43. Pana ce like-urile ne vor desparti

Înainte de apariţia Facebook, nu eram obişnuiţi să afirmăm atât de des că ne place sau nu ce citim, urmărim, vizionăm pe internet. Poate că nu ne opream la propoziţia unui prieten ca s-o analizăm şi să decidem dacă ne place sau nu. Poate că nici nu aveam îndrăzneala să cerem fotografii de la nunta, aniversarea, concediul celui mai bun prieten. Şi poate că nici nu urmăream cu aşa atenţie fiecare mişcare virtuală a celor pe care îi urmărim pe net şi cu care discuţiile inevitabil încep cu “am citit pe Facebook că…”

Mai înainte de Facebook, alegeam din când în când videoclipurile preferate pe Youtube. Sau aveam site-uri pe care le citeam cu religiozitate, în tihnă şi cu inima bătând repede. Sau, din vreme în vreme, găseam ceva atât de interesant încât puneam un semn de carte virtual pentru a şti unde să revenim. Într-un fel, vieţile noastre erau mai puţin virtuale şi imitau comportamentul real. După ce am început să afirmăm că ne place ceva şi am spus-o în gura mare, totul s-a schimbat. Şi ori de câte ori retweet-uim, share-uim, apăsăm pe thumbs up sau +1 un articol sau orice altceva asemănător, nu facem decât să interacţionăm.

Nu face discuţia acestui editorial să comentez dacă aceste interacţiuni sunt eficiente sau în ce măsură. Tot ceea ce vreau să spun este că am ajuns într-un soi de conformitate vicioasă. Într-un fel, spunem mai multe despre noi şi scriem mai mult decât oricând până acum. Într-un alt fel, am ajuns să dezvăluim din ce în ce mai puţin despre noi înşine.

Cele mai multe locuri virtuale de pe internet au un buton like. Pe oricare dintre ele am da un singur click (ce convenabil, nu?) nu facem decât să ajutăm la o postare în plus pe pagina noastrtă de Facebook. Ce spune asta despre noi? Că am găsit ceva suficient de interesant / educativ / încurajator / muzical / drăguţ cât să merite împărtăşit cu cei care fac parte din grupul nostru de prieteni online. Nu ştiu în ce măsură un utilizator are în minte scopurile de mai sus atunci când afirmă că îi place ceva, dar cu siguranţă se gândeşte că cineva, poate mai mulţi, cât mai mulţi, să spună, la rândul lor că le place. Sub o formă sau alta.

Ce mă intrigă şi m-a determinat de fapt să aleg tema aceasta azi este faptul că am devenit cumva antrenaţi să răspundem la lucruri care sunt populare, ceea ce – de regulă - generează alte retweeturi sau share-uiri şi care, în cele mai multe cazuri, ne suprimă orice opinie neobişnuită sau controversată, în favoarea previzibilului şi a părerii “masei”. 
Exemplul 1: moare un actor şi se găsesc câţiva care să apese pe butonul like.
Exemplul 2: cineva postează un videoclip cu o tânără măcelărită în bătaie. Sau un animal maltratat. Alte zeci de like-uri.
Exemplul 3: cineva adresează o întrebare. Cu răspuns deschis sau cu variante, neimportant. Şi se găsesc câţiva să “spună” că le place.

Acum, întrebarea: ce tot le place oamenilor acestora?
Refuz să cred că violenţa, moartea, lucrurile reprobabile, imorale şi ilegale le sunt pe plac (deşi în cazul unora, e foarte uşor să vezi cum caută să fie mereu pe dos). Am văzut la unii români nerăbdarea de a se plasa mereu contra oricărui subiect. Oricărei persoane. Să fie cârcotaşii tuturor, mai puţin a lor. Să critice mereu ce e în mijloc, fiind orbi la faptul că ei stau mereu pe margine. Dar nu vreau să mă aprind, nu despre ei scriu eu azi.
Mă îngrijorează însă că unii ştiu să reacţioneze numai aşa. Apăsând un link, ce se transformă din like în unlike, în cazul în care te răzgândeşti. Mă îngrijorează faptul că – în demersul acesta de a crea versiuni mai bune despre noi în online - uneori se întâmplă să lăsăm să se dizolve relaţiile reale. Mă îngrijorează faptul că e foarte la îndemână să ne placă o poză, dar ni se pune un nod în gât atunci când trebuie să spunem şi faţă în faţă că ne place unii de alţii, de căţeluşii pufoşi sau nou născuţii drăgălaşi (fiecare cu ce are). Şi oricât de ridicol, e posibil să spunem mai degrabă pe mess sau pe Facebook că iubim pe cineva înainte să i-o spunem sub o arcadă de bujori albi. Ba mai rău, să ajungem asemenea unui banc recent, să ne spună preotul sau ofiţerul stării civile că acum putem să ne schimbăm statusul pe Facebook.

E păcat că limbajul şi manifestarea noastră se limitează la un amărât de like. Şi e păcat că ni se pare suficient de cele mai multe ori. Uităm din ce în ce mai des că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu care nu doar ne place, ci ne iubeşte. Şi ne iubeşte “cu o iubire veşnică” (Ieremia 31, 3). Fără prescurtări, fără scurtături, fără link-uri. Măcar de nu ne-am mai grăbi atâta cu tehnologia şi ne-am reaminti de iubirea simplă.

Ceea ce vă doresc şi vouă!
{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 30 ianuarie 2012}

4 comentarii:

coco said...

like :))))

Denisa said...

@coco: se accepta, dar numai de data asta :P

raluca said...

Da, bun mod de-a pune problema
Sa ma scuzi pt link :D
E cu o poza foarte expresiva si chiar despre subiect

http://www.traemcneely.com/2011/10/26/problem-face-it-dont-facebook-it-truth-pic/

Denisa said...

@Raluca: nu te scuz pentru link pentru ca e foarte amuzant. Sa mai vii cu asemenea contributii ca sunt binevenite :)

Post a Comment