Enigma Otiliei, varianta 1972

Respectul post-mortem valorează fix cât două cepe degerate.

Zilele acestea se aduc omagii publice unui Actor, pe care mulţi poate nici nu s-au străduit să îl cunoască. Vreau să spun la început că am făcut o regulă ca să evit intenţionat subiectele uşoare (latest news and events, de exemplu), despre care oricum toată lumea are ceva de comentat. De data asta o să scriu ceva întrucât ce s-a întâmplat marţi a fost ca o madlenă proustiana care m-a readus în urmă cu un deceniu, în cei mai frumoşi 4 ani trăiţi vreodată.

Liceul a fost perioada în care am citit tot ce am putut şi am învăţat din pură plăcere chiar şi limba latină . Citeam pe atunci Enigma Otiliei şi am văzut şi ecranizarea romanului din anul 1972, cu Gheorghe Dinică în rolul lui Stănică Raţiu. De regulă, imaginaţia mea şugubeaţă colorează personajele din cărţi în culori diferite de ale celorlalţi cititori - poate că din cauza asta erau aşa de grozave orele de română!

Prin rolul acela, Domnul Dinică a fost exact acel Stănică Raţiu pe care mi-l imaginasem eu când l-am citit pe Călinescu. Din cauza asta, el a fost singurul actor care mi-a influenţat viaţa fără să ne fi întâlnit vreodată şi care mi-a deschis apetitul pentru ecranizări. Oricum, de atunci nu am cunoscut un personaj care să fie exact ca cel din roman şi pentru asta Stănică Raţiu rămâne rolul meu preferat.

Marţi s-a sfârşit viaţa unui om pe care nu l-am văzut niciodată, dar care mi-a dat una dintre cele mai puternice motivaţii de până acum.

Datorită acelui moment am înţeles literatura şi filmul ca o poveste.

Datorită acelui moment am terminat liceul cu media 9,96.

Datorită acelui moment am slăbit 30 de kilograme.

Datorită acelui moment am descoperit puterea motivaţiei.

Şi pentru asta mulţumesc, domnule Dinică!

(© Denisa Stamate, 10 noiembrie 2009)

ce "martisor" am primit eu anul acesta de la Iulia

Stăteam eu cuminte într-o vineri după amiază, când primesc un e-mail care suna aşa:

Salut, Denisa, sunt Iulia (iYli.ro) sunt în internship la hotcity.ro şi pt că îţi citesc blogul deşi nu am comentat niciodată :D aş vrea "să te iau la întrebări" în cadrul unui interviu care să apară sapt viitoare.

Dacă eşti de acord mail me back şi îţi trimit întrebările :D

Mulţumesc.

Aşa că am acceptat, onorată , provocarea la o serie de întrebări care mi-au răscolit delicat amintirile. Rezultatul a apărut astăzi şi poate fi citit aici .

Mulţumesc frumos şi să aveţi o primăvară plină de viaţă şi energie!

cui ii este frica de scoala din Romania

Încă de pe când am început să mă dumiresc ce înseamnă un guvern şi la ce foloseşte el, nu am încetat să aud despre greve şi nemulţumiri. Oameni de tot felul aduceau în faţa opiniei publice discursuri despre cât de prost merge totul în “sistem”, cum se întâmplă că "sistemul de învăţământ românesc scoate şomeri tineri pe bandă”, “programa este învechită”, “salariile sunt mici” - titluri ce se regăsesc din ce în ce mai des în peisajul media contemporan. Să fie chiar aşa de jalnic şi iremediabil ratat acest sistem pe care îl blamăm toţi ?

Care sunt argumentele ?

