Features pentru Semnele Timpului

Câteva dintre ştirile pe larg, articolele pe blog şi features pe care le-am scris pentru revista Semnele Timpului:

1. Povestea mărului stricat. Despre Apple nu există păreri gri 
2. Tot mai mulţi copii americanii vor să îşi schimbe sexul
3. Olanda: Moartea pe roţi sau cum îţi bate eutanasia la uşă
4. Biblia interzisă timp de secole de Biserica Catolică are rădăcini catolice?
5. E religia cool sau nu?
6. Cele 10 porunci au fost rescrise. Vezi cum sună ele acum
7. Cu ce vă servim azi: crenvurşti simpli sau cu mâzgă roz?
8. Esenţa creştinismului surprinsă în 10 imagini de C.S. Lewis
9. Top 10 comentarii faimoase despre religia lui Obama
10. E-vanghelismul mileniului 3
11. CEDO a decis: căsătoriile homosexuale nu fac parte din drepturile omului
12. 3 opinii despre efectele mesajelor morale din producţiile TV pentru copii
13. Controversa raw vegană: a fi sau a nu fi crudivor
14. România: supraponderabilitatea infantilă la cote alarmante
15. Game (never) over: numai un nivel şi apoi mă opresc
16. "În Dumnezeu credem" de la întemeierea Americii până azi
17. Noua singurătate: povară sau dar?
18. Londra: campaniile pro-gay au întâietate în faţa celor anti-gay
19. Băieţelul care a salvat 130 de vieţi nu a găsit leacul propriei vindecări
20. Curcubeul care îţi protejează sănătatea
21. Căsnicia de succes: De ce incompatibilitatea nu înseamnă automat eşec
22. Cum poate o naţiune creştină să nu Îl înţeleagă pe Iisus
23. Românii se gândesc la mâncare şi nu se pregătesc de viitor
24. Top 3 consecinţe ale hiper-comunicării moderne
25. Relaţiile online, între îndrăgostirea de un avatar şi amarul înşelăciunii
26. Top 3 sfaturi pentru a avea un copil de succes
27. Psihologia răului sau de ce fac oamenii buni lucruri rele?
28. 6 mai: ziua care decide viitorul Europei
29. 10 semne că biserica ta este preocupată de sine
30. Premieră: California ar putea interzice terapia de reorientare sexuală
31. După 40 de ani, Clubul de la Roma reafirmă apocalipsa planetei
32. Cea mai recentă cură de slăbire: „Dieta lui Dumnezeu”
33. Uniunile care dezbină: cum pot creştinii să-i iubească pe homosexuali
34. Grecia, la limită: a fost străpuns călcâiul lui Ahile?
35. Srebenica: anii de război au făcut loc şi musulmanilor şi sârbilor
36. O singură credinţă. De ce mai multe biserici?
37. Singur acasă. Consecinţele psihologice ale plecării părinţilor în străinătate
38. Catolicii nu mai fac compromisuri: îl dau în judecată pe Obama
39. Merkollande, de vină pentru eşecul summitului UE
40. Scenariul uitat de liderii europeni pentru salvarea euro
41. Alegerea partenerului de viaţă, o decizie biblică
42. Drama oceanelor poate deveni coşmarul nostru
43. Copilăria, miracol sau blestem?
44. Da-ul rezervat al Irlandei a salvat zona euro
45. Mesaj ecumenic: evanghelicii şi catolicii sunt una „în naşterea din nou”
46. Siria: pariul pierdut sau asul din mânecă al Rusiei?
47. Alfabetizarea digitală poate împiedica învăţarea propriu-zisă
48. Marşul milioanelor sau cum o ia Rusia pe urma Siriei
49. Şah la islam. Egiptul schimbă regulile jocului
50. Un impas al moralei: „Donează un rinichi, cumpără noul iPad”
51. Situaţia din Egipt, „moment de purificare" pentru creştini
52. 300 de lei: preţul corect pentru a cumpăra un sclav
53. Noua orientare sexuală: „Îngerii tereştri"
54. Cei 18 milioane de necredincioşi invizibili
55. Născut pentru a minţi?
56. Naşterea unui nou comportament: slacktivismul
57. Culmea disperării: să-ţi vinzi sufletul pe e-bay
58. Google, un nou pas spre o societate orwelliană
59. Viitorul aduce o schismă în Biserica Catolică
60. 3 metode pentru detoxifierea sufletului
61. Cât se mai poate opune Europa organismelor modificate genetic?
62. Raportul pe justiție: (insuficient de) dur
63. 4 paşi pentru a fi virtuoşi
64. Economia globală se îndreaptă spre prăpastie. Cine poate să pună frână?
65. 5 lucruri pe care copiii noştri nu le vor şti despre Pământ
66. Ce a (mai) rămas din Europa creştină
67. De ce părăsesc tinerii biserica. Răspunsuri şi soluţii
68. Cele trei rădăcini religioase ale Jocurilor Olimpice
69. Transformarea sirenei mandarine sau lecţia olimpică „made in China”
70. Psihologia obezităţii. Ce este adevărat şi ce este fals?
71. Jamie Oliver aduce revoluţia alimentară în România
72. De ce trebuie să se teamă cel mai mult părinţii români
73. Paradoxul diabetului şi demontarea unui mit
74. Este libertatea religioasă necesară pentru ca celelalte libertăţi să existe?
75. Adevăratul test al puterii
76. Studiu: Sunt femeile fericite în biserică?
77. Luptă între David şi Goliat pentru apărarea lui Assange
78. Sunt un chin pentru copii rugăciunile părinţilor de vindecare miraculoasă?
79. Ieri în Ecuador, astăzi pe tot continentul
80. Studiu: Cum îşi evaluează femeile credinţa şi valorile
81. Pussy Riot 2.0: atac la Biserica Catolică
82. Viitorul economic al lumii va trece prin Orient
83. Pussy Riot, vinovate de crimă?
84. 7 proiecte ce au potenţialul de a schimba viitorul omenirii
85. Istoria Orientului Mijlociu, spusă de copiii din zonele de război
86. Dilema etică a discriminării sexuale a embrionilor
87. Grija pentru săraci în 5 religii ale lumii
88. Iadul şi Raiul din manualele de religie
89. Reacţii confuze la uciderea ambasadorului din Libia
90. O nouă modă în online: reţelele anti-sociale
91. Apatia rusească, faţă în faţă cu Putin
92. Căsătoria: armă împotriva sărăciei infantile
93. Cât de liberă (mai) e libertatea de exprimare?
94. Războiul şi iluzia păcii
95. Laureat Nobel: „Prevenţia este medicina viitorului”
96. Cât de puternic a devenit ateismul în ultimii 20 de ani
97. „Atrocităţile nespuse” prind glas
98. Doctrina religioasă a lui Barack Obama, în 5 puncte
99. Adevărul despre rata divorţurilor în rândul creştinilor
100. Schimbarea convingerilor politice şi morale: posibilă sau nu?

