86.Poveste despre un ghiveci

Foto: christianunschooling.com

Dacă aţi avut vreodată curiozitatea de a căuta fotografii cu arborii mamut, cunoscuţi şi ca arborii sequoia, probabil că aţi fost şi voi surprinşi de grandoarea şi rezistenţa pe care le emană aceşti copaci.

Arborii sequoia pot fi atât de bătrâni încât să numere câteva mii de ani. Pot fi atât de înalţi încât să atingă cu uşurinţă 100 de metri. Pot avea un trunchi atât de gros încât e nevoie de 10 oameni care să-l înconjoare, cu braţele deschise.

Dar şi mai interesant decât toate acestea este rezistenţa într-atât de mare a copacului încât acesta nu se prăbuşeşte nici chiar şi dacă prin baza trunchiului său se taie o cale de acces pentru pietoni şi chiar pentru autoturisme. Poate că aţi fost şi voi surprinşi, cum am fost şi eu, de asemenea imagini incredibile şi rarisime în natură.

În schimb, nu ştiu dacă aţi avut curiozitatea să descoperiţi cât de mare este o sămânţă din care creşte un asemenea arbore, ca niciun altul în flora lumii. Eu am fost curioasă. Şi am descoperit, cu destulă surprindere, că o sămânţă de sequoia este la fel de mare (sau de mică) ca un bob de orez.

Ce se află în ADN-ul acelei seminţe care o face să crească şi să se transforme în ceva aşa de extraordinar? Nu ştiu. Ce fenomene, ce trăsături, ce minuni dau formă, consistenţă şi culoare unui arbore mamut? Nici asta nu ştiu.

Ceea ce este evident însă este că orice sămânţă are un potenţial enorm şi invizibil. Puse una lângă celaltă, seminţele diferitelor plante pot părea identice sau purtătoarele unor diferenţe prea mici ca să fie identificate. Că dă naştere unei păpădii, unui salcâm, unui cais sau unei buruieni oarecare, sămânţa nu capătă o identitate decât în momentul în care ajunge la maturitate şi dă roade. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor”, spune Biblia.

Eu, având mâinile până la cot în pământul inimii mele, ce seminţe sădesc? Ştiu oare ce roade vor aduce omisiunile de acum, îndepărtările, cuvintele spuse la mânie sau la durere, absenţa, fuga, orgoliul?

Cuprind eu cu mintea ce înseamnă ziua de mâine pentru cel pe care l-am mustrat în treacăt, cu scopul bun de a-l îndrepta, dar pentru care mustrarea mea poate fi picătura care a umplut paharul? Înţeleg eu ce înseamnă o critică, venită poate într-o zi în care toate merg prost, pentru un coleg oarecare? Pricep eu ce înseamnă să nu spun un lucru bun, să nu fac un compliment, să nu îndrept o greşeală la timp sau imediat ce am observat-o?

Şi, mai mult: îmi este clar că orice sămânţă aşez în ghiveciul inimii mele sau a altuia, aceasta va creşte, va da roade şi se va transforma în ceva mare, ce poate fi benefic sau, dimpotrivă, dăunător?

Ce seminţe am avut ieri în mână şi ce am lăsat în urma noastră? Ce status pe Facebook? Ce comentarii? Ce postare pe blog? Ce fotografii? Ce cuvinte, ce discuţii, ce promisiuni pe care suntem siguri că nu le vom onora niciodată? Câtă valoare am cultivat? Câtă iubire am cultuvat? Cât de bine se reflectă scopul vieţii mele în fiecare sămânţă pe care o aşez în ghivecele celor pe care îi întâlnesc?

Dacă nu vreţi să fiţi sufocaţi de buruieni, aveţi grijă ce seminţe purtaţi în buzunarul de la piept. Nu lăsaţi să treacă zile goale printre noi.

{Editorial publicat pe site-ul Majesty, pe data de 18 martie 2013}

85. Ultimele zile

Atunci când am aflat că o amică foarte bună, pe care o ştiu de când eu aveam 1 an iar ea 2 este suspectă de cancer, mi s-au tăiat picioarele. Vestea despre boala incurabilă a altuia e mereu asemenea unui pumn venit fix în stomac. Uneori ai crede că te-ar durea mai puţin dacă ar fi vorba de tine, că ai reuşi să fii puternic, să stai tare, să rezişti. Dar aşa, altul suferă şi nu poţi face absolut nimic.

