A fost odată (4)

Cu greu se putea gândi la un loc mai înfricoşător, murdar, haotic, zgomotos decât staţia de metrou din Porte Maillot. Se credea deja pierdută pe un drum prea lung, între oameni neprietenoşi, nevorbăreţi, murdari.
Într-un colţ de ţară.
Într-un orăşel în care nici măcar muzica nu-i mai picura în urechi.
Între oameni care nu bănuiau că cea mai mare frică a ei era de a pierde un amărât de tren.
După vreo 10 minute de bâjbâială a găsit peronul corect de metrou spre Massy Palaiseau. A urcat, s-a aşezat pe primul scaun cu bagajele toate lipite de ea, aşteptând sosirea în Gara Austerlitz.

Cu puţin înainte ca metroul să ajungă la destinaţie, un fior de lumină a pătruns în vagon. Metroul ieşise la suprafaţă înainte de Pont de l'Alma. Mult întuneric urmat de puţină lumină de amiază de noiembrie ce inundă tot vagonul. Ochii ei leneşi, pierduţi în ceaţa de afară s-au mărit însă brusc, la vederea lui: turnul Eiffel. Cum? Era în Paris şi habar nu avea? Da, Paris. Paris! Dar cum se putea? De unde?
Întrebările s-au născut şi s-au stins mai repede decât scurta imagine ce îi apăruse subit înaintea ochilor. Metroul a reintrat în întuneric, la fel ca gândurile ei. Drumurile ei se întorceau în Paris...

Totul începea să capete umbre familiare. Trecuseră 12 ani de când lăsase Parisul şi tomuri întregi de amintiri îi furnicau între tâmple. O mâncau degetele, amintindu-şi cât scrisese despre asta. Câte zeci de pagini, mistuite de brichetă. Câte fotografii arse pe un DVD ascuns intenţionat sub maldăre de hârtii. Şi câte firimituri de inimă lăsate în vânt. 

Fără să se poată gândi la nimic altceva, a ajuns în Austerlitz.O cupolă înaltă, aproape ca o catedrală pentru trenuri. Un peron al aşteptărilor, ce urma să o lanseze în ultima bucată de drum. "Doar" 4 ore rămâneau să se mai scurgă până la el. O ultimă zvâcnire, o ultimă teamă, ultimul tren pe care mai putea să îl piardă. Era pe peron, a urcat în trenul abia tras la linie, şi-a găsit locul şi s-a aşezat. A oftat scurt. Seara urma să o găsească pe strada lui.

........................

După 2 zile de chicoteli, de amuzante replici încoace şi încolo din filmul lor preferat (Ratatouille), de vizitat muzee, catedrale, acvarii, maşini şi mai mici, picnicuri înfofolite, doar cu brânză şi mere, de cuibărit pe străzi mici din cauza vânturilor potrivnice, se întorceau în aceeaşi gară. Emoţii la fel de mari, prinse între trenuri care veneau şi plecau. Toate temerile ei trecuseră, era fericită, după multă vreme. Era împăcată. Visa, spera, făcea planuri. S-au despărţit repede, lacrimile nici măcar nu au avut timp să se hotărască. El uitase însă să îi spună că cea mai mare temere a ei se împlinise - ea pierduse trenul demult...



Părţile anterioare pot fi citite aici: partea 1, partea a doua, partea a treia.

A fost odata (3)

degetele mele si un rasarit
Cele mai rapide drumuri spre aeroport se fac la 5 dimineaţa. Nu există cozi molcome de maşini, nu există semafoare, nu există îndoieli. Toate se topesc sub ochii lăcrimând de emoţii abia oftate. Toate dispar sub paşii hotărâţi ai unei femei care ştie ce caută...dar mai ales ai uneia speriate de moarte să nu piardă avionul.