41. ...si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra

La inceput Dumnezeu a creat lumea. Si cel mai potrivit pentru om a fost impartirea timpului in saptamani de cate 7 zile: 6 pentru munca si una pentru odihna. 

O vreme oamenii au ascultat si respectat felul acesta amabil si diplomat al lui Dumnezeu de a-ti spune “exista un timp pentru munca si un timp pentru odihna. Nu te obosi prea mult, nu munci peste masura, ci ai grija de tine. Si in ziua de odihna, pusa deoparte pentru tine si pentru Mine, hai sa petrecem o zi intreaga si rotunda doar noi doi”.

La inceput omul a ascultat. Si a muncit atat cat a putut fizic si psihic, pentru ca apoi sa-si gaseasca desfatarea in ziua sa libera. Pe masura ce timpul a trecut, viata omului a devenit din ce in ce mai complicata. Uneori se intampla ca banii sa nu ne ajunga. Si tot uneori reusim sa ne gasim un loc de munca mai bine platit. Sau un al doilea loc de munca, o ocupatie care sa ne aduca un venit suplimentar. In viata insa toate au un pret.

Pentru cei mai multi, a avea banii necesari pentru toate este ceva ce se obtine cu pretul timpului de odihna. 10-12 ore pe zi de munca ma pot ajuta sa cumpar un mp3 player mai bun. Sau o rochie chic de culoare turcoaz. Sau somon afumat pentru diminetile mele somnoroase. Din pacate, banii aceia nu pot “cumpara” un copil atunci cand nu mai poti face unul. Nici nu pot cumpara amintiri placute, care sa umple ca un puzzle zilele petrecute pe drum, spre intalniri care nu iti fac placere. Nici macar nu pot cumpara o casa plina de oameni care sa te iubeasca, cu o bucatarie care sa fie umpluta de miros de mar copt, ceai de ghimbir si inghetata de menta.

