59.Soarele, căsătoria şi lucrurile mici

Lucrurile mici.

O gămălie, un capăt de aţă, o celulă, un fir de praf, un fulg de nea.

Elemente complexe, funcţionale, miraculoase chiar, dacă judecăm prin prisma proceselor care au condus la apariţia lor.

O mână mică într-o mână mare. O bucurie mică ce naşte un mănunchi de zâmbete. O umbrelă colorată surprinsă într-un colţ de fotografie. Privirea omului drag, care este numai pentru tine, 5 secunde întregi şi rotunde.

Există lucruri mici care uneori ne incomodează. O aşchie, un muşchi care se zbate incontrolabil, un grăunte de nisip care ne intră în ochi, un colţ de unghie. În restul timpului, lucrurile mici rămân neobservate, tăcute, uitate. Noi, oamenii, avem o plăcere să ne desfătăm cu lucruri care atrag atenţia, dar uităm de detaliile din jurul nostru.

Ne place portocala, dar rareori ne gândim la coaja ei ca la altceva decât un obstacol în calea îndeplinirii propriei pofte. Uităm că, de fapt, datorită cojii ne putem bucura de sucul dulceag sau acrişor, că binecuvântata coajă a fost învelişul protector care a împiedicat portocala să se deshidrateze, să devină uscată şi să-şi piardă gustul.

Oricât ne-ar plăcea ceva, există lucruri mici care ne pot răpi bucuria pe care ne-o oferă lucrurile mari. Ca mingea aceea de plastic, pe care ai primit-o în dar la 4 ani. Care s-a dezumflat din cauza unei găuri invizibile. Sau a balonului care s-a spart în eter. Sau a unei bătăi de inimă în plus. Sau în minus.

O lună în care ţi-ai propus să faci ceva cu banii şi i-ai cheltuit pe alte lucruri, neştiute, uitate. Cheltuieli mici, nesemnificative, care te ţin departe, încă o lună, de dorinţa ta.

O crăpătură mică va scufunda un vapor.

Sau buturuga mică….

Toate rândurile de mai sus mi-au trecut prin minte, meditând asupra unor modificări de substanţă pe care vreau să le fac. Eu cad în păcatul de a greşi şi în cele mici şi în cele mari, dar am decis să încep cu cele de detaliu, pentru că sigur în cele mari va fi mai uşor, voi fi avut deja obiceiul şi disciplina de a împlini, cu credincioşie, tot ce e bine, sănătos şi frumos.

Fără a mă simţi copleşită, ca în urmă cu câteva săptămâni, am meditat în taină asupra câtorva cazuri de oameni care au o viaţă de care sunt mulţumiţi. Şi în meditaţia mea am dat peste videoclipul acesta, despre Ian şi Larissa. Vă rog să îl urmăriţi cu atenţie.

Nu sunt căsătorită şi nici nu sunt dintre aceia care să facă eforturi în sensul acesta cu orice ocazie. Probabil că, dacă aş scrie acum, că sunt anti-căsătorie, nu mă credeţi. Dar vă pot împărtăşi câteva gânduri privitoare la căsătorie. Eu, probabil ca şi alţii, mă gândesc la căsătorie ca la o perioadă dificilă, de acomodare, dar şi la o perioadă în care trăieşti numai şi prin celălalt. Ca la o desfătare care a ajuns la apogeu, punct de la care începi – paradoxal – să urci şi să te dezvolţi în doi. Ca pe o serie de seri în care asculţi cea mai plăcută voce povestindu-ţi despre câte în lună şi în stele, lucru care te face să exclami în gând „Nu mă voi plictisi niciodată de omul acesta!”. Sau clipe în care ieşiţi împreună cu prietenii, la un picnic şi staţi, spate în spate sau cu unul cu capul în poala celuilalt, în tihnă.