Uneori cele mai rapide drumuri se fac de la terminalul "Plecări", mai ales atunci când uiţi că până la poarta de îmbarcare trebuie să laşi bagajul de cală unde trebuie (şi asta te costă 20 de euro!). Alteori cele mai rapide drumuri se fac printre magazinele de suveniruri, decorate pentru sărbătorile de iarnă - pentru că mintea ta zburdă pe alte meleaguri. Mereu însă cele mai rapide drumuri se  caută pe bâjbâite, spre porţi de îmbarcare necunoscute, pe culoare aproape goale, spre un loc cu wifi ca să vorbeşti cu el, trezit din somn la ore mici.

Nu îşi amintea nimic decât obsesivul gând că nu trebuia să piardă avionul. Şi nici autobuzul spre Porte Maillot. Şi nici trenul cu care mai avea de mers vreo 6 ore - ca şi când fiecare dintre ele ar fi reprezentat unica, irepetabila legătură cu viitorul ei. Doar că după 2 ore, avionul nu era încă anunţat la poarta de îmbarcare...poate că de ce se temea, chiar se va întâmpla: va pierde avionul şi se va întoarce la loc acasă. Urma să îi spună că nu mai poate veni. Să îl invite să mănânce singur toată mâncarea pregătită pentru picnicul în doi. Să anuleze rezervarea la hotelul "acela", care îi plăcea ei. Să anuleze excursia, concertul, planurile şi să-şi pună viaţa în cui....

Ce bine că în numai trei ore, vedea deja răsăritul soarelui de la mii de metri altitudine, undeva în spatele avionului, cu inima cât un purice, cu respiraţia fierbinte aburind hubloul avionului şi cu ochii mari privind în faţă ca şi când ar fi putut zări ceva dincolo de nori. Spera. Visa. Ah, ce bine era să fi putut dormi un pic, după 2 nopţi zemuind de emoţii aiuritoare. Era epuizată de nesomn, de speranţe, de planuri, de hărţi şi de lecţii de franceză, dar mai ales de gânduri care nu-i dădeau pace. Avionul îl prinsese, dar autobuzul?

Cu primul pas pe micuţul aeroport îmbrăcat în ceaţă multă şi lăptoasă au început şi emoţiile. Deodată nu mai reuşea să-şi desluşească scrisul pe carneţelul ei de limbi străine, nu-şi amintea cum să ceară indicaţii spre următoarea legătură, muşchii feţei se crispaseră, obrajii erai palizi din cauza frigului, sau a fricii şi uitase şi care îi era numele în ţara asta...

După o aşteptare de 40 de minute, îi îngheţaseră faţa, umerii şi genunchii, dar se ţinea strâns de valijoară şi de telefonul pe care avea indicaţiile lui pas de pas. Totul era aproape bine dacă reuşea să se urme în autobuz şi să ajungă în Porte Maillot. Nu mai conta nici bărbatul străin care se aşezase lângă ea şi o făcuse să ţină mâna pe portofel tot drumul. Nici românii care vorbeau tare. Nici şoferul care gonea nebuneşte pe autostradă. 

În autobuz era cald, ceaţa se rărise, fluturii se înmulţiseră ca nebunii şi mai erau doar 8 ore până la el. Nu pierduse avonul, nici autobuzul. Şi, spera ea, că nici trenul...

(continuarea aici
{daca nu ai citit postarile anterioare, poti citi aici parte si aici partea a II-a}

Pasul din intuneric

Ai avut vreodată o amintire atât de plină, de coaptă, de zemoasă şi totodată acră încât să îţi năvălească direct pe obraz şi să se prelingă agale, la vale, de tot pe buze, pe gât şi pe umărul stâng, numai ca să se ducă lângă inimă? 

Dar ai născut vreodată un mănunchi de stropi de amărăciune, asemenea unui vas mic cu trandafiraşi, căruia nu i-ai putut rezista şi a trebuit să îi dai drumul să cadă? Amintiri din acelea tăioase, colţuroase, legate de locuri, oameni, întâmplări deloc întâmplătoare pe care nu ai mai vrea să le întâlneşti vreodată? 