Recentele studii ale Institutului Naţional de Statistică şi ale Institutului European de Statistică arată clar că România, cu un procent de 20,7%, deţine un trist loc doi în Europa în privinţa şomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani. Problema nu este nicidecum nouă. Guvernul român a ştiut de această situaţie încă din 2007, când un alt raport al Băncii Mondiale arăta că peste 80% din tinerii români doresc să plece definitiv din ţară. În media sunt promovate de multe ori situaţiile unor oameni care au reuşit să facă şi să ajungă ceva, chiar fără a studia prea mult, prin căi pe care nu le discutăm aici. Aşadar se ridică pe drept şi din ce în ce mai des întrebarea dacă mai ajută şcoala la ceva.

Personal, făcând parte încă din sistem ca simplu student (şi în curând absolventă a două facultăţi), am căutat să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu sunt străină de profesori care arată un pic de suflet abia după ce pretind o “atenţie” ori de examene sau proiecte care, printr-o modalitate de neînţeles, dispar undeva în neantul facultăţii. Am păţit, au păţit alţii şi mai grav, aşa că nu mai e nimic de mirare. Însă să stea "sistemul" sub imperiul greşelii omniprezente şi a neregulilor?

Educaţia este în fapt o relaţie şi sunt educat în măsura în care mă las educat. Mai mult, nu cred că enunţ nici o filozofie dacă adaug faptul că fac parte din sistem în aceeaşi măsură în care face şi cel care mă învaţă. Aşadar împărţim vina : eu pentru că îl privesc cu prejudecata că nu este în stare să îmi ofere educaţia potrivită, el pentru că nu perseverează într-atât încât să mă convingă de chemarea lui de dascăl.

Mai ajută şcoala la ceva ?

Eu cred că da, privind în urmă şi văzând că şcoala mi-a oferit exact ce aş fi putut să-mi doresc la 7 ani având mintea de acum. Mult mai mult decât cunoştinţele propriu-zise, şcoala are un fel aparte de a te învăţa lucruri pe care nu le găseşti scrise nicăieri. Şi dacă te laşi schimbat, nu te face doar specialist într-un domeniu, ci te face om "mare". În şcoală am învăţat că viitorul unui om se construieşte nu se visează şi nu te poate ajuta nimeni altcineva decât tu şi numai tu. În şcoală am învăţat să trăiesc în preajma oamenilor care împărtăşeau ceva valoros cu mine, deoarece aceştia au continuat să-mi influenţeze viaţa chiar şi mult timp după ce nu mai fac parte din ea. În şcoală am învăţat să recunosc că ştiu puţin şi, prin asta, să caut să mă folosesc de toate câte au fost sădite în mine de oameni valoroşi. (Fiecare elev are cel puţin un profesor pe care îl respectă mai presus de orice şi aceşti oameni sunt pe deplin răspunzători de ideile noastre târzii, de stilul nostru, de perspectiva asupra lumii, poate chiar de drumul în viaţă pentru că ei nu doar au "turnat”, ci au sădit ce au ştiut). Şi câte şi mai câte nu m-au învăţat şcoala şi oamenii din ea! Într-un cuvânt, şcoala mi-a dat o minte nouă, deschisă, şi m-a învăţat să gândesc, mi-a imprimat o direcţie fără să-mi mai pese de locul în care sunt (de cele mai multe ori murdar şi fără personalitate) şi m-a umplut – deşi mult prea rar – de speranţa şi dragostea de viaţă pe care le ai numai atunci când ai relaţii cu oameni frumoşi. Ceea ce povestesc eu aici însă păleşte în faţa adevăratelor experienţe.

Educaţie cu ochii "închişi"

Pasiunea pentru oameni şi poveşti m-a condus la a-l cunoaște pe F.S., un bărbat cu aproape 20 de ani mai mare decât mine care a avut o altfel de experienţă de viaţă. Confesiunea lui e diferită de foarte multe dintre toate câte există, dar în mod cert nu este singulară. Când s-a decis să îmi povestească, a început aşa: „Eu am rămas orb la vârsta de doi ani; a trebuit să se-ntâmple asta probabil…nu mai contează asta acum; în Bucureşti nu există o şcoală de profil, o şcoală de nevăzători; am mers la Buzău, am stat departe de casă, într-un internat; la vârsta respectivă, la 4 ani când am mers eu la grădiniţa aia din Buzău, eu nu prea ştiam ce-mi lipseşte; eu nu ştiam cum e de fapt să vezi ; înţelegi? Nu pricepeam care sunt concret diferenţele între mine şi x, de ce x nu se-mpiedică când e o bordură, o treaptă, de ce eu mă-mpiedic mereu!”