Ei bine, Ian şi Larissa poate că duc o viaţă diferită de cea pe care şi-au imaginat-o atunci când s-au cunoscut. Dar cât de dulce e viaţa atunci când el stâlceşte câteva cuvinte pentru a-i spune ei, soţioarei lui, că o iubeşte. Şi ce pace îmi dă imaginea mâinii ei, odihnindu-se în mâna lui. Văzând povestea lor încercam să-mi imaginez care sunt lucrurile mici de pe calea celor doi care au făcut ca ei să fie o familie frumoasă, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu poate fi numai credinţa în Dumnezeu, ci un exerciţiu de iubire, de acceptare, de respect, de putere, de răbdare. Toate înseamnă Dumnezeu.

În mine nu există nimic bun care să existe fără Dumnezeu şi o spun cu cea mai mare sinceritate şi convingere. Am căutat în toate cotloanele fiinţei mele lucrurile mici pe care să le pot folosi şi pe cele de care trebuie să scap. De cele mai multe ori, mă aflu în prezenţa unor oameni pe care nu îi merit în viaţa mea. De multe ori mă gândesc că există mai multe motive ca oamenii să nu mă dorească în preajma lor decât să mă dorească. Adeseori nu-mi fac iluzii iubind oameni pentru că, de cele mai multe ori, oamenii care ar fi pe placul meu nu sunt oameni care m-ar iubi pe mine.

Fără a fi o tânără care are o părere proastă despre sine – dimpotrivă – videoclipul despre Ian şi Larissa m-a lăsat ca în faţa răsăritului soarelui: în fiecare dimineaţă ne trezim în faţa soarelui precum martorii unei naşteri. Soarele însă nu se naşte, el a fost dintotdeauna acolo. La fel ca iubirea lui Dumnezeu, acceptarea, respectul, puterea, răbdarea şi iertarea Lui.

Sper ca şi voi să descoperiţi ceva interesant legat de lucrurile mici din viaţa voastră!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 4 iunie 2012}

58. Mai mult personaje, mai putin umbre

Ieri, mă bucuram de o plimbare cu autobuzul, prin oraşul acesta minunat, şi – pentru că urma să merg de la un capăt la altul al traseului lui 131 – am decis să ocup un loc pe scaun şi să citesc. Am destul de rar ocazia să ies din casă pentru o perioadă mai lungă de timp, aşadar am vrut să mă răsfăţ un pic citind şi în timpul săptămânii câteva pagini.

Spre dezamăgirea mea, dublată şi de faptul că de regulă nu am asemenea indiscreţii, o convorbire telefonică iniţiată de o tânără aflată în spatele meu mi-a stricat planurile şi m-a obligat să fiu atentă la discuţie. Pe scurt, fata era foarte supărată din cauza atitudinii pe care iubitul ei o are faţă de ea (rece şi indiferent după cum povestea ea prietenelor sale). Ce m-a surprins a fost că tot ea se întreba dacă nu cumva motivul pentru care el este aşa este faptul că cineva i-ar fi spus băiatului că ea are un alt iubit (!)

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care au mai multe relaţii simultan. Nici pe cei care înşeală. Nici pe cei care nu văd nimic greşit în asta. Însă trebuie să fie ceva care să îi ţină în ambele relaţii, ceva care să fie suficient de puternic cât să nu ne lase să renunţăm la ceva ce ne place, ceva care să ne împiedice să facem o singură alegere din două, trei, cinci.

Este posibil ca amânarea luării unei decizii, în orice problemă, să fie cauzată de teama că vom pierde totul. Nimeni nu îşi doreşte să coloreze pagini întregi de unul singur. Nimeni nu vrea să rămână fără bani, loc de muncă, atenţie, dragoste. Ce rost are să alegi între două locuri de muncă bine plătite, atâta vreme cât le poţi face pe amandouă şi să renunţi – o perioadă – la timpul tău liber? De ce să renunţi la doi iubiţi când poţi – cel puţin pentru câteva luni – să ai parte de iubire, de tandreţe, de atenţie şi daruri din două surse?

Te las pe tine să răspunzi.