E cicatricea aceea mare de la ureche până spre coaste.
E semipareza.
E bărbia plină de cicatrice.
E scrisoarea aceea plină de mânie pe care nu ai mai trimis-o.
E cea mai mare temere legată de îmbătrânire.
E ora ta cea mai întunecată.
E cel mai trist cântec pe care l-ai ascultat vreodată.
E cea mai disperată rugăciune pe care ai spus-o.

Şi binele trece. Şi răul trece şi el. Ceea ce nu trebuie să uiţi este că, pentru a ieşi la lumină, primul pas pe care trebuie să îl faci e tot un pas în întuneric către lumină, da?

Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit

Ce ciudat că o inimă care se frânge nu scoate niciun sunet, nici măcar un scârţâit apatic atunci când se închide de lume.

Ce ciudat că până ieri strigai de fericire în toate zările, ochii îţi străluceau, iar buzele nu puteau decât să se arcuiască într-un zâmbet. Acum nici măcar nu se mai văd toate umbrele acestor trăiri. Nici măcar un sunet, nici măcar un scârţâit.

Ce ciudat că nu se mai simte nici focul arzând, nu se mai zăresc nici măcar tăciunii, nici jarul. Şi te cuprinde un mare gol din toate părţile, care îţi umple creierul şi stomacul şi-ţi adoarme pe veci fluturii din stomac.


Ce ciudat că nu mai poţi auzi decât acel "la revedere", spus o singură dată, dar resimţit ca o mie de ecouri, ce îţi înţeapă inima, sângele, plămânii şi lobul urechii drepte. Ba chiar şi buza de sus o înţeapă, iar şi iar, ca să îţi dispară orice urmă de plăcere ce are legătură cu el sau ea.


Şi ce ciudat că nu există niciun leac pentru o inimă frântă, aşa cum există pentru genunchii juliţi sau coatele învineţite.

Ce este şi mai ciudat este că într-o zi toate acestea vor avea sens. Şi că inima asta, care este cuprinsă foarte curios între coastele ce alcătuiesc cutia toracică, va putea să trăiască în pace şi cu fluturii din stomac.

A fost odată (2)

Verificase telefonul de 3 ori. Ceasul de încă 4. Timpul afişat de tabletă era pur şi simplu greşit. Timpul - stătea - pe - loc. 
Era în groaznicul moment în care trebuia să aştepte scurgerea ultimelor 5 ore până ce urma să plece spre aeroport, dar ori de câte ori încerca să facă altceva ca mintea să nu mai fie acolo, timpul se încăpăţâna să curgă asemenea mierii zaharisite dintr-un borcan de 800 de grame. 

A luat lista de bagaj la rând. Bilete dus-întors: bifat. Hartă: bifat. Traseul de 11 ore pe care îl avea de parcurs până la el descris în detaliu de el: în buzunarul de la piept. Lucruri mici, lucruri mari, parfumul care i-a plăcut lui, pulverizat pe scrisorile de la ea. Aparatul foto. Eşarfa primită cadou de la el, într-o cutie de buline. Cadoul pentru el. Şi o doză consistentă de bună dispoziţie.

Mai erau 4 ore. Gândul că putea să rateze avionul sau oricare dintre legăturile din lungul drum o paraliza. Terminase de verificat toată lista de bagaj. De două ori - surprinzător (sau nu!) nu lipsea nimic. Poate că lectura ar reuşi să facă timpul să curgă mai lin. Luă o carte groasă şi pe care o citise de 2 ori înainte - atât de interesantă era. Acum însă niciun cuvânt nu reuşea să treacă dincolo de ochi. Nu încăpea nimic în mintea ei decât drumul acesta lung, copleşitor pe care încă nu făcuse niciun pas dar care îi umpluse viaţa de 4 luni încoace.

Mai erau 3 ore. "Cum să adormi acum? Să rişti să pierzi avionul? Nu, nu se poate. Caută un film. O comedie. O dramă. Orice care să trezească sentimente, emoţii, să închidă robinetul acesta de fluturi din stomac". Nu cred că ora 2 dimineaţa e recomandată pentru aşa ceva, dar fie. Dar cum să urmăreşti un film când viaţa ta este mult, mult mai palpitantă?