F. nu prea a avut copilărie. Timp de 9 luni pe an până la terminarea liceului, casa lui a fost internatul care, din câte povesteşte, a fost un adevărat exerciţiu de supravieţuire. Mediul, oamenii, situaţiile, toate au fost croite parcă împotriva ideii de educaţie. Nimic firesc şi ziditor nu a fost spus, făcut, simţit, învăţat.

"Culmea ! Aşa se numea, educatoare”

"Nu am să intru prea mult în atmosfera aceea de internat, ar fi prea patetic poate… deşi erau unele aspecte care, copil fiind, te marchează altfel poate decât pe un om mare. Junglă ! La micul dejun, se punea în mijlocul unei mese de 4 persoane, pâinea; castroane de tablă, ciorbă, apoi felul doi, rareori ceva să-mi placă; la micul dejun spuneam, se punea pe o farfurie la mijlocul mesei salam, parizer…lua cine apuca, cine era mai puternic! Educatori, oameni care-şi vărsau necazurile pe care le aveau pe noi; am luat bătăi, bătăi dacă-ţi poţi imagina cu pantoful; aşa este, aveam o educatoare, culmea ! aşa se numea, educatoare, care pur şi simplu îşi scotea pantoful din picior şi dădea !"

O altă etapă şi greu de cuprins în câteva cuvinte povestea de-o viaţă a unui om. Fiecare îşi doreşte succes; totuşi foarte puţini îşi dau seama când au parte de el. Pentru mulţi, succesul înseamnă “o viaţă mai bună” sau o îmbunătăţire cantitativă a ceea ce posedăm. Cu toate acestea, succesul nu ţine de prosperitatea materială. El nu poate fi găsit în lume, ci descoperit înăuntrul nostru. În ciuda tuturor acestor lecţii, el a învăţat în modul cel mai dur posibil că ceea ce contează cu adevărat este ceea ce faci cu ceea ce ai, pentru că tu eşti singura persoană din această lume care îţi poate folosi darurile.

“Înţelesesem esenţialul: trebuia să citesc… “

“…am ajuns la liceu, liceul era în Bucureşti, Dumnezeule! Eram fericit, eram aproape de casă! nu voi mai răbda de foame, nu! aici am dat peste un om, Cornel Ispas pe numele lui, orb şi el, era profesor de limba română, preda şi limba latină, omul ăsta a fost dirigintele meu; un om de mare excepţie, un om care m-a-nvăţat că viaţa însăşi e o junglă, că viaţa pe care am trăit-o eu în internatul acela e lux! că trebuie să citesc, că trebuie să citesc, că trebuie să citesc; a ştiut omul ăsta să se apropie de mine, să mă facă să-nţeleg ce pe atunci nu pricepeam… începusem să observ fetele, le auzeam zâmbetul şi mă gândeam că ele spun ceva cu zâmbetul acela, ceva ce eu aş fi vrut să-nţeleg mai bine… privirea Simona, privirea… cât comunicaţi voi din priviri…. Tu cu colegii, cu părinţii, cu cineva cu care călătoreşti în acelaşi autobuz… câta comunicare… comunicare pe care eu adolescent fiind trebuia să-nvăţ să o înlocuiesc cu altceva! Cu ce ? …… comunicarea verbală era soluţia, comunicarea în viu grai, care putea, merita să-ncerc să o-nlocuiesc ; nu, nu merita, însă trebuia să-ncerc! Eram nevoit, obligat! stăteam cu dirigintele meu, nopţi întregi, citeam Simona, citeam şi încercam să-nţeleg ! Ce ? Ce era de-nţeles, ce mă ajuta pe mine mintea mea să-nţeleg ; înţelesesem esenţialul ! Trebuia să citesc… “

Acesta a fost marele câştig al vieţii, transformat într-o vitală necesitate de a trăi în literatură. Cărţi multe atunci, apoi teatru radiofonic, acum cărţi de pe internet. Este o vorbă care spune “Copiii au mai degrabă nevoie de modele decât de critici.” Domnul Ispas a fost factorul motivator, care a făcut ca F.S. să nu fie un om oarecare, ci un Om.

