60. Să avem grijă ce iubim

Foto: loveray.blogspot.ro

Uneori, lucrurile care îţi plac sunt cel mai greu de făcut. Pentru că ţi-ai dori ca acolo, în acel milimetru – sau centimetru, în acel cuvânt, în acea imagine, să fii tu, în toată puterea şi cunoştinţa ta. Să fie totul limpede, ca o oglindă. Să fie totul bine, ca într-o încercare, ultima, de a dovedi ce eşti şi ce poţi.

Uneori, este cel mai greu să-ţi mărturiseşti iubirea oamenilor pe care îi iubeşti cel mai mult. Poate de ruşine, de teamă că vei fi respins, de teamă că în inima lor tu nu mai ai loc. Poate că de prea multe ori inima ta s-a pregătit pentru iubire şi tot de atâtea ori a rămas în aşteptare. Se întâmplă ca, de multe ori, omul să se pregătească sufleteşte pentru cineva sau ceva şi când ajunge la capătul drumului să-şi dea seama că locul nu a fost niciodată al lui, că iubirea nu era pentru el, că persoana pe care o iubea avea ochi pentru altul/alta sau, pur şi simplu, că nu ai pedigree (ieri am auzit şocanta expresie) ca să te ridici la înălţimea omului iubit, a locului de muncă la care aspiri, a vieţii pe care ţi-o doreşti.

Cumva, cândva, cineva ne-a lăsat cu iubirea în aer.

Şi zi...după zi...ne mângâiem cicatricele inimii. Fiecare dimineaţă. 7 paşi până la baie. 63 de mişcări în sus şi în jos cu periuţa. De 30 de ori, pieptănul îţi trece prin păr. 120 de secunde până fierbe apa pentru fix o cană cu ceai. O fracţiune de secundă în care gândul se duce la el sau la ea. Sau se duce la colegii care sunt inima locului de muncă, de dragul cărora nici nu te duci în pauza de masă. Sau gândul se duce la un minunat cămin pe care doreşti să-l construieşti, farfurie după farfurie şi sentiment peste sentiment.

În esenţă ce şi pe cine iubeşti?

Dacă tot ce iubeşti ar fi un film şi s-ar derula în faţa tuturor, ce ar spune aceasta despre tine? Dacă eşti ca mine, poate că nu iubeşti doar lucruri care să-ţi facă cinste. Şi poate că nu îţi sunt dragi doar oameni cu o „imagine curată”.

Ce iubeşti? Ce îţi face plăcere? Cât durează plăcerea ta? O jumătate de minut? O jumătate de oră? O jumătate de viaţă? Iubeşti un om care nu are timp pentru tine? Sau care te-ar vinde sau trăda pentru ca el să cadă în picioare? Pasiunea ta te duce la piezanie sau la creştere? Şi creşterea e bună sau va fi urmată de o cădere dureroasă?

Să avem grijă pe cine iubim şi faţă de ce lucruri, obiceiuri manifestăm iubire. Astfel încât iubirea să nu se transforme în nenorocire şi durere. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, El care ne iubeşte cu o iubire veşnică!

{Editorial publicat pe 11 iunie 2012, pe site-ul Majesty}

59.Soarele, căsătoria şi lucrurile mici

Lucrurile mici.

O gămălie, un capăt de aţă, o celulă, un fir de praf, un fulg de nea.

Elemente complexe, funcţionale, miraculoase chiar, dacă judecăm prin prisma proceselor care au condus la apariţia lor.

O mână mică într-o mână mare. O bucurie mică ce naşte un mănunchi de zâmbete. O umbrelă colorată surprinsă într-un colţ de fotografie. Privirea omului drag, care este numai pentru tine, 5 secunde întregi şi rotunde.

Există lucruri mici care uneori ne incomodează. O aşchie, un muşchi care se zbate incontrolabil, un grăunte de nisip care ne intră în ochi, un colţ de unghie. În restul timpului, lucrurile mici rămân neobservate, tăcute, uitate. Noi, oamenii, avem o plăcere să ne desfătăm cu lucruri care atrag atenţia, dar uităm de detaliile din jurul nostru.

Ne place portocala, dar rareori ne gândim la coaja ei ca la altceva decât un obstacol în calea îndeplinirii propriei pofte. Uităm că, de fapt, datorită cojii ne putem bucura de sucul dulceag sau acrişor, că binecuvântata coajă a fost învelişul protector care a împiedicat portocala să se deshidrateze, să devină uscată şi să-şi piardă gustul.