Mai erau 2 ore. Nu poţi să te apuci de nimic serios în 2 ore. A luat nişte coli albe - schiţatul mereu a ajutat-o să se relaxeze. Şi atunci când a intrat la facultate abia după contestaţii. Şi atunci când primul iubit a forţat-o să se împace, ameninţând că se aruncă de pe un cămin din Regie. Şi atunci când era singură. Şi atunci când nu era. Dar ce să desenezi acum? Trenuri? Gări? Avioane de hârtie? Turnul cu ceas! Da, turnul. Turnul ei preferat. Dar parcă ideea era să uite de drumul acesta dorit, aşteptat, dar copleşitor de emoţionant. 

Mai era o oră. Una dintre orele acelea lungi, în care nimic nu-şi are rostul. S-a întins pe pat, cu lumina stinsă. Inima îi bătea atât de tare încât a trebuit să se întindă pe podea pentru ca să nu facă un atac de panică. Să respire uitase. Să se gândească la orice în afară de călătoria ei părea misiune imposibilă. A aşteptat, numărând gânduri şi amintindu-şi de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. 

Nici măcar nu îşi mai amintea că se temea să nu piardă avionul.
(Prima parte poate fi citită aici)

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate...

Nu vreau să ajung în faţa Porţii Perlate conducând o maşină sport imaculată, purtând haine croite pe măsura mea, cu părul coafat recent şi cu manichiura făcută perfect.

Vreau să ajung acolo într-o maşină break uzată, care are noroi pe roţi după ce am dus copiii în tabăra de cercetaşi. Vreau să fiu acolo cu o pată de unt de arahide pe bluză după ce am făcut sandvişuri copiilor bolnavi ai vecinilor mei. Vreau să fiu acolo având un pic de noroi sub unghii după ce am curăţat buruienile din grădina cuiva. Vreau să fiu acolo cu săruturile lipicioase ale copiilor pe obraji şi cu lacrimile unui prieten pe umăr. 

Vreau ca Dumnezeu să ştie că am fost şi am trăit cu adevărat aici. (Marjorie Pay Hinckley)

A fost odată...

Bateria telefonului facea beep din 10 în 10 secunde, semn că discuţia urma să se termine. Fuseseră aproape 8 ore pline de planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. Încă o noapte de toamnă lungă, de privit la aceeaşi lună dodoloaţă şi de trimis poze în întunericul nopţii, cu nimicuri întâmplate pe două străzi aflate la mii de kilometri - care vibrau la unison de câteva luni bune. 

Îşi promiseseră că nicio conversaţie nu se va termina cu "la revedere", pentru că ştiau că niciodată nu aveau să termine toate vorbele pe care le năşteau unul pentru celălalt. Îşi promiseseră că vor cumpăra baghete cu ierburi mediteraneene. Că se vor plimba seara pe lângă turnul luminat feeric din fotografia ei preferată. Surprinzător, turnul era singurul element din universul lui de care ea se îndrăgostise. În jurul turnului se vor înfiripa atâtea clipe de neuitat, de care ea habar nu avea. Şi, mai ales, îşi promiseseră că vor degusta bunătăţi la târgul ce se deschidea în doar câteva zile.

Acum însă trebuia să închidă - bateria îi obliga.

Era doar 5:30 dimineaţa. Soarele se zărea timid în lumea ei, în care toată visarea dulce de la răsărit abia începea. Într-o oră urma să plece spre serviciu, să lase deoparte turn, să uite toate promisiunile şi să se arunce în nebunele 24 de ore care o mai despărţeau de drumul spre lumea lui. 24 de ore în care trebuia să lase totul gata, pentru ca - fără griji - să se adâncească în tot universul lui cu iz de ierburi mediteraneene, de zâmbet, planuri, imaginaţie dulceagă, promisiuni şi mai ales visat cu ochii deschişi. O viaţă înaltă cât o catedrală.

(continuarea aici)

Draga Cosmin....

