Singurul lucru care contează - Lucian Avramescu

Femeia este singurul lucru care conteaza
Si afirm asta stiind ca destui
Vor stramba din nas...
Pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
Lipit de ea, ca de tarana,
Inteleg constelatiile, raiul si iadul,
Bucuria si nefericirea;
Mersul pe jos prin mine insumi
Imi face din ce in ce mai bine
Pentru a nu mai vorbi
De arhitectura sinelui sau
Care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

Femeia este singurul lucru care conteaza
Cu trupul ei in brate
Poti traversa un ocean
Chiar daca nu stii sa inoti
Decat in apele ochilor ei

Fara femeie
Limuzina noastra este o caruta hodorogita
Contul la banca scade chiar daca este in crestere
Prietenii sunt
Plini de pojarul tradarii,
In vinul scump misca mormolocii

O ai
Iti canta privighetoarea in cosul pieptului
Te imbraci in haine de puscarie fericit
Cum ai pleca la nunta,
Faci monetarul stelelor pe cer
Ca un nabab universal
Chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
Te calca trenul
Si o soapta daca ti-a ramas intreaga
Parcurgi literele numelui ei
Gata sa urzesti planuri de viitor
Cand de aproape te pandeste o morga de lux

Femeia, domnilor, este singurul lucru
Care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
Pielea ei stie toate graiurile
Fericiri universale,
Cecul iluziilor
Este valuta ei
Prin care noi invingem crizele mondiale
Iata de ce cred ca
Stiinta ei
De-a ne face fericiti sau nefericiti
Ii da dreptul la titlul de
Doctor honoris cauza
Al complicatei noastre algebre sufletesti

Femeia domnilor - pentru a nu va plictisi-
Femeia cu pielea ei
Care ne invata alfabetul orbilor,
Cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
In care noi nu ghicim niciodata, nimic,
Femeia
Cu toata argintaria surasului sau
Cu goliciunea ei care umple universul
Este singurul lucru care conteaza
Domnilor

Lucian Avramescu

Ce ma face sa ma simt frumoasa

Era mijlocul lui decembrie, anul 2005. Nu ştiu de ce a spus-o. Nu ştiu dacă o umbră a căzut asupra lui, ceva înspăimântător ce văzuse cu coada ochiului. Nu-mi dau seama dacă a fost doar o coincidenţă sau intuiţia încă vie, dar cu o săptămână înainte ca soţul meu de 85 de ani şi încă foarte sănătos să moară, a ieşit din bucătărie gata să intre în birou, proaspăt ras, cu ochii licărind, zâmbind timid şi mi-a spus "M-ai făcut foarte fericit. Ştii că m-ai făcut un bărbat fericit."

Stăteam în hainele de serviciu, blugi şi un tricou.

Stăteam acolo cu părul meu alb şi ridurile mele, cu faţa cu care m-am născut, deşi acum cu mult mai cutată de riduri, şi m-am simţit frumoasă.

L-am întrebat "Poftim?" Voiam să repete ce tocmai spusese. "M-ai auzit" a spus el, punându-şi jacheta. "Spune-o din nou" i-am cerut. A repetat. "M-ai făcut fericit".

Am fost căsătoriţi 39 de ani. Ne-am ţinut de mână aşteptând pe holuri de spitale în timp ce un copil se străduia să respire şi ulterior şi-a revenit miraculos. Am făcut greşeli financiare împreună. Am petrecut ore şi ore în bărci de pescuit. Am crescut copii şi, ani mai târziu, nepoţi. Am stat umăr lângă umăr la festivităţi de absolvire şi nunţi şi acum eram obosiţi şi bătrâni, dar eu încă îl făceam fericit. Eram mândră şi roşisem de la căldura cuvintelor lui.

Ştiu că arătam frumoasă în acea dimineaţă. Probabil că nu pentru tânărul pe care l-am zărit în ascensor şi care-şi ţinea bebeluşul în braţe; probabil că nu pentru prietena cu care am luat prânzul, o adevărată susţinătoare a botoxului; probabil că nici trecătorului de pe stradă, dar ştiam cu certitudine că eram frumoasă.