Oricât ne-ar plăcea ceva, există lucruri mici care ne pot răpi bucuria pe care ne-o oferă lucrurile mari. Ca mingea aceea de plastic, pe care ai primit-o în dar la 4 ani. Care s-a dezumflat din cauza unei găuri invizibile. Sau a balonului care s-a spart în eter. Sau a unei bătăi de inimă în plus. Sau în minus.

O lună în care ţi-ai propus să faci ceva cu banii şi i-ai cheltuit pe alte lucruri, neştiute, uitate. Cheltuieli mici, nesemnificative, care te ţin departe, încă o lună, de dorinţa ta.

O crăpătură mică va scufunda un vapor.

Sau buturuga mică….

Toate rândurile de mai sus mi-au trecut prin minte, meditând asupra unor modificări de substanţă pe care vreau să le fac. Eu cad în păcatul de a greşi şi în cele mici şi în cele mari, dar am decis să încep cu cele de detaliu, pentru că sigur în cele mari va fi mai uşor, voi fi avut deja obiceiul şi disciplina de a împlini, cu credincioşie, tot ce e bine, sănătos şi frumos.

Fără a mă simţi copleşită, ca în urmă cu câteva săptămâni, am meditat în taină asupra câtorva cazuri de oameni care au o viaţă de care sunt mulţumiţi. Şi în meditaţia mea am dat peste videoclipul acesta, despre Ian şi Larissa. Vă rog să îl urmăriţi cu atenţie.

Nu sunt căsătorită şi nici nu sunt dintre aceia care să facă eforturi în sensul acesta cu orice ocazie. Probabil că, dacă aş scrie acum, că sunt anti-căsătorie, nu mă credeţi. Dar vă pot împărtăşi câteva gânduri privitoare la căsătorie. Eu, probabil ca şi alţii, mă gândesc la căsătorie ca la o perioadă dificilă, de acomodare, dar şi la o perioadă în care trăieşti numai şi prin celălalt. Ca la o desfătare care a ajuns la apogeu, punct de la care începi – paradoxal – să urci şi să te dezvolţi în doi. Ca pe o serie de seri în care asculţi cea mai plăcută voce povestindu-ţi despre câte în lună şi în stele, lucru care te face să exclami în gând „Nu mă voi plictisi niciodată de omul acesta!”. Sau clipe în care ieşiţi împreună cu prietenii, la un picnic şi staţi, spate în spate sau cu unul cu capul în poala celuilalt, în tihnă.

Ei bine, Ian şi Larissa poate că duc o viaţă diferită de cea pe care şi-au imaginat-o atunci când s-au cunoscut. Dar cât de dulce e viaţa atunci când el stâlceşte câteva cuvinte pentru a-i spune ei, soţioarei lui, că o iubeşte. Şi ce pace îmi dă imaginea mâinii ei, odihnindu-se în mâna lui. Văzând povestea lor încercam să-mi imaginez care sunt lucrurile mici de pe calea celor doi care au făcut ca ei să fie o familie frumoasă, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Nu poate fi numai credinţa în Dumnezeu, ci un exerciţiu de iubire, de acceptare, de respect, de putere, de răbdare. Toate înseamnă Dumnezeu.

În mine nu există nimic bun care să existe fără Dumnezeu şi o spun cu cea mai mare sinceritate şi convingere. Am căutat în toate cotloanele fiinţei mele lucrurile mici pe care să le pot folosi şi pe cele de care trebuie să scap. De cele mai multe ori, mă aflu în prezenţa unor oameni pe care nu îi merit în viaţa mea. De multe ori mă gândesc că există mai multe motive ca oamenii să nu mă dorească în preajma lor decât să mă dorească. Adeseori nu-mi fac iluzii iubind oameni pentru că, de cele mai multe ori, oamenii care ar fi pe placul meu nu sunt oameni care m-ar iubi pe mine.

Fără a fi o tânără care are o părere proastă despre sine – dimpotrivă – videoclipul despre Ian şi Larissa m-a lăsat ca în faţa răsăritului soarelui: în fiecare dimineaţă ne trezim în faţa soarelui precum martorii unei naşteri. Soarele însă nu se naşte, el a fost dintotdeauna acolo. La fel ca iubirea lui Dumnezeu, acceptarea, respectul, puterea, răbdarea şi iertarea Lui.

Sper ca şi voi să descoperiţi ceva interesant legat de lucrurile mici din viaţa voastră!

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe 4 iunie 2012}