Ne obosim atat pentru hartii si bucati de plastic, pe care le schimbam cu lucruri care ne umplu casele pentru ca apoi, tarziu, sa ni le dorim afara din casa caci ne sufoca. Dupa multi ani, si multi bani, si multe obiecte nenecesare, ne dam de fapt seama la ce atata alergare. La ce ne-a folosit toata goana si cui mai putem fi de folos, dupa ce nu ma avem nimic. Cui mai suntem de folos? Cui am vandut viata noastra? Si cum arata sufletul nostru, intors pe partea cealalta?

Asa cum e ea, lumea asta este un ghemotoc de paradoxuri: exista oameni care muncesc prea putin sau deloc si asteapta, cu mana intinsa, sa fie ajutati. Exista alti oameni care muncesc mai mult decat trebuie, cei despre care am scris mai sus. Obositi sunt toti, unii de stat, altii de munca. Si, inevitabil, imi vine in minte “cautati mai intai Imparatia cerurilor, si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”. Abia dupa ce afli asta, incepe meditatia. Pai cum vine asta? Sa stau eu asa, sa imi organizez prioritatile invers decat o fac si sa obtin mai mult decat acum? Cand e vorba de “mai mult” sigur v-am atras atentia :)

In teorie, lectia este simpla: Dumnezeu pe primul loc in ierarhia prioritatilor noastre, apoi grija pentru restul. In practica, stomacul, acoperisul si patul isi cer dreptul la locul intai fara drept de apel. Cati dintre noi rezistam fara mancare sau apa o zi sau doua? Dar cati dintre noi rezistam sa tinem un post negru insotit de rugaciune? Cu mult mai putini.

Cati dintre noi rezistam avand in minte nesiguranta ca garsoniera inchiriata in care locuim nu ne va mai apartine si maine? Si cati dintre noi se multumesc cateva luni de vara bune fara un loc mai bun decat cerul de deasupra si pamantul ierbos de sub picioare? Cati dintre noi ar rezista ispitei de a impodobi cat mai frumos camera sau casa si ar rezista unei chili golase, fara geamuri termopan? Ce povestesc aici exista, stiti ca toate acestea sunt realitati.

Da, “toate celelalte”. Adica: o casa, nu trei. O haina, nu un sifonier plin de da pe deasupra. Un pat, nu un baldachin.

Noi avem libertatea de a alege dupa ce alergam si daca merita. Poate ca banii nu sunt totul, nici lucrurile pe care le putem schimba pe banii pe care ii avem. Si poate ca, zic si eu, banii aceia ne sunt dati pentru a ajuta pe altii, nu pentru a-i investi iar si iar in noi insine. Libertatea de alegere vine mereu impreuna cu responsabilitatea asumata. Pentru ce ai, pentru ce castigi, pentru ce poti. Este primul lucru pe lista mea din 2012: sa-mi golesc casa si viata de lucruri care ma sufoca si sa le fac mai utile altora. Ceea ce va doresc si voua!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty pe 9 ianuarie 2012}

ultra-scurt

De ce iubesc eu Romania

Atunci când am plecat în Anglia, aveam în minte câteva lucruri: 

1. că "nu m-am născut în locul potrivit", vorba cântecului, şi acum am şansa să dovedesc ce ştiu, ce pot, într-o ţară cu oameni educaţi şi civilizaţi
2. că trebuie să mă ţin cât mai departe de diaspora (pentru că românii plecaţi în străinătate sunt "şmecheri şi îngâmfaţi")
3. că am, în sfârşit, ocazia să pot profesa relaţii publice într-un mediu anglofon, prin urmare a lot of bonus points for my professional life. Este de la sine înţeles că mă voi descurca, pentru că în alte părţi se recunoaşte şi încurajează profesionalismul, nu ca în România unde mi se tot scot ochii că sunt supra-calificată (cine o fi inventat chestia asta?).

Impresiile mele le-aţi putut citi în câteva rânduri de-a lungul timpului pe blog (în secţiunea dedicată aventurilor mele în Anglia) şi pe Facebook. Ce vreau să scriu astăzi este faptul că eu am avut ocazia să schimb ţara cu una "civilizată" vest europeană, să văd cum este şi dincolo (şi nu am mers ca turist, nici nu am lucrat în agricultură, ci în administraţie) şi m-am întors decisă să îmi schimb ţara. În bine.

Să fiu consecventă.

Să nu mai găsesc greşeli în toţi şi în toate.

Să mă asigur că prietenii mei străini ştiu lucruri suficiente despre România şi, în plus, adevărate.