Dragă Cosmin,

Abia daca ne cunoaştem prin cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat. Tu ai citit mai mult din mine, eu ceva mai puţin din tine. Aşa că simt că presiunea este maricică în ceea ce ţine de plăsmuirea unei urări. :) Voi încerca însă să o fac, cu emoţie şi nesiguraţă, având însă certitudinea că vei înţelege atât ce se scrie cât şi ce există în spatele cuvintelor. Aşadar...

îţi doresc să să auzi mereu şoapta lui Dumnezeu, pentru că asta va însemna cu siguranţă că El este aproape de tine. Îţi doresc să pleci în toate luptele de pe genunchi şi să le închei victorios în acelaşi loc. Îţi doresc să îi laşi pe toţi oamenii mai buni decât i-ai găsit. Îţi doresc să te cureţi de tot ce înseamnă condamnare de sine, egoism, resentimente, spirit critic şi să laşi loc generos pentru multe - toate! câte există bune pe lumea asta. Şi fie ca oglinda în care priveşti zilnic să-L vezi pe Hristos! 

Flacara din interiorul tau

Uneori, puterea din interiorul tău nu este o flacără puternică pe care o văd toţi, ci o scânteie mică ce îţi şopteşte: Poţi şi ştii să faci asta! Continuă!





Text scurt despre primii 10 ani ai blogului

Luna aceasta se implinesc 10 ani de când ceea ce scriam, cu religiozitate, zi de zi şi-a găsit drumul spre internet şi de când am început sa public pe ici pe colo câte ceva din gândurile mele. De 10 ani îmi tot torn picătură cu picătură din preaplinul inimii prin diferite locuri şi faţă de diferiţi oameni şi, privind în urmă, mă simt bucuroasă că uneori zilele voastre au fost un pic mai bune datorită vreunei frânturi de cuvânt presărate pe aici. Nu o spun eu, din mândrie, ci voi mi-aţi scris-o şi mă bucur ori de câte ori o citesc. Şi pentru asta vă mulţumesc colectiv pentru că, invariabil, şi zilele mele au devenit mai frumoase datorită vouă.

Totul a început pe un grup yahoo, pe numele lui Floare Albastră. Era 2005, abia scoteam nasul pe internet, dar atunci mi-a venit ideea de a crea o revistă online unde să public mai mult. În acest scop am învăţat singură HTML, am găsit găzduire gratuită pe angelfire şi am creat un site care este neterminat şi acum (dacă vreţi să vă amuzaţi daţi click aici - numai primul număr al revistei există).

Apoi, la finalul lui 2005 poetul (şi nu numai) Radu Ilarion Munteanu - pe care nu mai ştiu cum l-am cunoscut - mi-a sugerat să trimit un eseu la un concurs organizat de site-ul Liternet. Premiul era chiar publicarea eseului într-o zi, până la finalul anului. Şi nu ştiu cum s-a făcut că eseul meu a fost publicat pe 30 decembrie 2005. Îl puteţi citi aici, dacă nu aţi făcut-o până acum. Şi acum îmi amintesc emoţiile pe care le-am avut când mi-am văzut numele cocoţat acolo, în susul paginii.

A urmat activitatea la revista online Pasager, din care am păstrat doar eseul în memoria lui V.A.L., pe care îl puteţi citi aici. Era 2007 şi începeam să învăţ ce înseamnă să publici, să ai termen limită, să stai cu răsuflarea tăiată până la publicarea următorului număr. Ce mai emoţii!

Apoi, arareori am început să public ce mai gândeam şi simţeam. Multe au rămas în secţiunea de ciorne, pradă moliilor virtuale. Am preferat să mă ocup de organizarea timpului, de design interior, am scris articole despre orice altceva şi mai puţin despre ceea ce simţeam. Atunci a încolţit în mintea mea că ar trebui să mă apuc să scriu la reviste de design, pentru că prea mult îmi plăcea asta. După ce am trimis CV-ul şi câteva materiale la reviste de profil şi nu am primit niciun răspuns, am reconsiderat ce crezusem.