Eu am prea multe răspunsuri în minte, dar prefer să le păstrez ne-scrise şi ne-ştiute. Omul este o făptură complicată. Spunem „te iubesc” într-o răsuflare, dar ne ia jumătate de oră să ne hotărâm dacă să cumpărăm mere, portocale sau kiwi. A lua decizii este unul dintre procesele cele mai complexe pe care le ştiu. Nu ştiu de ce aleg ceva: e ceva raţional, e ceva emoţional, are legătură cu vreo amintire uitată undeva, de cândva, influenţează pe cineva, spune ceva despre noi? Orice decizie are un miez şi toate ne consumă într-o măsură sau alta. Poate că ne temem şi că ne consumăm, că merităm prea mult ca să renunţăm la ceva ce ni se cuvine. Cel puţin eu cred că mi se cuvin multe, dar dintre cele mai rele.

Ca o paranteză: participam sâmbătă la un seminar pentru părinţi (la care am ajuns dintr-o eroare) în cadrul căruia s-a făcut un exerciţiu pe grupe: fiecare dintre cei 5-6 din fiecare grupă urma să stea în mijlocul unui cerc, timp în care ar fi fost supus unor presiuni din partea colegilor de grup – care ar fi tras de el în toate părţile. Se punea întrebarea „Cum reacţionezi la presiune?” Ce decizie iei, una activă sau pasivă? Te laşi în voia sorţii, te opui, fugi, altceva?

În lumina episodului din autobuz, mă gândeam la exerciţiul de sâmbătă. Unii oameni nu iau decizii din cauza egoismului lor, nu vor să renunţe la starea lor de bine. Alţii speră că lucrurile se vor rezolva de la sine, fără ca ei să fie implicaţi activ. Din nefericire pentru unii, viaţa trăită la întâmplare nu este ceva realizabil. Fiecare viaţă are un scop, pentru sine şi pentru alţii. Fiecare minut are ataşată promisiunea unei schimbări de orientare, de percepţie, de profunzime a înţelesului vieţii. Din 1440 de minute ale unei zile, câte se petrec între decizii şi câte trec, fără noimă, între „acum” şi „puţin mai încolo”? Haideţi să învăţăm să fim decişi, hotărâţi, în cunoştinţă de cauză cu privire la ce şi cum trăim. Să fim mai mult personaje şi mai puţin umbre prin viaţa aceasta.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 mai 2012}

56. Nu fi neroditor

De multe ori am trecut pe lângă copaci uscaţi, care – în mijlocul celei mai verzi şi proaspete primăveri – rămân fără bumbi verzi şi nici vorbă să dea flori sau roade. Şi, recunosc, nu doar o dată m-am întrebat de ce nu se alege tăierea lor. Dacă ar fi fost după mine, zeci de copaci uscaţi ar fi fost tăiaţi, din cauza faptului că nu par să aibă niciun rost „copăcesc” pe lumea aceasta. Nu par...

Asta gândeam până într-o toamnă, când am văzut un copac negru de uscat ce era, căruia îi dăduseră câţiva boboci verzi. Niciodată nu văzusem un contrast aşa de mare în dreptul unui copac. Niciodată nu dădusem vreo şansă unui copac uscat, deşi nu am contribuit nici un milimetru la reabilitarea lui. Eu, un pumn de ţărână, credeam că am dreptul să stabilesc ce trăieşte şi ce face umbră degeaba pământului şi, iată, o dată în plus, că nu am avut dreptate.

Poate că şi eu, în timpul vieţii mele, am avut perioade în care nu am dat roadele care se aşteptau de la mine. Din neputinţă, din neştiinţă, din incapacitate emoţională, din suflet prea mic, din inimă prea mare – nu ştiu de ce, dar nu am dat roadele aşteptate. Poate că nu am ştiut să profit de ocaziile pe care le-am avut pentru a face bine, neştiind cum să răspund la întrebările care se ridicau, mari, în faţa mea, sau cum să învăţ din gardurile prăbuşite lăsate în urmă. Dar oare şi anul pe care urmează să-l încep va fi la fel de neroditor?

Sper să nu fie aşa, nici pentru mine, nici pentru voi!

„Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia. (Luca 13, 6-9)

[ Editorial publicat pe 30 aprilie 2012, pe site-ul Majesty ]

Cum am debutat in presa scrisa (concurs)

Ani de zile am spus tuturor că pasiunea mea este scrisul. Şi nu doar am spus, am şi scris caiete întregi, după care am trecut la fişiere întregi, de mulţi Mb. Puţine eseuri au fost publicate, unele sunt încă schiţe, cele mai personale nu vor vedea niciodată lumina. Pasiune şi mijloc de relaxare, scrisul este pentru mine cea mai  importantă modalitate de exprimare, urmată de designul interior. 