Zece zile după această conversaţie matinală, soţul meu şi cu mine ne întorceam de la un concert şi o cină cu prietenii, şi pe când ne îndreptam spre casă el s-a împiedicat, a căzut şi a murit câteva minute mai târziu. Aşteptam ambulanţa. Îmi aminteam cuvintele lui - un balsam frumos pe care-l voi păstra tot restul zilelor mele.

Traducere şi adaptare după "A Memoir" de Anne Roiphe 

Ziua in care m-am iubit cu adevarat

Foto: thisisnotadiet-itsmylife.com

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Şi atunci, am putut să mă liniştesc.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însămi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Şi aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.

Şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Charlie Chaplin

Cu drag,

Cum să fii singur

Dacă eşti la început singur, ai răbdare.

Dacă nu prea ai fost singur sau atunci când ai fost nu te-ai simţit bine, atunci aşteaptă. Vei vedea că e normal să fii singur de îndată ce îmbrăţişezi această stare.
Putem începe cu locurile acceptabile ale singurătăţii, cum ar fi baia, cafeneaua, biblioteca - unde poţi zăbovi ca să citeşti ziarul, unde poţi bea un ceai aromat şi să priveşti pe geam, unde poţi răsfoi vrafurile de cărţi aduse de peste timp, ţinute de alte mâini pe care nu le cunoşti. Acolo oricum nu ai voie să vorbeşti.
Mai este sala de sport. Dacă eşti timid, poţi să te aşezi în faţa oglinzilor şi să petreci timp cu tine în timp ce asculţi muzica ta preferată la căşti.
Mai este transportul în comun, pentru că noi toţi trebuie să ajungem în multe locuri. 
Şi mai există rugăciunea, meditaţia. Nimeni nu va gândi mai puţin despre tine dacă vei fi cu respiraţia întretăiată, în căutarea păcii şi a salvării. 

Începe simplu. 
Locurile pe care le-ai evitat înainte îţi pot da satisfacţii nebănuite. 
Bufetul unde iei prânzul - eşti înconjurat de oameni care mânăncă cu ochii în farfuria lor sau înspre locuri hăt departe; de angajaţi care au numai o oră la dispoziţie pentru a se bucura de o mâncare caldă şi a căror soţii lucrează în celălalt colţ al oraşului - aşa că ei, ca şi tine, vor fi singuri. Rezistă tentaţiei de a-ţi însoţi aceste momente cu telefonul. 
Când devii în largul tău să mănânci singur, ieşi la un restaurant cu faţă de masă şi tacâmuri. 
Nu eşti o persoană mai puţin interesantă dacă guşti dintr-un desert apetisant şi ştergi un pic de frişcă de pe farfurie. De fapt, cei de la mesele pline din jurul tău ar da orice să aibă plăcerea aceasta!

Mergi la cinematograf, unde e întuneric şi odihnitor, îmbrăţişat de scaunul tău, în mijlocul unei  comunităţi fremătânde. 

Mergi singur în pădure, iar copacii şi veveriţele vor avea grijă de tine. 

Mergi într-un oraş necunoscut şi bate stradă după stradă. Acolo sigur există statui necunoscute care nu au cui să vorbească. 

Iar băncile făcute pentru odihna străinilor care le împart pentru ceva secunde provoacă discuţii care nu s-ar fi născut vreodată dacă nu ai fi mers acolo singur. 

Societatea tăgăduieşte singurătatea. Ca şi cum oamenii singuri ar trebui să nu iasă din beciurile lor. Ca şi cum oamenii trebuie să aibă probleme dacă, după o vreme oarecare, ei rămân tot singuri. Dar singurătatea este o libertate ce zboară uşor, tăcut, albă ca vindecarea. Pentru că dacă eşti fericit în mintea ta, singurătatea este o binecuvântare. A fi singur este ok. 

