaje, mai putin umbre

Ieri, mă bucuram de o plimbare cu autobuzul, prin oraşul acesta minunat, şi – pentru că urma să merg de la un capăt la altul al traseului lui 131 – am decis să ocup un loc pe scaun şi să citesc. Am destul de rar ocazia să ies din casă pentru o perioadă mai lungă de timp, aşadar am vrut să mă răsfăţ un pic citind şi în timpul săptămânii câteva pagini.

Spre dezamăgirea mea, dublată şi de faptul că de regulă nu am asemenea indiscreţii, o convorbire telefonică iniţiată de o tânără aflată în spatele meu mi-a stricat planurile şi m-a obligat să fiu atentă la discuţie. Pe scurt, fata era foarte supărată din cauza atitudinii pe care iubitul ei o are faţă de ea (rece şi indiferent după cum povestea ea prietenelor sale). Ce m-a surprins a fost că tot ea se întreba dacă nu cumva motivul pentru care el este aşa este faptul că cineva i-ar fi spus băiatului că ea are un alt iubit (!)

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care au mai multe relaţii simultan. Nici pe cei care înşeală. Nici pe cei care nu văd nimic greşit în asta. Însă trebuie să fie ceva care să îi ţină în ambele relaţii, ceva care să fie suficient de puternic cât să nu ne lase să renunţăm la ceva ce ne place, ceva care să ne împiedice să facem o singură alegere din două, trei, cinci.

Este posibil ca amânarea luării unei decizii, în orice problemă, să fie cauzată de teama că vom pierde totul. Nimeni nu îşi doreşte să coloreze pagini întregi de unul singur. Nimeni nu vrea să rămână fără bani, loc de muncă, atenţie, dragoste. Ce rost are să alegi între două locuri de muncă bine plătite, atâta vreme cât le poţi face pe amandouă şi să renunţi – o perioadă – la timpul tău liber? De ce să renunţi la doi iubiţi când poţi – cel puţin pentru câteva luni – să ai parte de iubire, de tandreţe, de atenţie şi daruri din două surse?

Te las pe tine să răspunzi.

Eu am prea multe răspunsuri în minte, dar prefer să le păstrez ne-scrise şi ne-ştiute. Omul este o făptură complicată. Spunem „te iubesc” într-o răsuflare, dar ne ia jumătate de oră să ne hotărâm dacă să cumpărăm mere, portocale sau kiwi. A lua decizii este unul dintre procesele cele mai complexe pe care le ştiu. Nu ştiu de ce aleg ceva: e ceva raţional, e ceva emoţional, are legătură cu vreo amintire uitată undeva, de cândva, influenţează pe cineva, spune ceva despre noi? Orice decizie are un miez şi toate ne consumă într-o măsură sau alta. Poate că ne temem şi că ne consumăm, că merităm prea mult ca să renunţăm la ceva ce ni se cuvine. Cel puţin eu cred că mi se cuvin multe, dar dintre cele mai rele.

Ca o paranteză: participam sâmbătă la un seminar pentru părinţi (la care am ajuns dintr-o eroare) în cadrul căruia s-a făcut un exerciţiu pe grupe: fiecare dintre cei 5-6 din fiecare grupă urma să stea în mijlocul unui cerc, timp în care ar fi fost supus unor presiuni din partea colegilor de grup – care ar fi tras de el în toate părţile. Se punea întrebarea „Cum reacţionezi la presiune?” Ce decizie iei, una activă sau pasivă? Te laşi în voia sorţii, te opui, fugi, altceva?

În lumina episodului din autobuz, mă gândeam la exerciţiul de sâmbătă. Unii oameni nu iau decizii din cauza egoismului lor, nu vor să renunţe la starea lor de bine. Alţii speră că lucrurile se vor rezolva de la sine, fără ca ei să fie implicaţi activ. Din nefericire pentru unii, viaţa trăită la întâmplare nu este ceva realizabil. Fiecare viaţă are un scop, pentru sine şi pentru alţii. Fiecare minut are ataşată promisiunea unei schimbări de orientare, de percepţie, de profunzime a înţelesului vieţii. Din 1440 de minute ale unei zile, câte se petrec între decizii şi câte trec, fără noimă, între „acum” şi „puţin mai încolo”? Haideţi să învăţăm să fim decişi, hotărâţi, în cunoştinţă de cauză cu privire la ce şi cum trăim. Să fim mai mult personaje şi mai puţin umbre prin viaţa aceasta.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 mai 2012}

56. Nu fi neroditor

De multe ori am trecut pe lângă copaci uscaţi, care – în mijlocul celei mai verzi şi proaspete primăveri – rămân fără bumbi verzi şi nici vorbă să dea flori sau roade. Şi, recunosc, nu doar o dată m-am întrebat de ce nu se alege tăierea lor. Dacă ar fi fost după mine, zeci de copaci uscaţi ar fi fost tăiaţi, din cauza faptului că nu par să aibă niciun rost „copăcesc” pe lumea aceasta. Nu par...

Asta gândeam până într-o toamnă, când am văzut un copac negru de uscat ce era, căruia îi dăduseră câţiva boboci verzi. Niciodată nu văzusem un contrast aşa de mare în dreptul unui copac. Niciodată nu dădusem vreo şansă unui copac uscat, deşi nu am contribuit nici un milimetru la reabilitarea lui. Eu, un pumn de ţărână, credeam că am dreptul să stabilesc ce trăieşte şi ce face umbră degeaba pământului şi, iată, o dată în plus, că nu am avut dreptate.

Poate că şi eu, în timpul vieţii mele, am avut perioade în care nu am dat roadele care se aşteptau de la mine. Din neputinţă, din neştiinţă, din incapacitate emoţională, din suflet prea mic, din inimă prea mare – nu ştiu de ce, dar nu am dat roadele aşteptate. Poate că nu am ştiut să profit de ocaziile pe care le-am avut pentru a face bine, neştiind cum să răspund la întrebările care se ridicau, mari, în faţa mea, sau cum să învăţ din gardurile prăbuşite lăsate în urmă. Dar oare şi anul pe care urmează să-l încep va fi la fel de neroditor?

Sper să nu fie aşa, nici pentru mine, nici pentru voi!

„Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia. (Luca 13, 6-9)

[ Editorial publicat pe 30 aprilie 2012, pe site-ul Majesty ]