Oricine a fost plecat în altă ţară ca să-şi facă un rost, înţelege de ce mi-am schimbat părerea radical. Nu are legătură cu dorul de acasă şi de familie. Nici cu e melancolia faţă de locurile natale, nici cu mirosul de sarmale. Nici cu patriotismul renăscut subit după ce te urci în avion. Are legătură cu o imagine corectă dspre sine.

Aşadar, stârnită de campania "Românii sunt deştepţi" a celor de la Rom, de campania "De ce iubesc România" a celor de la PRO TV m-am gândit să pornesc în propriul demers. De 1 decembrie am vrut să trimit şi eu un videoclip pe site-ul Pro Tv, dar eram atât de bolnavă încât probabil nu s-ar fi auzit nimic din ce aş fi spus. Dar cum eu mă pricep mai degrabă să scriu decât să vorbesc, iată ce am eu de scris.

Ştiu că trăiesc într-o ţară definită de politicieni corupţi, de gropi în asfalt, de pensii îngrozitor de mici. Ştiu că în ţara mea există haos legislativ şi administrativ. Nu am uitat nici că există lipsă de educaţie, există oameni, români, care nu ştiu ce înseamnă responsabilitatea, respectul sau buna creştere faţă de semeni. Mereu ni se spune mereu că nu suntem buni, ni se dă în cap că ce facem nu e folositor nimănui sau e prea ieftin. Şi ce este mai dureros este că asta credem şi noi, iar diferenţa dintre românii care au plecat la muncă în altă ţară (inclusiv eu) şi cei care scuipă ţara asta şi o înjură de numa numa, dar nu au fost decât turişti pe ici pe colo este faptul că noi am aflat că împăratul este gol. Că hainele cele noi ale ţărilor civilizate sunt în principiu ţesute de părerea noastră prea bună despre ei, despre ce înseamnă iarba verde de dincolo de gard şi de ce înseamnă în opinia noastră "civlizaţie". Despre Anglia (unde am lucrat, asta ştiţi deja) aş putea să scriu multe lucruri care sunt exact ca în România sau chiar mai rele. Asta o poate face orice român care a schimbat ţara. Dar intenţia mea nu este să stric imaginea englezilor, nu mai e treaba mea cât de necivilizaţi sau murdari sunt ei. Treaba mea e aici, în România, cu românii mei. 

Este legitim să fim mândri de strămoşii noştri remarcabili, de scriitorii şi de actorii geniali; este legitim să iubim  peticul acesta de lume dintre graniţele suficient de mari, să iubim ţara asta pentru că aici ne-am născut. Deşi nu avem niciun merit şi nicio participare la evenimentul ăsta. De ce găsesc eu legitim să iubesc România:

• pentru că nu suntem buricul pământului şi nici nu pretindem asta despre noi
• pentru că românii au haz, nu se amuză singuri la glume răsuflate, nici nu trăiesc un umor sec
• pentru că suntem autentici în manifestarea emoţiilor noastre, fie că este în faţa unui act de cultură sau pe un stadio
• pentru că avem talent şi inventivitate, iar asta nu ne face aroganţi
• pentru că păstrăm tradiţia în sărbători, costume şi mâncare
• şi pentru multe alte lucruri, dar nu am vrut să fac o listă exhaustivă

Bun, ce facem mai departe?

Campanii despre imaginea de ţară s-au tot făcut (nu e locul sau momentul să discut). Cele 2 probleme, aşa cum văd eu situaţia, sunt: raportarea permanentă la trecut şi părerea mult prea proastă despre noi. Să explic.