Succesul real înseamnă bunătate împărtăşită, susţinere oferită şi iubire căutată. Succesul contează cel mai mult atunci când vieţile noastre sunt cucerite de durere. Durerile ne fac să suferim. Însă nu trebuie să uităm că, în timp ce lacrimile sunt afară, vindecarea se petrece în noi. Astăzi, el este căsătorit şi are un băieţel de 11 ani. Este specializat pe masaj şi fizioterapie şi pasionat de calculatoare şi GSM. Pe el şcoala l-a învăţat să nu se dea bătut, să caute rezolvări la probleme neobişnuite (cum ar fi să mergi prin curte şi să îţi croieşti un drum imaginar pe care apoi să încerci să îl rescrii mergând pe o bicicletă), să ducă o luptă aprigă cu imensa capacitate a omului de a judeca aparenţele. Astăzi el este un om care a reuşit.

Şi tot astăzi, oamenii îşi văd de ziarul, plăcinta şi oboseala lor; suntem oameni care suferă de viitor, care se reped în viaţă, fug prin timp, caută minuni şi evită pe cei ca F. Pentru că, oricât de mult am învăţa teoretic, educaţia practică e mai presus. Am devenit atât de citadini în tabieturi şi totodată atât de rurali în aspiraţii. Ce e omenesc nu ne mai priveşte, şi nu de puţine ori uităm mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut cândva. Poate doar pe profesorii care ne-au ajutat să dezvoltăm o atitudine de încredere nu îi vom pierde niciodată printre amintiri. Nu încerca să fii om de succes, ci om de valoare! Şi asta te învaţă cu certitudine şcoala din România, cu bine sau cu rău.

(© Stamate Denisa-Simona, 11 februarie 2008)

Scrisoare pentru corpul meu

Am întâlnit oameni nemulţumiţi de aspectul lor fizic într-o aşa măsură încât nici o schimbare nu era suficient de bună. Toţi avem aceeaşi problemă de fapt, dar eu m-am gândit să fac un pact de neagresiune cu corpul meu, să mă străduiesc să găsesc ceva bun şi frumos astfel încât atunci când sunt tentată să-l critic din nou, să fie ceva care să-mi amintească de promisiunea mea. Nu mai ştiu de ce suntem în război de atâta vreme, dar nu se mai putea.  Am vorbit urât de el prea mult timp şi sper ca o dată cu scrisoarea asta să nu uit şi părţile bune. S-a dovedit un exerciţiu laborios, dar cred că am aflat ceva lucruri noi.

Scrisoare către corpul meu

Ştiu că am trecut prin multe, aşa că îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat la greu. Ştiu şi că mă iau mereu de tine şi vreau să te schimb în multe feluri, dar sunt câteva lucruri despre care trebuie să vorbim pentru că, vezi tu, m-am săturat să mă cert cu tine. Vreau să pun punct aici faptului că mi-am petrecut o mare parte din viaţă dispreţuindu-te. Ai fost uşor de învinovăţit şi, cu toate acestea, ai fost mai puternic decât te-am considerat. Ai fost un lucrător tăcut, ajutându-mă să trăiesc în ciuda trădărilor mele.

Câteodată îmi este greu să te privesc din afară şi să te văd cu adevărat. Îmi pare rău pentru momentele în care te-am jignit, ţi-am dispreţuit frumuseţea şi m-am îndoit de puterea ta. Îmi pare rău pentru abuzul pe care l-am acceptat şi pe cel pe care l-am cauzat, pentru timpurile în care mi-am dorit să te îngrop şi pentru rănile care păreau că nu se mai vindecă. Inima ta bate cu pasiune pentru lume, pentru cuvinte şi prieteni.