Însă, în 2011, când am reluat din plin scrisul pe blog constant, aproape zilnic, mi-am dat seama care este punctul meu forte - să îi fac pe oameni să se simtă bine, apreciaţi, optimişti, încurajaţi. Atunci începe şi colaborarea mea cu revista Semnificaţii, de pe site-ul Majesty, locul care mi-a oferit vizibilitate fără a-mi cere nimic în schimb - doar să public în fiecare dimineaţă de luni. Ceea ce am şi făcut o bucată de timp şi vreme de peste 100 de editoriale. 

Apoi a fost plecarea în Anglia, postările lungi şi melancolice de atunci. Ploile puţine, dezamăgirile multe, dorul de casă, singurătatea şi foamea îndurate - toate au pus amprenta pe stilul meu. Încercam să par bravă, dar în toate nopţile adormeam plângând. 

La începutul lui 2012, când am revenit acasă, blogul şi editorialele mele mi-au oferit ocazia de a scrie zilnic la o revistă de excepţie, Semnele Timpului, unde am descoperit că îmi place politica externă şi că îmi este la îndemână să scriu features despre Orientul mijlociu şi cel apropiat. Desigur, am descoperit multe altele acolo şi atunci (ca de exemplu ce înseamnă să-ţi exersezi gândirea critică), dar acestea au fost adevărate surprize deoarece nu îmi cunoşteam aceste laturi "creative". A fost prima dată când am fost plătită ca să scriu şi lucrul acesta încă mă onorează. 

În prezent, editorialele mele pot fi citite pe aplicaţia DevoTin2015 şi găsite în arhiva acestui blog de către oricine doreşte. Este drept că cele mai multe sunt încă în ciorne, pentru că am vrut să le recitesc înainte de a le reda lumii virtuale (mai au litere mâncate, semne de punctuaţie puse aiurea etc). Pentru actualizări şi noutăţi, daţi like paginii de Facebook a blogului - unde voi posta zilnic, de luni. Le voi scoate din arhivă şi afişa cu plăcere. 

Nu uitaţi şi de provocarea acestui an, la care încă mai aştept doritori. :) 

Vă mulţumesc pentru că mă citiţi şi, mai ales, pentru preţuitele mesaje pe care mi le trimiteţi. Să vă fie zilele şi nopţile la fel de bune ca ale mele în aceşti 10 ani.

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data (poezie)

If I had my child to raise all over again
by Diana Loomans

If I had my child to raise all over again,
I'd build self esteem first, and the house later.
I'd fingerpaint more, and point the finger less.
I would do less correcting and more connecting.
I'd take my eyes off my watch, and watch with my eyes.
I would care to know less and know to care more.
I'd take more hikes and fly more kites.
I'd stop playing serious, and seriously play.
I would run through more fields and gaze at more stars.
I'd do more hugging and less tugging.
I'd see the oak tree in the acorn more often.
I would be firm less often, and affirm much more.
I'd model less about the love of power,
And more about the power of love.

Daca ar trebui sa imi cresc copilul inca o data
As construi mai intai stima lui de sine si apoi o casa.
As picta cu degetele mai des si as arata cu degetul mai rar.
As corecta mai putin si as relationa mai mult.
Mi-as lua ochii de la ceas si i-as folosi la privit.
M-as ingriji mai putin sa invat si mai mult sa imi pese.
M-as plimba mai des si as inalta zmee.
Nu as mai fi serioasa, ci m-as juca cu adevarat.
As alerga prin campii si m-as uita la stele.
As imbratisa mai des si as smuci mai rar.
As privi mai des la stejarul din ghinda.
As fi ferma mai rar si as afirma mai des.
As fi mai rar o pilda a iubirii de putere
Si mai des o pilda a puterii iubirii.