1) Nu mai trăim în balada mioriţa, când toată lumea complota împotriva bietului ciobănaş, el ştia despre tot şi nu a făcut nimic. Nu mai suntem nici în povestea cu drobul de sare. Da, ţara asta a fost bucăţi, a devenit plină şi întreagă de-abia acum 93 de ani. Da, am stat sub comunişti 4 decenii. Da, nu ne-a fost bine deloc, am suferit. Dar au trecut 22 de ani de când suntem liberi (atât cât putem numi libertate ce trăim), timp în care ne-am tot plâns de milă pentru ce ni s-a întâmplat. Da, înţeleg că a fost şi e greu, sunt de acord că politicienii nu au făcut nimic, dar dacă aşteptăm ca bucuria şi fericirea să vină de la ceilalţi, e posibil să aşteptăm toată viaţa şi să nu primim nimic. Ar fi bine şi folositor dacă nu am mai sta "cu piciorul pe frână", cum frumos zicea Oana Pellea. Ar fi de folos să trăim în prezent şi pentru prezent, să facem ceva pentru acum şi pentru cei care trăiesc acum. Să lăsăm preocuparea ancestrală pentru capra vecinului şi să ne ocupăm de bucăţica noastră de viaţă. Cine are nevoie acum de ajutor? Ce aş putea face eu pentru el/ea? Pe cine pot convinge ca să facem ceva bun împreună? Dacă am o idee, cât de departe se duce influenţa mea şi pe caţi pot convinge să cumpere o periuţă şi o pastă de dinţi, câteva alte lucruşoare şi să umplem o cutie de pantofi (sau mai multe) pentru copii pentru care aceste lucruri sunt necesităţi? Sunt multe piedici? Da. Sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutor? Foarte mulţi. Dar drumul la ei e mai scurt dacă îl fac eu singură şi nu aştept ca altul să rezolve problema. Un copil care duce lipsă întreaga sa copilărie, un bătrân care să îndure vicisitudinile vieţii sale târzii, un adult care se urcă pe pereţi în mintea sa şi în realitate urlă în tăcere şi multe, nenumărate situaţii în care oamenii pe care îi cunoşti au nevoie de ajutor, de încurajare, de momentul în care cineva aprinde o scânteie în el. Şi sunt multe modalităţi în care putem ajuta pe cineva acum. Eu am câteva idei de proiecte concrete, aş dori să veniţi şi voi cu idei.

2) Nu ştiu cine a spus prostia că e păcat că ne-am născut în România. Eu cred sincer că nu ne naştem întâmplător undeva şi leagănul acesta nu mi-a fost pe deplin potrivnic. Am absolvit 2 facultăţi fără a fi datoare unei bănci pe următorii 20 de ani. Mă bucur de oportunitatea de a-mi spune părerea (chiar şi împotriva sistemului) fără să fac închisoare. Am aici pe toţi oamenii care mi-au suflat în aripi şi o mare parte a celor pe care îi iubesc. Nu cred că dacă m-aş implica mai mult în rezolvarea durerilor şi lipsurilor românilor mei, mi s-ar mai părea că ţara asta e rea şi neprietenoasă.

Acestea fiind spuse, să lăsăm înclinarea spre facil, să nu mai credem că lumea este aşa cum o vedem la televizor şi să gândim, să ne folosim capacitatea de analiză. Să nu mai mâncăm pastă regurgitată de alţii, să participăm şi să nu ne mai comportăm ca şi cum ne-am htăni doar cu fiertură de pelin. Să înţelegem că popular nu înseamnă mare, nici nu înseamnă genial. Nu pot şi nu am voie să spun că nu am putut mai mult pentru că m-am născut în România. Ăsta nu este un motiv şi, în niciun caz, nu este o scuză.

Personal am decis să nu mai aştept de la alţii să facă ce pot face eu însămi. Nu mă pricep la autostrăzi, nici la economie, dar ceva personal şi constant care să schimbe viaţa unui pumn de oameni sunt în stare. Atunci când nu dai nimic, nu te aştepta să primeşti ceva.  În ecuaţia vieţii mele, a dărui este pe primul plan, am şi primit foarte mult şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. E timpul să dau mai departe ce am primit, ceea ce doresc să fac împreună cu tine.Şi, aşa cum spunea Oscar, viaţa e pe zile.