Din păcate ai suferit adânc.

Din fericire ai iubit la fel de mult.

Respiraţia, sângele, curajul tău continuă să mă inspire. Sunt permanent uimită de elesticitatea, vibraţiile şi puterea ta de influenţă. Muşchii tăi au spart cărămizi şi au cauzat răni, dar au învăţat cu timpul cum să se domolească şi să îi lase pe alţii înăuntru, în braţele tale. Spatele tău poate şi acum să facă podul, dar ştie şi să stea mereu drept când port tocuri de 10 cm.

Picioarele şi tălpile tale m-au dus peste tot în lume către aventuri, provocări, spre iubiri şi m-au ajutat să merg dar mai ales să alerg de durere, de duşmani, de toţi aceia a căror companie nu îmi era prielnică. Picioarele tale au stat drepte în faţa steagului, a şefilor şi a dezamăgirilor. Ele s-au îndoit şi au îngenunchiat lângă pietre funerare, în faţa lui Dumnezeu şi a măreţiei lumii. Genunchilor le cer iertare pentru ca îi tot lovesc. Fără voi nu aş putea să sar şi să dansez de bucurie. O să încerc să nu vă mai ascund.

Mâinile tale au ţinut în braţe bebeluşi, degetele pufoase ale copiilor care învaţă să facă primii paşi, pensule, diplome, hărţi, arme şi mâna mamei mele. Ele mă ajută să creez, să car lucruri, să-mi pregătesc interviurile, să-mi şterg lacrimile şi să scriu scrisoarea aceasta. Palmei mele drepte îi sunt datoare pe viaţă pentru că i-am lăsat o cicatrice urâtă.

Şoldurile, coapsele, stomacul – pe ele le critic permanent. Permanent le diminuez puterea pentru că sunt prea mari, prea moi, prea mult. Îmi pare atât de rău pentru că aţi fost nevoite să atenuaţi atâtea lovituri şi m-aţi protejat de atâta durere, dar aţi şi acceptat atât de multă iubire, pasiune şi plăcere. Vă mulţumesc pentru răbdarea pe care aţi avut-o până am fost pregătită să am încredere, să simt din nou.

Gura ta m-a ajutat să spun te iubesc, la revedere şi mulţumesc. Gura ta a cântat în catedrale, a plâns în spitale, a şoptit pe vârful muntelui şi a strigat în mijlocul pădurii. M-a bagat în probleme şi în certuri, dar m-a şi ajutat să spun cuvinte de alint şi de alinare. A gustat mâncăruri picante şi dulci, ceaiuri fierbinţi şi aromate si mă bucur când îmi dai voie să muşc de fiecare dată cu plăcere din vişine congelate. Buzelor mele le cer iertare pentru că le muşc deseori, deşi ele mă ajută să sărut şi să zâmbesc şi nu ştiu ceva mai frumos decât asta.

Ochii tăi sunt mai înţelepţi decât obişnuiau să fie. M-au ajutat să văd frumuseţea în ceilalţi şi încet-încet mă ajută să mă concentrez suficient ca să văd şi frumuseţea din tine. Ei au păstrat privirea interesantă a cuiva care ţine la tine mai mult decât oricine altcineva pe lumea aceasta. Ei au fost martorii apusurilor şi răsăriturilor, au văzut moarte şi dans şi linii de sosire. Ei au vorbit enorm în numele meu atunci când nu puteam să spun niciun cuvânt.

Mintea ta este preferata mea. Ea este probabil cea pe care am învăţat-o cele mai multe lucruri. Visele pe care mi le-a dat, viziunile, ideile cu care uneori inima nu e de acord şi toate imaginile colorate din imaginaţia mea neadormită. Te torturez atât de mult, cu noian de gânduri, dar eşti acolo şi câteodată nu mă mai simt aşa de singură.