Dintotdeauna am crezut că sunt lucruri prea mari pentru putinţa mea şi că este mai bine ca acelea să fie încredinţate unora mai capabili. Aşadar, atunci când am început să scriu la modul serios, pentru un site serios şi pe teme generale, de care nu am îndrăznit să mă apropii niciodată (economie, ştiinţă, politică ş.a.) m-am simţit copleşită şi de onoare, dar şi de responsabilitate. Iată de ce.

În primul rând, nu am redactat niciodată articole profesioniste, cu excepţia celor câteva exerciţii din facultate, care până şi mie mi se păreau total neinteresante. În al doilea rând, mi-a fost foarte greu să scriu succint, interesant, obiectiv, având un unghi de abordare suficient de captivant şi un titlu care să promită, dar să nu dezvăluie nimic din conţinutul delicios al articolului, şi toate acestea în maxim 30 de minute per articol.  Dar ce spun eu? Şi astăzi mi-e greu, după ce am terminat cel de-al 301-lea articol publicat. În al treilea rând, încă nu am învăţat să aleg temele care să mă avantajeze cel mai mult, nici nu mă pricep să scriu titluri care să atragă cititori, dar sper ca - în curând - să ajung măcar la degetul mic al colegilor mei care sunt extrardinar de talentaţi. În al patrulea rând, şi ultimul (deşi ar mai fi multe de scris), pregătirea unui articol pentru revista printată (până acum am vorbit despre site-ul revistei) este unul dintre cele mai solicitante, dar extraordinare lucruri ever! Să ştii că un cuvânt de-ale tale rămâne acolo unde l-ai scris, să ştii că trebuie să verifici şi virgula şi mama virgulei pentru că după print nu mai ai loc de întors, să ştii că numele tău va fi citit de câteva zeci de mii de cititori, toate acestea înseamnă pentru mine adrenalină la maxim. Din cele 301, unul a ajuns în paginile revistei lunare şi - dacă voi scrie suficient de bine - acest lucru se va mai întâmpla.

Aşadar, astăzi vă prezint un preview al articolului meu, apărut în numărul din luna aprilie al revistei Semnele Timpului (print screen din curprinsul revistei). 

Pentru cei care sunt curioşi cu privire la întreg articolul de 4 pagini, pun astăzi la bătaie 3 numere pe care le voi oferi cadou. Câştigătorii vor fi aleşi prin tragere la sorţi cu random.org, dintre cei care vor comenta la această postare, timp de o săptămână, adică până pe 8 mai 2012. 

Succes la concurs, dragilor!

Asa trebuie sa arate chipul crestinului care asteapta

Foto: Logan by Oli McAvoy 2012 / Pinterest

„Aşteptaţi aici, vă rog!”, i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cu mersul trenurilor şi la poştă.

Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el.

Orbul stătea nespus de liniştit.

A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare şi încrezătoare. Pe faţa lui nu se putea citi  nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape.

În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului care aşteaptă.

A murit singurul om care îmi spunea Denisia

Parcă îl văd şi acum intrând pe uşă, în mica anticameră în care stăteam în fiecare zi.

Îl salutam, mă întreba ce mai fac, mă lua în braţe şi se ducea în biroul lui, pregătindu-se de şedinţa de consiliu.

Uneori venea singur, alteori cu nea Ion, şoferul, născuţi amândoi în aceeaşi zi, dar la ani distanţă.

De fiecare dată, primul telefon îl dădea acasă, la soţia dumnealui, pentru a anunţa că a ajuns cu bine la serviciu. Este şi de înţeles, întrucât atunci când am început să lucrez pentru dumnealui, urma să împlinească 79 de ani. 

De cele mai multe ori, îi pregăteam o cafea pe care i-o duceam în sala de consiliu, cafea lângă care aşezam revista presei, caldă, venită de la Comunicare. Uneori voia suc "cu bule", pe care îl luam din biroul preşedintelui. Nu era pretenţios şi mă trata ce pe o nepoată - şi poate chiar eram, la cei 20 de ani ai mei şi bâjbâind la primul loc de muncă.