Am încercat să rezum ceva la care mă tot gândesc de 2 luni. Iertare pentru că nu am putut fi şi mai concisă de atât. Am râs suficient de cei care nu ştiu care este diferenţa dintre Paşte şi Crăciun sau cei care nu ştiu cine a scris Biblia (poate că ştiţi la ce mă refer). Oamenii aceştia şi nivelul lor NU determină ce pot face eu. E păcat că există oameni care nu ştiu să scrie şi să vorbească corect (e şi mai păcat că unii au bloguri şi influenţă în online). Nici oamenii aceştia NU determină ce pot face eu. Oamenii care pot face schimbări sunt cei hotărâţi, perseverenţi, motivaţi. Nu e vorba de manifestări de amploare, ci de încercări pe luni şi ani. Să fiu deschisă să ascult. Să am ceva bani puşi deoparte pentru urgenţele altora (dacă nu fac din asta o prioritate, niciodată nu îmi vor rămâne bani pentru alţii). Să mă obişnuiesc să fiu generoasă regulat. Să comunic mai mult, nu despre mine, ci despre ce ştiu. Avem atâta informaţie pe care o putem împărtăşi, atâta cunoaştere, atâtea lucruri folositoare pe care nu trebuie să le ţinem doar pe hard disk-ul personal. Şi ştiu că sunteţi mai mulţi care gândiţi ca mine. 100 de oameni care să facă ceva direcţionat în folosul celor în nevoie e mai mult decât nimic. Şi acei 100 pot învăţa şi pe alţii cum să facă ceva pentru altul. Nu cu forţa, ci cu bucurie. Dacă îţi place un articol, dă-l mai departe ca să-l citească şi alţii. Dacă îţi place un autor, spune-i, scrie-i. Dacă îţi place muzica unui artist, vorbeşte despre el. Dacă îţi place un actor, mergi la spectacolele lui, vorbeşte despre ce te-a impresionat. Un pictor. Un discurs public. Un lucru făcut de mână. recomandaţi ce vă place, sunt suficiente lucruri urâte şi goale de conţinut promovate peste tot.

Ştiu că momentul ales nu e cel mai potrivit, printre sarmale şi cozonaci. E timp pentru altfel de meditaţii, dar mai sunt câteva zile până anul viitor. Dacă vă place ideea, răspândiţi link-ul, gândiţi-vă la proiecte, sugestii pentru a face România un loc bun de locuit. Nu vorbesc aici de a duce pachete la cămine de copii sau aziluri, ci la ceva şi mai concret de atât. Nu neapărat ajutor cu bani. Poate faceţi ceva pentru alţii şi puteţi să ne spuneţi şi nouă. Eu aştept cât mai multe comentarii, aştept să te implici. Eu am lansat o idee şi cu siguranţă că de aici putem construi mai mult. Iar sloganul, aşa cum l-am anunţat şi pe Facebook, este "creşte acolo unde eşti plantat"

Cu mare drag!

Cel mai frumos cadou (Oscar si Tanti Roz)

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Nu exagerez dacă vă mărturisesc că am început postarea aceasta de cel puţin 40 de ori. Cel mai greu lucru pentru cineva ca mine, care se exprimă cel mai uşor prin scris, este să scrie despre ceva ce l-a lăsat fără cuvinte. Prin urmare nu o să povestesc, dar vă voi spune câte ceva din experienţa care m-a lăsat speechless.

Era marţi dimineaţă când Raluxa punea o întrebare pe blogul ei, şi anume "Ce preţ are viaţa ta şi de ce?". Se dădea un premiu pentru unul dintre răspunsuri (o invitaţie dublă la spectacolul Oscar şi Tanti Roz de la Teatrul Bulandra). Ştiind că Raluca este un blogger foarte cunoscut, mă aşteptam ca - printre multe comentarii - şansele mele să fie foarte mici, aşa că ieri dimineaţă surpriza mea a fost cu atât mai mare cu cât primesc un e-mail drăguţ de la ea în care mă anunţa că i-a plăcut comentariul meu  şi mă roagă să confirm că mă pot duce la spectacol. Evident că am confirmat şi, deşi auzisem numai lucruri înălţătoare despre piesă, habar nu aveam la ce mă duc.

Îmi pare rău că nu m-a învăţat nimeni cuvintele cu care aş putea scrie ceva despre piesa aceasta şi despre reprezentaţia magistrală a celor 2 actori principali: Oana Pellea şi Marius Manole. Şi chiar dacă aş şti cuvintele, nu m-a învăţat nimeni să le potrivesc în propoziţii cu miez ca să pot descrie ce migraţii sufleteşti te curprind când eşti faţă în faţă cu Oscar şi Tanti Roz. Şi chiar de-aş şti şi cuvintele şi propoziţiile, tot nu aş putea să putea să povestesc ceva ce se simte, nu 5 minute, nu jumătate de oră, ci 150 de minute. Căutaţi cartea şi citiţi-o lent; căutaţi şi luaţi bilete la piesă, este mai bună decât cartea (asta venind de la cineva care adoră cărţile şi este întristată de ecranizări slabe); mergeţi la teatru şi fiţi părtaşi la miracolul acela care are loc în câţiva metri pătraţi, în care simţi şi lacrima, şi ţipătul tăcut, şi vocea lui Dumnezeu. 