Corpul meu, scrisoarea aceasta se termină aici. Îmi cer iertare pentru că cer atât de multe de la tine, că îţi cer să faci lucruri pe care nu doreşti să le faci şi că uneori nu îţi dau mâncare sau trebuie să te înţep ori să îţi dau pastile. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că eşti vasul care prezintă inima mea lumii. Îţi mulţumesc pentru că accepţi greutatea abuzurilor mele, a cicatricilor şi a tristeţii. Te iubesc şi îţi mulţumesc întrucât îmi dai voie să dansez şi să cânt şi să creez, să iubesc şi să râd, să plâng, să lovesc şi să respir. Te iubesc şi îţi mulţumesc pentru că mă ierţi şi mă iubeşti chiar şi atunci când eu nu o fac.

Cu drag,

Denisa

Sufleţel - In memoriam Antonio Lorenzo Vătui

Nu m-am intrebat niciodata de ce l-am cunoscut pe Lorenzo (sau Val, cum isi spunea el) pe un grup de discutii ce purta numele sufletel. Era evident ca un om ca el isi gasea locul doar printre oameni frumosi si lucruri bune, intrucat avea o viata ce emana optimism si iubire, grija si simt pentru o cultura a frumosului. Nici nu pot sa uit primele lui mesaje din casuta de mail (si cred ca au fost ca numar cateva sute) care aveau incorporate imagini de o sensibilitate imposibil de descris – asemenea sufletelului sau. Avea 35 de ani cand l-am cunoscut si peste 2 saptamani s-ar implini fix 1 an si 7 luni de cand ne stim. Avea 35 de ani si se simtea ca la 20, pentru ca imi dadea de fiecare data aceeasi lectie de neuitat: ca timpul e o chestie relativa, iar sufletele nu au varsta...sau poate timpul lor este iubirea si fericirea...Important este sa-ti pastrezi sufletul tanar si sa te simti bine, indiferent de varsta ... 

Si se simtea mereu bine, ba chiar isi gasise si sufletul pereche si parea un om caruia nu ii lipsea nimic. Purta cu sine, clipa de clipa, acea fericire ce nu este adusa de lucrurile exterioare, ci de cele interioare. Val era un vrajitor cu fetele. Din spatele unor cuvinte putine, dar care spuneau atat de multe m-a invatat ca sunt perfecta, ca nu am nevoie de nimeni care sa imi spuna asta; mi-a spus “eu am sa te plac mereu” si mi-a spus ca sunt unica (desi desigur ca nu eram singura pe care Val o iubea, pentru ca el iubea pe toata lumea); mi-a aratat cu grija ca sunt situatii in care, daca nu am decis in functie de ceea ce imi spune inima, decizia nu este valabila. Iubea mult, isi simtea viata, si-o traia clipa de clipa pentru frumos. 

Fusese o toamna grea, iar bolile ce pareau ca nu se mai termina ma epuizasera psihic si fizic. Aveam nevoie de o pauza, dar imi faceam griji pentru lista de discutii pe care o administram. Si intr-o zi, stiind dorinta mea, a acceptat preluarea atributiilor mele. Despre floare albastra vorbea ca despre casa lui. Imi scria “Daca ai stii cat de fericit sunt acum pentru ca m-am reintors ACASA. Eu asa simt, asa il consider: grupul NOSTRU. Caci ma simt pe el ca acasa, ca si cum ar fi si al meu, nu conteaza daca tu esti owner, conteaza ce simti...” Asa ca i-am incredintat o parte semnificativa a vietii mele si nu mi-am facut nici macar o singura data probleme ca nu ar avea grija asa cum trebuie…si pana pe 3 februarie nu am mai stiut nimic de floare sau de tanarul meu vrajitor, cu exceptia momentelor in care ajungeam pana la prima pagina a grupului. Nu mai aveam nici un drept si nu puteam sa citesc mesaje, sa vad ce membrii au mai intrat sau iesit, dar ma multumeam cu faptul ca vedeam numarul de mesaje trimise in acea luna, ceea ce reprezenta ca grupul este activ. Nu stiam ca ceea ce consideram eu activitate, era de fapt o liniste prevestitoare de rau. Nu avusesem nici o veste de ceva timp. 