Am avut onoarea să îi tehnoredactez câteva articole, ce apoi au devenit o carte, pe care o am în bibliotecă, cu autograf. Mi-a fost primul şef, dar nu doar pentru aceasta l-am respectat la cuvânt şi la literă. Dacă avea nevoie  de ceva, orice, sau dacă îşi uita cumva telefonul în birou, alergam pe tot holul de la etajul 6 din Libertăţii 14 şi, după caz, chiar de mai multe ori pe zi. Unul dintre apropiaţii dumnealui, domnul Teodorel, râdea mereu de mine - spunea că nu mai văzuse pe cineva să alerge aşa de bine pe tocuri ca mine.

Alergatul acesta a cauzat mai multe episoade amuzante, ca acela în care m-am împiedicat şi am căzut în genunchi, pe hol, chiar în faţa Mitropolitului Ardealului. Se întâmpla într-o săptămână în care avea loc un concurs de acordare de licenţe (ceea ce presupune un număr enorm de persoane de la tot felul de posturi radio şi tv din întreaga ţară), ocazie cu care Mitropolitul venise pentru o licenţă Trinitas, împreună cu câteva zeci de persoane. Nimeni nu m-a ridicat de jos, dar şi acum mă apucă râsul.

Şi râd ca să nu cumva să plâng pentru că acest om cu care am vorbit la telefon în urmă cu 3 zile nu mai este. Nu mă interesează ce spun criticii, care au fost destui în timpul vieţii sale. Nici nu voi citi comentariile de la articolele de prin presă. La niciun jurnal principal de ştiri din seara aceasta nu am văzut vreo ştire şi asta mi se pare inacceptabil faţă de un asemenea om !

Să îmi iertaţi lipsa de concizie şi de coerenţă, mâine voi reveni să mai adaug ce a rămas nescris. Mi-aş dori ca ştirea dată de Mediafax să nu fie adevărată, dar dacă e, a sosit vremea să-mi iau rămas bun de la Emanuel Valeriu. Se mai duce un om din locul care înseamnă oameni dragi, adică doamna Marcela, domnul Frînculescu, doamna Mihalache, doamna Dănălache şi toate fetele mele dragi, câteva zeci de oameni scumpi, de care parcă nu m-aş fi despărţit niciodată. 

Rămas bun, Emanuel Valeriu!

Despre lingurile pline si ajutorarea altora

Un om pios stătea de vorbă cu Dumnezeu şi I-a spus:

- Doamne, aş vrea să ştiu cum e Raiul şi cum e Iadul.

Dumnezeu l-a condus pe om către două uşi. A deschis una dintre uşi iar omul a privit înăuntru. În mijlocul încăperii se afla o mare masă rotundă. Pe masă se afla un vas mare cu tocană, care mirosea foarte bine şi care l-a facut pe om să îi lase gura apă. Oamenii care stateau la masă erau slabi şi bolnăvicioşi. Păreau a fi infometaţi. Ţineau linguri cu mânere foarte lungi care le erau legate de braţe şi astfel puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocană; dar din cauza mânerelor mai lungi decât propriile mâini, nu puteau duce la gură lingurile pline.

Omul pios s-a înfiorat la vederea suferinţei lor.

Atunci Dumnezeu a spus: „Acum ai văzut Iadul”

Au mers apoi către cealaltă cameră şi au deschis uşa. Arată la fel ca şi prima. Se găsea acolo o masă mare şi rotundă cu un vas mare de tocană care îţi lăsa gura apă. Oamenii de la masă erau echipaţi cu acelaşi gen de linguri dar aceştia păreau bine hrăniţi şi durdulii, râdeau şi vorbeau între ei.

Omul pios a spus: „Nu înţeleg”...

„Este foarte simplu” a spus Dumnezeu.

„Este nevoie însă de abilitate. Aceşti oameni sănătoşi au învăţat să se hrăneasca unul pe celălalt, în timp ce ceilalţi se gândeau doar la ei înşişi”.