Ce este şi mai important decât reprezentaţia în sine este campania Asociaţiei Salvează vieţi, care încearcă să doteze centrele oncologice din România cu camere sterile, astfel încât bolnavii de cancer să nu moară prematur ca urmare a infecţiilor dobândite în spital. Aşa cum spunea şi Oscar, "Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori." Campania scoate la lumină posibilitatea pentru persoanele juridice de a redirecţiona 20% din profitul anual către ONG-uri pe care să le sponsorizeze. Toate celelalte informaţii, inclusiv contractul de sponsorizare, pot fi găsite pe site-ul campaniei. Dacă nu aveţi o firmă, măcar daţi mai departe la 10 persoane informaţia aceasta. 

Mulţumesc Raluxa pentru cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată!

N.R. (adică nu renunţa)

De cele mai multe ori în viaţă, pentru cei mai mulţi dintre noi, lucrurile nu vin pe tavă. 

Rareori se întâmplă să găseşti din prima locul de muncă perfect pentru calificările tale, exact în momentul în care eşti cel mai pregătit pentru aceasta. Rareori se întâmplă să îţi placă fiecare oră a zilei, o săptămână întreagă, împreună cu toţi oamenii pe care îi cunoşti şi îi întâlneşti. Şi tot rareori se întâmplă ca oamenii pe care îi iubeşti atât de mult încât simţi că arde inima în tine când eşti departe de ei să simtă ceva asemănător sau în acelaşi timp cu tine.

De puţine ori se întâmplă ca hainele să pară că au fost croite special pentru corpul tău, ca pielea să fie catifelată şi fără defecte exact în ziua în care ai mare nevoie de asta. De puţine ori se întâmplă să avem stomacul la fel de plat cum ne-ar plăcea, părul la fel de lung şi de mătăsos pe cât ne-am dori şi gleznele atât de subţiri ca să poţi purta perechea aceea formidabilă de sandale de la Michael Kors. 

De cele mai multe ori nu ai bani să cumperi Miss Dior cherie atunci când ai cea mai importantă întâlnire a vieţii tale sau biletul de avion ca să ajungi la cel iubit. De cele mai multe ori, coafura nu rezistă tocmai în zilele în care ar trebui să arăţi perfect, ba chiar ţi se ondulează cu toate plăcile din lume folosite succesiv şi simultan. De cele mai multe ori, te iubesc este urmat de pauză sau nu este spus deloc. De cele mai multe ori ardem prăjitura pregătită special pentru prietenii şi familia veniţi în vizită. Sau cozonacul nu creşte. Sau frişca nu are consistenţa necesară.

Aş putea continua cu eşecuri de toate felurile şi mărimile, sute numai din experienţa mea . Ce vreau să spun de fapt este că e foarte posibil să ai un vis, e posibil şi să fi încercat multe căi pentru a-l împlini şi e posibil să fi eşuat de multe ori. Cei apropiaţi îţi spun că nu se poate, că e greu, că nu ţi se potriveşte. Celorlalţi nu le pasă deloc. Nu mai ştii ce să faci şi unde să mergi. Poate că nici cele ce ţi-au venit pe tavă nu îţi sunt de prea mare ajutor.

Gândeşte-te.

Poate nu e visul potrivit. Sau timpul lui. Sau cu persoana potrivită.
Poate se rezolvă şi fără bani. Poate e nevoie de ceva creativitate. Şi de suflet.
În două vorbe: Nu Renunţa.

Pentru ca cea mai mare durere a omizii nu ii aduce moartea, ci o pereche superba de aripi.

De ce am plecat din Anglia, de ce m-am intors in Romania

Se pare că nici nu am apucat să anunţ că m-am întors, că unii dintre "prieteni" mei de acasă au început să răspândească zvonuri despre motivele întoarcerii mele. Nu le voi enumera aici, nici nu le voi dezminţi - cine vrea să creadă varianta mea, să o creadă; cine nu, să creadă absolut ce doreşte. Acestea sunt lucruri care mă depăşesc, prin urmare nu îmi asum zvonuri sau minciuni. Ce s-a întâmplat:

- am fost ilegala de la un capăt la celălalt. Treceau luni bune şi acte tot nu aveam. Aveam în schimb un sac de promisiuni, că uite că am vorbit cu nu ştiu cine, că voi vorbi cu contabila, cu avocata, cu căţelul, cu purcelul, cu prietenul nu ştiu cui şi cu românul de la colţ. Eu nu sunt genul de om care să lucreze la negru. Nici genul de om care să nu ia munca în serios. Eu sunt genul de om care se gândeşte la pensie şi la asigurări de sănătate şi care vrea să facă toate lucrurile ca la carte, din toate punctele de vedere. Fostul meu şef continuă să spună că nu am avut suficientă răbdare, în condiţiile în care primele 3 luni nu a avut loc nici măcar o discuţie despre asta - eu am fost cea care am deschis subiectul într-un târziu şi de atunci numai amânări şi lucruri mult mai importante care nu mai suportau amânare. În condiţiile în care el reţinea aproape 400 de lire pentru pensie si sănătate (care se duceau în buzunarul lui) iar eu nu aveam nici măcar un contract de muncă, am decis să nu mai aştept.