Provocarea anului (pentru mine si tine)

Dragii mei,

Zilele acestea circula pe Facebook un "joc", care indeamna oamenii sa faca fapte bune pentru altii, un fel de lant al bunatatii, la care se inscrie de bunavoie oricine doreste. Unii posteaza statusuri pentru primii 4, altii pentru primii 7, nu conteaza. Textul este ceva de genul:

În ciuda tuturor problemelor care s-au întâmplat și se întâmplă între noi, această lume are nevoie și de bunătate cu siguranță. Particip în inițiativa ”Pay it forward” sau ”Dă-i mai departe”. Primele 7 persoane care vor comenta la acest status cu “I’m in” vor primi o surpriză din partea mea într-o perioadă de un an. O surpriză cum ar fi o carte, ceva “homemade”, o vedere, absolut orice surpriză! Nu va fi nici o grabă. Se va întâmpla când voi avea dispoziția necesară de a pregăti ceva frumos, potrivit pentru tine și care te-ar face fericit. Surpriza va fi primită prin poștă sau personal. Aceste 7 persoane, la rândul lor trebuie să posteze acest status pe profilul de Facebook. O dată ce voi avea numărul complet de persoane care au comentat cu “I’m in”, voi contacta în privat pe fiecare așa încât să îi trimit și statusul să-l poată copia și posta, (nu dați share) pentru a se putea forma o conexiune de bunătate pe Facebook. 
M-am inscris si eu, voluntar, in 2 asemenea "jocuri", dar am vrut sa extind demersul, provocand pe toti cei care ajung pe aici sa participe, daca vor. Anul acesta vreau sa fac cadouri, asadar TOTI cei care vor ajunge pe blogul meu, vor citi postarea aceasta si vor dori sa primeasca un cadou, sa imi scrie pentru ca eu voi fi cel care il voi face. :) Sigur va contine si ceva motivational si personal, dar va fi un cadou real, cu o valoare pana in 50 de lei, pe care vi-l voi da personal - daca doriti - sau prin posta. Am mult(e) de oferit, asadar va invit sa faceti parte din cercul meu de beneficiari si sa faceti acelasi lucru altor 2-3 persoane.

Nu cred ca avem nevoie de motive ca sa fim generosi, dar cred ca este cazul sa incepem sa gustam din placerea de a face pe cineva fericit (macar) pentru o zi - depinde, evident, de cadou. Asadar, astept un mesaj de la tine nu aici, ci pe adresa mea personala de e-mail (denisaforeverinlove(@)yahoo.com) cu detalii. 

Pana atunci, toate bune, adevarate si frumoase!
D.S.

4 in 1 (adica urare pentru Alex, Stefan, Fane si Booshwa)

Uneori oamenii sunt frumosi nu pentru ca au un ten frumos sau o privire patrunzatoare si interesanta, nu pentru ca spun lucruri frumoase plasmuite din cuvinte alese, ci pentru ca asa sunt ei. Din fire. Oameni inalti, nu la statura ci la caracter, oameni plini de daruri si de calitati, care te ajuta sa intelegi si sa traiesti lucruri. 

Astazi este ziua unui asemenea om si am decis sa-l surprind si sa ii fac o urare publica pentru ca a transforma inima in cuvinte mi-este cel mai drag lucru de pe acest pamant. Dar si pentru ca despre asemenea oameni trebuie sa se scrie si sa se povesteasca. Si pentru ca in trecut poate ca am esuat in a-i arata sau reflecta intotdeauna uimitoarea lumina a fiintei lui.

Mai intai si mai intai, el este genul de om care nu se uita si nici macar nu baga in seama cicatricele tale, pentru ca el stie mai bine decat oricine ce inseamna locuri amortite sau care inca dor. De aceea, el m-a invatat sa-mi accept si, chiar mai mult, sa-mi iubesc corpul, indiferent cat de "stricat" ar parea. 

Apoi, el m-a invatat ca esecul este mai degraba o zgarietura, o amarata de zgaiba, nicidecum o cicatrice - asa cum credeam eu. Si ca doar pentru oamenii iau decizii gresite nu inseamna ca ei sunt gresiti. Exista parere de rau, exista cai de reparare a greselilor trecutului si exista "imi pare rau pentru atunci".