Ma opresc un pic pentru a mentiona ca am considerat mereu ca legaturile prin internet sunt in sine grozav de fragile. E suficient ca unul sa nu isi doreasca sa comunice sau sa existe o problema tehnica pentru ca totul sa fie pierdut si sunt atat de multe probleme ce pot interveni intre doua inimi ce bat impreuna pentru a le desparti iremediabil. Nu am descifrat aceasta tacere ca fiind ceva anormal, dar avea sa fie prima tacere definitiva. Fara indoiala ca au mai fost situatii cand totul s-a “intrerupt” fara explicatii, fara adio, fara pareri de rau exprimate, dar acum era o situatie definitiva. Pe 2 februarie 2007, intr-o dimineata de vineri la ora 4 AM, inima mare a lui Val a incetat sa bata. Asa cum scria cineva, o inima prea mare pentru un corp atat de mic. Dincolo de energia, optimismul, determinarea si siguranta pe care le simtea, dincolo de monitor si de cuvinte incurajatoare, Val era o persoana cu nevoi speciale de sanatate. Se nascuse cu o malformatie cardiaca si era usor ca un fulg: 35 de kilograme la doar 1,35 m. 

Fiecare zi, fiecare saptamana de viata ii fusesera lupte pe care le castigase. Sadise in fiecare om placere de viata, desi uneori poate ca ne revoltam putin pentru ca viata parea mai roz cand ti-o descria vazuta prin ochii sai. Isi castigase dreptul de a trai, si nu de a trai oricum, ci frumos. O viata traita frumos, pe care o putem culege acum doar din cuvintele ce ne-au ramas (si pot spune cu bucurie ca ma bucur ca am pastrat toata arhiva noastra). 

Ultimul lui mesaj catre grup a fost unul plin de face si de fericire, ce l-a caracterizat pe deplin: video. 

Dupa 2 februarie, Val a ramas fir de cuvant in multele grupuri in care a activate, in multii oameni pe care i-am cunoscut si – inevitabil – i-a atins prin felul sau de a fi. L-am iubit si inca o fac, purtand in inima doua regrete: ca nu l-am intalnit niciodata personal si ca nu voi putea sa ii trimit invitatia pe care i-am promis-o la nunta mea.

Cuvintele lui continua sa ma motiveze si acum, sa ma incurajeze. Doresc sa inchei cu 3 franturi din ceea ce a fost Vatui Antonio Lorenzo. 

Priveste in sufletul tau, si vezi cat de minunat este... Iar daca observi si umbre, nu doar stralucirea luminii lui, accepta-le asa cum sunt... Aceasta este o cale sigura spre fericire, cale revelata pe frontispiciul templului din Delphi: "Cunoaste-te pe tine insuti"... 

Optimismul nu ma paraseste niciodata, iar norii intristarii cand apar, nu zabovesc prea mult pe cerul inimii mele... Sunt fericit atunci cand iubesc, chiar daca poate sentimenul nu este reciproc... Iubirea este ceva atat de unic, rara si pretios, incat nu sunt dispus sa o umbresc cu suferinta si lacrimi... Ma bucur de ea, incerc sa o traiesc, sa o simt din plin, fara sa am asteptari din partea celuilalt si fara sa sper ceva de la viitor. Traiesc prezentul asa cum e, si nu regret nicicand trecutul... 

Pentru mine iubirea inseamna in primul rand binele si fericirea celuilalt, indiferent daca asta are legatura cu mine sau nu... In al doilea rand, inseamna libertate. Eu cand iubesc nu sunt posesiv, ci ii las toata libertatea persoanei iubite. Nu stiu daca asta e varianta clasica a iubirii, dar eu numai asa stiu sa iubesc... Cand iubesc sunt fericit. Tocmai iubirea pe care o simt este castigul si ceea ce ma determina sa fac pentru tine, adica orice pot si ai nevoie pentru ca-ti doresc numai binele si fericirea.

