74.Usuratatea remarcabila a fiintei si durerea ce o urmeaza

Mă aflam astăzi într-o staţie de autobuz, undeva într-un colţ uitat de lume. O grămadă mare de oameni se uita în zare, de parcă o privire suficient de insistentă ar fi putut aduce maşina dorită mai repede.

Când stai să aştepţi zeci de minute, parcă nimic nu mai contează, decât propriile gânduri – adunate din toate colţurile fiinţei. Oare ce o fi făcut cel mic la dictare? O mai fi rămas vreo felie de pâine în săculeţul de pânză? Oare a ajuns scrisoarea mea la el? Sper să nu întârzii mult pentru că i-am promis o seară specială. Ufff, ce mă doare capul. Şi maşina asta nu mai vine…

În mijlocul acestui noian de gânduri neştiute şi nerostite, din sensul opus, spre mulţimea de oameni venea un bărbat între două vârste. Ai fi putut să îi dai la fel de bine 40 de ani sau 60. Era îmbrăcat cam subţire şi avea o glugă care să-l apere de ploaie. Mergea clătinat, ezitant, ca un om bolnav sau chiar ameţit de băutură.

La un moment dat l-am văzut că se prăbuşeşte. Fiind la o distanţă relativă, nu mi-am dat seama dacă s-a împiedicat sau a ameţit. Am aşteptat. O secundă. Două. Trei. Cinci. Nu i-a sărit nimeni în ajutor.

A încercat să se ridice, dar nu a reuşit. La un moment dat a întins mâna spre cineva din apropiere. O secundă. Două. Trei. Cinci secunde şi nimic. Am alergat şi l-am ridicat, fără să ştiu dacă e beat sau nu. Nici nu mai conta, atâta vreme cât el era dispus să primească ajutor. Din spatele meu au mai venit doi bărbaţi care să-l susţină. L-au întrebat dacă este bine, dacă e nevoie să sunăm la ambulanţă. A negat.

S-a dovedit că nu era beat. Ba chiar era un bărbat tânăr. S-a ridicat derutat, şi-a dat gluga jos şi şi-a ridicat mânecile de la hanorac pentru a se curăţa de noroi. Atunci am văzut ce fusese ascuns în tot acest timp: pe braţe şi în cap avea o serie de cicatrici – probabil urmarea unui accident. Se clătina, iar genunchiul stâng nu se îndoia.

(Eu nu consider am făcut nimic ieşit din comun, ci ceva normal. Poate că nici eu nu aş fi reacţionat dacă nu aş şti cum este să cazi, să-ţi pierzi cunoştinţa şi să nu te ridice nimeni de jos, să nu sune nimeni la 112.)

L-am întrebat dacă doreşte un şerveţel ca să se şteargă pe mâini şi pe faţă. Mi-a mulţumit într-un fel cum nu mi s-a mulţumit niciodată. S-a şters îndelung şi meticulos preţ de vreo cinci minute.

Stăteam sub umbrela mea roz, la fel ca toţi cei din staţie, şi ne uitam la omul acesta. O cicatrice vie, un om care a învăţat să ceară ajutor. Un om care se prezintă în faţa lumii aşa cum e, cu toate cicatricile la vedere, în timp ce noi nu eram decât spectatori, păpuşi care dădeam frumos în vitrină. Aveam pe faţă măştile de cetăţeni model, civilizaţi. Eram îmbrăcaţi curat. Mergeam drept. Noi nu ne clătinăm. Noi aşteptăm răbdători un autobuz care să ne ducă într-o casă sau acasă.

Însă avem măştile atât de bine strânse pe faţă încât nu putem să ne aplecăm pentru a ridica de jos pe unul fără mască. Cei fără mască „merită” să fie ignoraţi.

Omul acesta ne-a dat o lecţie neaşteptată despre cât de uşor ne trăim viaţa, fără să fim legaţi decât în coardele propriei noastre vieţi. Suntem atât de bine prinşi încât pierdem contactul cu solul, cu ce se petrece la firul ierbii, cu oamenii care întind mâini spre noi.

Pe cât de dureros poate fi să întinzi mâna (da, scuze există mereu: sunt prea slab, nu îl pot ridica / sunt operat şi nu am voie să ridic / dacă o avea vreo boală de piele?), pe atât de dureros poate fi să nu o întinzi. Şi durerea că ai fost în preajma unuia căruia nu i-ai făcut binele durează mai mult. Mult mai mult. Dar numai atunci când mai ai conştiinţa trează. Cu adevărat, niciodată nu te uita de sus la cineva, decât atunci când îi întinzi mâna ca să-l ajuţi să se ridice. 

Vă doresc o conştiinţă vie şi cât mai multe zile fără mască.

{ Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 29 octombrie 2012 }