Si la final el mi-a aratat ca inima oricarui barbat este foarte, dar foarte asemanatoare cu marea: are furtuni, are valuri si poarta in sine adancimi...dar are si perle. Perle multe, pretioase, intre care cea mai draga imi este capacitatea lui de a nu ma trata ca pe un om oarecare. Niciodata. Nici in suferinta. Nici in saracie. Nici in boala. Niciodata. Niciodata...

Urarea aceasta este pentru cine alegi tu, Stefan - pentru tine sau cei 3 alter ego. Primeste-o o data (sau de 4 ori), dar intelege-o ca venind de la un om care te pretuieste pentru tot ce ai facut si continui sa faci pentru mine.

La multi ani,
Same (old) D.S.

Editorialele mele

Pentru Majesty scriu în fiecare săptămână, lunea, şi am propria rubrică numită Cuvinte colorate.
  1. Răbdare de bambus
  2. Acceptarea limitelor false
  3. Lucrurile pe care sa nu le faci
  4. Taiat pentru a creste
  5. Nu este vorba despre ei, el sau ea
  6. Furtul de identitate
  7. Nu uita sa-ti amintesti
  8. Viata, inalta si maiestuoasa ca o salina
  9. Cum sa construiesti o catedrala
  10. Să nu...îţi iroseşti viaţa
  11. Soarele vieţii
  12. Rugăciune pentru pace
  13. Aparenta libertate
  14. Dusmanul cel mai mare
  15. Gandeste gandul
  16. Amestecul de prajituri
  17. A astepta vs a sari randul
  18. Despre bunătate
  19. Disciplina si la ce foloseste ea
  20. Paienjeni si alte arahnide
  21. Stii tu cat de inalt e cerul?
  22. Ce hranesti, creste; ce infometezi, moare
  23. Zborul 93
  24. Gradina
  25. Vin sarbatorile. Vin?
  26. Un pic despre Joseph si mai mult despre disperare
  27. Nebunia furtunii
  28. Fa ce face colibriul
  29. Cat un bob de mustar. Sau cat o ghinda
  30. Halloween-ul: ce a fost si ce a ajuns
  31. Tatuajul meu marca Emerson
  32. Lasa trecutul sa fie trecut
  33. Despre bagaje si vechituri
  34. Vechile dureri
  35. Deschide usa, exploratorule
  36. Despre nevoie şi suficienţă
  37. Schimbare, schimbări, cea mai importantă schimbare
  38. Sa ne concentram putin
  39. Adu-ti aminte
  40. Niste vase goale
  41. ...si toate celelalte vi se vor da pe deasupra
  42. Cum te pregăteşti pentru cea mai importantă întâlnire
  43. Până ce like-urile ne vor despărţi
  44. Vorbe de viaţă şi vorbe de moarte
  45. Cuvinte de moarte (partea a II-a)
  46. Când ciocolata este prea dulce
  47. Respectul şi tăcerea
  48. Rugăciunea lui Agar
  49. Despre o casă, despre un om
  50. Zidurile care strigă
  51. Ceva ce seamănă cu criza vârstei mijlocii, dar nu este 
  52. Imediat ce începi să renunţi...
  53. Cui după cui, minune după minune
  54. Când pustiul înfloreşte
  55. Liniştea din toiul furtunii
  56. Nu fi neroditor
  57. Niciodată nu am trăit ce am trăit aseară
  58. Mai mult personaje, mai puţin umbre
  59. Soarele, căsătoria şi lucrurile mici
  60. Să avem grijă ce iubim
  61. Cea dintâi şi cea de pe urmă iubire
  62. Eu iubesc grădinarii
  63. O generaţie de comozi
  64. Un prieten vechi te aşteaptă
  65. Singurul meu Peter
  66. 10 sau 10.000 de ore
  67. Lecţia portocalei
  68. Masa numărul 6
  69. Panoul de plută
  70. Lumea, cu un buric al pământului mai puţin
  71. Ziua în care viaţa nu mai este grea
  72. Atunci când înţelegi că "într-o zi" nu există
  73. O scrisoare (de dragoste) pierdută
  74. Uşurătatea remarcabilă a fiinţei şi durerea ce o urmează