{Text publicat în numărul 27 al revistei Pasager}

Pentru cine bat clopotele (fragment delicios)

"Dar cand sunt cu Maria, o iubesc atat de mult, incat simt, literalmente, ca am ajuns pe punctul de a-mi da sufletul, si niciodata n-am crezut in asa ceva, nici nu mi-am inchipuit ca ar fi cu putinta. Deci, daca viata ta schimba cei saptezeci de ani pe saptezeci de ceasuri, am in clipa de fata acest dar fara de pret si sunt destul de norocos ca am avut parte de el.

Si daca nu exista ceea ce se numeste un lung ragaz, nici restul vietilor noastre, nici un "de acum incolo", ci doar "acum", inseamna ca doar "acum" trebuie adorat, si sunt nespus de fericit ca-l am. Acum, ahora, maintenant, heute. Acum - cat de ciudat suna daca te gandesti ca trebuie sa cuprinda lumea intrega si viata ta toata. Esta noche, asta-seara, ce soir, heute abend. Viata si sotie, vie si mari. Nu, nu merge. Francezii au transformat cuvantul din urma in sot, barbat. S-ar putea acum si Frau; dar nici asta nu dovedeste nimic. Sa luam de pilda "mort": mort, muerto si tot. Dintre toate, tot evoca cel mai puternic moartea. Sau "razboi": guerre, guerra si Krieg. Krieg suna cel mai razboinic ori nu-i adevarat? Nu cumva ti se pare asa fiindca germana o cunosti cel mai putin?

Scumpa mea, cherie, prenda si Schatz. Dar le-as da pe toate in schimbul cuvantului Maria. Frumos nume!" (Pentru cine bat clopotele, Ernest Hemingway)

Renunţarea la renuntare

S-a vorbit aici despre taieri si despre demisii...

Ce ar insemna sa renuntam la toate acele lucruri care nu ne aduc zambete sau fericire?

Cum ar fi sa ne indepartam de toti oamenii care ne fac sa suferim - intentionat sau nu - si care ne dezamagesc?

Cum ar fi sa incetam sa iubim pentru ca am suferit ingrozitor de  mult din pricina acestei inimi nefericite?

Sau ce ar fi insemnat sa renunt de cate ori m-am crezut nepotrivita pentru o sarcina sau prea mica? Am facut primii pasi spre maturitate calcand pe o cale care mergea paralel cu cea corecta: detestam oamenii. Am pornit de la a-i dispretui, i-am detestat, i-am ignorat...iar acum ii iubesc ca pe ce am mai scump. Pe cei saraci si pe cei bogati deopotriva, pe cei care ranesc intentionat sau din nestiinta, pe cei obositi, grabiti si pe cei care au inima deschisa si daruiesc constant, pe cei care se cred urati si goi si pe cei care se cred frumosi (in realitate, nu este nimeni urat)...intr-un cuvant, pe toti.

Va iubesc.

Si sa nu ma intrebati de ce...

Pentru ca daca iubesti pe cineva pentru ceva anume ori pentru ca este intr-un anume fel, aceea nu este iubire, este conditionare.

Va iubesc punct.

Si pe spectatorul pribeag, grabit, si pe scriitorul care isi cauta jumatate de ora cuvintele, si pe cel care face teste si pe ... si pe ...

Si eu, "uneori am vise frumoase, alteori vise ingrozitoare, dar trec peste cele ingrozitoare datorita celor frumoase" ( Jonas Salk), asa cum va sfatuiesc si pe voi.

Si o sa ma mai folosesc de un citat din Dostoievski
"Cateodata le multumim unora dintre oameni ca-si traiesc zilele laolalta cu noi".

Asadar, va multumesc!