Din nefericire, boala nu alege, nu discriminează între sărac şi bogat, între foarte tânăr şi bătrân, între fericit sau depresiv. Peste toţi soarele răsare în fiecare zi, ploaia cade, lucrurile se întâmplă nediscriminatoriu.

Uneori, boala vine ca urmare a deciziilor personale. Poate că ştii că celulele corpului se înnoiesc total la fiecare şapte ani; prin urmare ce am mâncat, băut, simţit, cum am trăit în urmă cu şapte ani determină ce sunt, cât de bine mă simt şi cât de puternic (sau nu) sunt astăzi. Atunci când apare boala nu putem decât să regretăm că nu am avut mai mare grijă de noi, că nu ne-am menajat inima, ficatul, stomacul, că nu ne-am îngrijorat mai puţin, că ne-am irosit nervii şi firele de păr cu toate prostiile.

Alteori, aceeaşi boală vine şi la cei care au mâncat ce trebuie, care au făcut sport regulat, care nu au făcut excese de niciun fel şi au fost optimişti. Atunci nu mai avem ce să regretăm, doar ne punem întrebări legate de nedreptăţi şi insuccese.

Însă, cu atâta boală, suferinţă şi moarte în jurul nostru se petrece ceva interesant în om. De când scriu pentru mulţi oameni, câteva mii, am constatat că noi, oamenii, suntem interesaţi doar de promiximitate şi de numere.

Pe de o parte, dacă nu se întâmplă aproape sau aici, dacă nu mă afectează direct, dacă nu îmi atinge intim zona de confort, pot foarte bine să nu mă implic, pentru că nu mă priveşte şi nici nu vreau să aflu. Dacă moartea nu îmi trece, şuierând, pe la urechi, moartea de dincolo nu mă mişcă.

Pe de altă parte, doar o moarte nu are nicio şansă să mă mişte, ci numai milioane – uneori, poate că nici acelea. Şi o moarte oarecare nu ne face pielea de găină, ci una cât mai violentă, cât mai abruptă, una care să fi lăsat în urmă orfani, poveşti remarcabile de iubire sau supravieţuitori cu poveşti cât mai frapante. Suntem avertizaţi că imaginile sunt şocante, ne creşte pulsul urmărindu-le, suntem oripilaţi, dar rămânem cu privirea acolo.

Ce este mult mai grav decât ceea ce tocmai am relatat este faptul că mii de oameni mor pentru ca noi să învăţăm pagini întregi de lecţii:

Să ne respectăm. 

Să avem grijă de ce apropiem de noi, ce lăsăm să ne înconjoare şi să ne intre în corp. 

Să fim împăciuitori. 

Să lăsam treburile în ordine. 

Să folosim fiecare zi pentru a face bine celor din jur 

Să nu ne irosim energia pe care o avem pentru a ne plânge de nenoroc. 

Să apelăm mai degrabă la înţelepciune decât la impuls. 

Să înţelegem că e mai ferice să dai. 

Să iubim orice, pe oricine, tot. 

Să fim mai blânzi...

În faţa morţii, nu mai poţi să fii tare. Chiar şi pietrele se erodează în anumite condiţii. Şi mă întreb acum, când moartea mi s-a arătat – din nou – de ce nu îi iubim mai mult pe oamenii bolnavi încă dinainte de a se îmbolnăvi? De ce lăsăm ca moartea care se întâmplă în jur să ne lase aproape la fel? De ce trebuie să apară teama de boală sau de moarte în viaţa noastră pentru a încerca şi altceva? De ce e nevoie să ne numărăm viaţa cu linguriţa şi picătura pentru a ne deschide orizontul spre lucruri mai bune?

De ce începem să trăim profund abia când moartea lasă o umbră în viaţa noastră, prin lipsa unui om drag ori a unui suflet nevinovat? De ce ne plângem că avem vieţi mici, dar nu trăim decât o mică parte din ce am putea trăi, până ce cunoaştem ceasul care ticăie timpul înapoi?

Aşa de dificil o fi să ne găsim chemările, să ne umplem zilele cu viaţă sau să nu ne mai plângem de NIMICURI, precum ziua de luni sau o amărâtă de ploaie? Eu aş răspunde că nu e dificil, dar vă las pe voi să răspundeţi. Fie ca de acum să începeţi să nu vă trăiţi ultimele zile, ci chiar cele dintâi. Dar să fie bune! :)

[Editorial publicat pe 4 martie 2013, pe site-ul Majesty ]