- pe lângă faptul că nu aveam acte, a mai fost un motiv care m-a determinat să plec cât mai repede: numeroasele modalităţi ilegale de a face rost de bani. Eu am principii şi un cod moral după care ma ghidez şi nici smecheriile, nici înşelăciunea (ca să numesc numai puţin din ce se întâmpla) nu se află printre ele. Recunosc că eu muncesc şi pentru bani, dar nu banii mă motivează, ci simţământul lucrului bine făcut. Nu voit, ci prin prezenţa mea în diferite conjuncturi în care se discutau anumite lucruri şi se puneau la cale planuri de tot soiul, eram părtaşă la lucruri din ce în ce mai ilegale şi mai imorale. Eu nu sunt bună la aşa ceva, pe mine mă oripilează minciunile spuse pe faţă şi cu capul sus, mă deranjează atitudinea celor care fabrică acte false pe bandp rulantă pentru a le servi în procese fără număr şi mă scoate din minţi omul al cărui dumnezeu este numai banul. Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt vreo sfântă şi nici nu am lucrat până acum doar în paradis. Dar în niciun loc din România nu am văzut şi auzit atâtea furtişaguri şi minciuni ca la ultimul loc de muncă. Adăugăm la asta şi faptul că eu însămi nu aveam acte şi vă puteţi imagina de ce imediat ce am avut şansa de a pleca, mi-am făcut bagajele şi am fugit cât m-au ţinut picioarele. 

Detaliile sunt multe iar cei cu care am corespondat le cunosc. Am decis să nu le enumăr aici ca să nu risc să le car într-un bagaj mic toată viaţa mea, aşa cum scriam ieri. Într-un cuvânt, nu vă încredeţi în străini, nici măcar în cei pe care îi cunoaşteţi.

Pe de altă parte, în Northampton am cunoscut cei mai calzi, amabili, pupăcioşi, veseli, optimişti, dornici să ajute oameni. Nu toţi, numai cei care m-au găsit şi pe care îi consider - cu onoare şi recunoştinţă - prietenii mei. Beti si Lori, Timea si Otto, Vali, Tony si Csilla, Grace, Sarah si Nigel, Angela si Lloyd, Giles şi Nadine, Joseph şi Mary, cele două Maxine, Maureen şi Sizwe, Beauty, Lucy şi multe alte nume pe care acum e posibil să le omit. Despărţirea de ei a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut vreodată.

Poate de asta nu am făcut duş de 3 zile, nu am ieşit din casă şi nu am chef de nimic.

Poate de asta sunt irascibilă şi deprimată.

Poate de asta nu vreau să mă întâlnesc cu nimeni, nici să dau explicaţii - deşi sunt convinsă că locul meu nu era acolo.

Sau poate pentru că resimt asta ca pe un eşec enorm, din cele mai multe puncte de vedere...

Life goes on

Later edit: m-am gândit că e mai eficient să nu fac o postare separată despre asta, ci să explic puţin. Motivul pentru care gândesc asta ca pe un eşec nu are nicio legătură cu revenirea în ţară. Nici o secundă, la plecarea mea, nu decisesem să rămân, ci urma să mă întorc la finalul perioadei de 2 ani. Ce resimt ca un eşec este faptul că, în ciuda sacrificiilor pe care le-am făcut, cheltuielii tuturor banilor mei înainte de plecare, luptelor de gherilă purtate pentru a putea deveni legală şi a pentru a munci cinstit, nimic nu s-a realizat. Am pierdut bani şi m-am întors cu ceva mărunţiş, am pierdut timp preţios pentru că la 27 de ani nu mai e vremea să fii aventuros şi am ajuns iar în punctul în care trebuie să o iau de la 0. Ba chiar, în loc să fiu de ajutor părinţilor mei - scopul pentru care am plecat - am cauzat îngrijorări şi suferinţă.
Eh, lasă că mă fac eu mare :)