Mesaj-scrisoare către trecut

Dacă ai putea să îi trimiți o scrisoare copilului din tine la 10-12 ani, ce i-ai scrie? 

Denisa mică, aș vrea să știi că toate problemele astea nu sunt nici mici, nici mari, dar te vor face mai puternică și toți oamenii care te tratează cu dispreț acum nu numai că te vor accepta, dar te vor îndrăgi peste ani. Vreau să știi că vei învăța foarte bine, deși acum ți se pare caraghios și vei fi apreciată pe baza acestor cunoștințe. Culmea, îți va plăcea mult de tot istoria, atât de mult încât vei lua o notă foarte mare la bacalaureat - învață de pe acum, îți va prinde bine. Vreau să știi că nu vei ajunge la Școala Centrală, ci într-un loc mult mai bun cu ocazii pe care nicicând în viață nu le vei mai întâlni. Vreau să știi că vei iubi mai mult, vei fi o prietenă și mai bună și vei avea din ce în ce mai multă iubire de oferit. Și mai vreau să știi că nu vei fi nici profesoară de franceza, nici de geografie, dar vei preda multor oameni, le vei spune lucruri bune, ziditoare, care să-i facă mai curajoși și îndrăzneți - atunci tu vei avea o voce mult mai puternică care va ajunge la oameni peste mări și continente. Și vei fi în stare să te iubești. Așa că nu mai plânge și bucură-te de tinerețea ta.

Tu ce ai fi vrut să știi atunci, la 10 ani, ca să-ți fi fost mai bine pe parcurs?

Sunt o criminală

Întrebare: cum poate o fată să cadă într-o groapă săpată de un iepuraş, să ajungă în mijlocul haosului şi să iasă de acolo neschimbată?

Răspuns: nu poate

Astăzi voi scrie despre o crimă. Aceasta este o crimă premeditată şi, deşi sunt şi victimă şi agresor, nu este legitimă apărare.  Nu, nu mi-am pierdut minţile, dar pur şi simplu pentru mine, viaţa nu mai poate continua astfel. Am rămas fără scuze, fără resurse, aşa că ăsta este ultimul lucru pe care-l mai am de făcut: crima.

M-am decis să ucid azi toate acele lucruri egoiste, bolnăvicioase, denigratoare, care nu atrag în viaţa mea decât o atitudine negativă. M-am decis să ucid lucrurile rele care mă definesc şi pe care, uneori, recunosc în tăcere că le iubesc. M-am decis să ucid pe acea Denisa slabă, plângăcioasă, care face dintr-o boală veche o scuză pentru orice (Doar între noi fie vorba, nu o să spun nimic despre incapacitatea unor medici deloc puţini de a pune un diagnostic în ultimii....7-8 ani de când am început să mă duc la consultaţii). 

Ziceam că m-am pus pe ucideri premeditate, în faţa cărora nu simt niciun fel de milă, remuşcare, doar sânge rece. Acesta nu mai poate fi un mod de viaţă, este o modalitate lină şi uşoară de a muri. Şi nu vreau să mor aşa devreme.  E timpul aşadar să nu mai ţin vase ciobite în dulapul inimii!

Cocoşaţi, zgâriaţi, răniţi mai mult sau mai puţin şi de cele mai multe ori tăvăliţi - aşa ieşim de regulă din luptele comune ale vieţii. Nu mai dormi nopţile, sperând că azi-mâine se schimbă ceva şi te trezeşti din vis. Ai da totul pentru ca, măcar de data aceasta, să nu-ţi mai pleci capul în ruşine. Măcar acum să ştii că ai tăi sunt bine. Măcar azi să nu te mai doară articulaţiile. Măcar un minut să nu mai ai migrene, coşmaruri, deziluzii. Uneori aşa este. Alteori it's all in our head. Mi-am dat seama că sunt mai expusă la uşi deschise decât la persoane care aşează umbre asupra mea şi mă strâng în corsete inutile. Renunţă la drogurile pe care alegem să le îngăduim şi hrănim în viaţa noastră, hai să renunţăm

Mai am o lună până reuşesc. Într-o lună se schimbă obiceiurile proaste, am timp suficient pentru ca pe 1 ale lui ianuarie să pot spune că păşesc cu dreptul în 2011. de ce să ne propunem de la 1 ianuarie şi nu de la 1 decembrie? De ce nu pe 2? De ce nu exact în ziua în care suntem cel mai motivaţi? Hai să nu mai fim bej, ci roşii, verzi, bleu dacă aşa simţim. 

