Ieri, mă bucuram de o plimbare cu autobuzul, prin oraşul acesta minunat, şi – pentru că urma să merg de la un capăt la altul al traseului lui 131 – am decis să ocup un loc pe scaun şi să citesc. Am destul de rar ocazia să ies din casă pentru o perioadă mai lungă de timp, aşadar am vrut să mă răsfăţ un pic citind şi în timpul săptămânii câteva pagini.
Spre dezamăgirea mea, dublată şi de faptul că de regulă nu am asemenea indiscreţii, o convorbire telefonică iniţiată de o tânără aflată în spatele meu mi-a stricat planurile şi m-a obligat să fiu atentă la discuţie. Pe scurt, fata era foarte supărată din cauza atitudinii pe care iubitul ei o are faţă de ea (rece şi indiferent după cum povestea ea prietenelor sale). Ce m-a surprins a fost că tot ea se întreba dacă nu cumva motivul pentru care el este aşa este faptul că cineva i-ar fi spus băiatului că ea are un alt iubit (!)
Nu i-am înţeles niciodată pe cei care au mai multe relaţii simultan. Nici pe cei care înşeală. Nici pe cei care nu văd nimic greşit în asta. Însă trebuie să fie ceva care să îi ţină în ambele relaţii, ceva care să fie suficient de puternic cât să nu ne lase să renunţăm la ceva ce ne place, ceva care să ne împiedice să facem o singură alegere din două, trei, cinci.
Este posibil ca amânarea luării unei decizii, în orice problemă, să fie cauzată de teama că vom pierde totul. Nimeni nu îşi doreşte să coloreze pagini întregi de unul singur. Nimeni nu vrea să rămână fără bani, loc de muncă, atenţie, dragoste. Ce rost are să alegi între două locuri de muncă bine plătite, atâta vreme cât le poţi face pe amandouă şi să renunţi – o perioadă – la timpul tău liber? De ce să renunţi la doi iubiţi când poţi – cel puţin pentru câteva luni – să ai parte de iubire, de tandreţe, de atenţie şi daruri din două surse?
Te las pe tine să răspunzi.
Eu am prea multe răspunsuri în minte, dar prefer să le păstrez ne-scrise şi ne-ştiute. Omul este o făptură complicată. Spunem „te iubesc” într-o răsuflare, dar ne ia jumătate de oră să ne hotărâm dacă să cumpărăm mere, portocale sau kiwi. A lua decizii este unul dintre procesele cele mai complexe pe care le ştiu. Nu ştiu de ce aleg ceva: e ceva raţional, e ceva emoţional, are legătură cu vreo amintire uitată undeva, de cândva, influenţează pe cineva, spune ceva despre noi? Orice decizie are un miez şi toate ne consumă într-o măsură sau alta. Poate că ne temem şi că ne consumăm, că merităm prea mult ca să renunţăm la ceva ce ni se cuvine. Cel puţin eu cred că mi se cuvin multe, dar dintre cele mai rele.
Ca o paranteză: participam sâmbătă la un seminar pentru părinţi (la care am ajuns dintr-o eroare) în cadrul căruia s-a făcut un exerciţiu pe grupe: fiecare dintre cei 5-6 din fiecare grupă urma să stea în mijlocul unui cerc, timp în care ar fi fost supus unor presiuni din partea colegilor de grup – care ar fi tras de el în toate părţile. Se punea întrebarea „Cum reacţionezi la presiune?” Ce decizie iei, una activă sau pasivă? Te laşi în voia sorţii, te opui, fugi, altceva?
În lumina episodului din autobuz, mă gândeam la exerciţiul de sâmbătă. Unii oameni nu iau decizii din cauza egoismului lor, nu vor să renunţe la starea lor de bine. Alţii speră că lucrurile se vor rezolva de la sine, fără ca ei să fie implicaţi activ. Din nefericire pentru unii, viaţa trăită la întâmplare nu este ceva realizabil. Fiecare viaţă are un scop, pentru sine şi pentru alţii. Fiecare minut are ataşată promisiunea unei schimbări de orientare, de percepţie, de profunzime a înţelesului vieţii. Din 1440 de minute ale unei zile, câte se petrec între decizii şi câte trec, fără noimă, între „acum” şi „puţin mai încolo”? Haideţi să învăţăm să fim decişi, hotărâţi, în cunoştinţă de cauză cu privire la ce şi cum trăim. Să fim mai mult personaje şi mai puţin umbre prin viaţa aceasta.
{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 28 mai 2012}