Nici astăzi, nici mâine nu te teme să te duci în locuri în care nu ai mai fost şi să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut, pentru că acestea sunt necesare pentru a deveni ceea ce nu eşti încă. Oricât de mult lucrezi, calculezi, pregăteşti, ingredientul final necesar pentru a putea depăşi obstacolele se va rezuma întotdeauna la un praf de magie. Află-l şi continuă! Perseverează! Reuşeşte!

Fotografia este de aici.

Cum să faci dacă vrei să plăteşti CAS-ul fără să fii angajat?

Dacă ai împlinit 26 de ani şi nu eşti încă angajat sau nu mai eşti în prezent, dar ai nevoie de analize medicale uzuale (mă refer la cele anuale, de la care ai trimitere de la medicul de familie) am aflat eu cum se procedează şi m-am gândit că sunt câteva persoane care ar fi interesate.

Există 3 case de sănătate:

1) Casa Naţională de asigurări de sănătate (Municipiul Bucureşti plus casele judeţene),

2) Casa asigurărilor de sănătate a ministerului transporturilor, constucţiilor şi turismului

şi

3) Casa asigurărilor de sănătate a apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii judecătoreşti.

* pentru Bucureşti există o subîmpărţire pe sectoare: sediul Moşilor pentru persoanele fizice din sectoarele 1-4 şi sediul Gorjului pentru sectoare 5 şi 6. Ai aici mai multe informaţii şi adresele.

Cei mai mulţi suntem asiguraţi la C.N.A.S., dar puteţi să vă întrebaţi medicul de familie ca să ştiţi sigur. Ce se face după aceea? Mergeţi la casa de asigurări cu următoarele acte şi spuneţi că doriţi să plătiţi cas-ul ca persoană fizică fără venituri.

- adeverinţă de venit de la ANAF al sectorului/judeţului de care aparţii pentru ultimii 5 ani

- copie după cartea de muncă (dacă e cazul)

- adeverinţă de student (dacă eşti la master/doctorat), la care se adaugă copie după diploma de licenţă şi foaia matricolă. Dacă eşti numai student, este suficientă numai adeverinţa de student

- copie după cartea de identitate.

Suma de plătit este de 33 ron pe lună, poţi plăti oricât în avans,

Dacă ai mai avut colaborări cu contract şi nu ai plătit cas-ul, se face o regularizare din urmă, în funcţie de venitul declarat.

Pentru adeverinţa de venit / fişa fiscală de la ANAF ai nevoie de 6 timbre fiscale de câte 2 lei fiecare (câte un timbru pentru fiecare an), copie după cartea de identitate şi o cerere pe care o completezi acolo. În funcţie de cât de ocupaţi sunt ei, îţi dau un nr de înregistrare cu care vii după x zile (la mine a fost o săptămână). După ce  eşti la zi, primeşti o chitanţă cu totul la zi cu care te poţi duce să-ţi faci analize.

A, încă ceva. După ce plăteşti, o să-ţi ceară ca data viitoare să aduci un certificat constatator de la oficiul naţional al registrului comerţului, pe persoană fizică, pentru ultimii 5 ani (ca să afle dacă deţii acţiuni sau nu). Acolo nu am fost încă, dar voi posta un later edit dacă e ceva complicat

Later edit: La Registrul Comerţului e foarte simplu: mergi numai cu buletinul/cartea de identitate după care fac ei o copie xerox şi completezi pe loc o cerere. Apoi ridici certificatul constatator după vreo 2 zile (primeşti un număr de înregistrare şi ţi se spune când să revii)