Încă de pe când am început să mă dumiresc ce înseamnă un guvern şi la ce foloseşte el, nu am încetat să aud despre greve şi nemulţumiri. Oameni de tot felul aduceau în faţa opiniei publice discursuri despre cât de prost merge totul în “sistem”, cum se întâmplă că "sistemul de învăţământ românesc scoate şomeri tineri pe bandă”, “programa este învechită”, “salariile sunt mici” - titluri ce se regăsesc din ce în ce mai des în peisajul media contemporan. Să fie chiar aşa de jalnic şi iremediabil ratat acest sistem pe care îl blamăm toţi ?
Care sunt argumentele ?
Recentele studii ale Institutului Naţional de Statistică şi ale Institutului European de Statistică arată clar că România, cu un procent de 20,7%, deţine un trist loc doi în Europa în privinţa şomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani. Problema nu este nicidecum nouă. Guvernul român a ştiut de această situaţie încă din 2007, când un alt raport al Băncii Mondiale arăta că peste 80% din tinerii români doresc să plece definitiv din ţară. În media sunt promovate de multe ori situaţiile unor oameni care au reuşit să facă şi să ajungă ceva, chiar fără a studia prea mult, prin căi pe care nu le discutăm aici. Aşadar se ridică pe drept şi din ce în ce mai des întrebarea dacă mai ajută şcoala la ceva.
Personal, făcând parte încă din sistem ca simplu student (şi în curând absolventă a două facultăţi), am căutat să-mi dau seama ce se întâmplă. Nu sunt străină de profesori care arată un pic de suflet abia după ce pretind o “atenţie” ori de examene sau proiecte care, printr-o modalitate de neînţeles, dispar undeva în neantul facultăţii. Am păţit, au păţit alţii şi mai grav, aşa că nu mai e nimic de mirare. Însă să stea "sistemul" sub imperiul greşelii omniprezente şi a neregulilor?
Educaţia este în fapt o relaţie şi sunt educat în măsura în care mă las educat. Mai mult, nu cred că enunţ nici o filozofie dacă adaug faptul că fac parte din sistem în aceeaşi măsură în care face şi cel care mă învaţă. Aşadar împărţim vina : eu pentru că îl privesc cu prejudecata că nu este în stare să îmi ofere educaţia potrivită, el pentru că nu perseverează într-atât încât să mă convingă de chemarea lui de dascăl.
Mai ajută şcoala la ceva ?
Eu cred că da, privind în urmă şi văzând că şcoala mi-a oferit exact ce aş fi putut să-mi doresc la 7 ani având mintea de acum. Mult mai mult decât cunoştinţele propriu-zise, şcoala are un fel aparte de a te învăţa lucruri pe care nu le găseşti scrise nicăieri. Şi dacă te laşi schimbat, nu te face doar specialist într-un domeniu, ci te face om "mare". În şcoală am învăţat că viitorul unui om se construieşte nu se visează şi nu te poate ajuta nimeni altcineva decât tu şi numai tu. În şcoală am învăţat să trăiesc în preajma oamenilor care împărtăşeau ceva valoros cu mine, deoarece aceştia au continuat să-mi influenţeze viaţa chiar şi mult timp după ce nu mai fac parte din ea. În şcoală am învăţat să recunosc că ştiu puţin şi, prin asta, să caut să mă folosesc de toate câte au fost sădite în mine de oameni valoroşi. (Fiecare elev are cel puţin un profesor pe care îl respectă mai presus de orice şi aceşti oameni sunt pe deplin răspunzători de ideile noastre târzii, de stilul nostru, de perspectiva asupra lumii, poate chiar de drumul în viaţă pentru că ei nu doar au "turnat”, ci au sădit ce au ştiut). Şi câte şi mai câte nu m-au învăţat şcoala şi oamenii din ea! Într-un cuvânt, şcoala mi-a dat o minte nouă, deschisă, şi m-a învăţat să gândesc, mi-a imprimat o direcţie fără să-mi mai pese de locul în care sunt (de cele mai multe ori murdar şi fără personalitate) şi m-a umplut – deşi mult prea rar – de speranţa şi dragostea de viaţă pe care le ai numai atunci când ai relaţii cu oameni frumoşi. Ceea ce povestesc eu aici însă păleşte în faţa adevăratelor experienţe.
Educaţie cu ochii "închişi"
Pasiunea pentru oameni şi poveşti m-a condus la a-l cunoaște pe F.S., un bărbat cu aproape 20 de ani mai mare decât mine care a avut o altfel de experienţă de viaţă. Confesiunea lui e diferită de foarte multe dintre toate câte există, dar în mod cert nu este singulară. Când s-a decis să îmi povestească, a început aşa: „Eu am rămas orb la vârsta de doi ani; a trebuit să se-ntâmple asta probabil…nu mai contează asta acum; în Bucureşti nu există o şcoală de profil, o şcoală de nevăzători; am mers la Buzău, am stat departe de casă, într-un internat; la vârsta respectivă, la 4 ani când am mers eu la grădiniţa aia din Buzău, eu nu prea ştiam ce-mi lipseşte; eu nu ştiam cum e de fapt să vezi ; înţelegi? Nu pricepeam care sunt concret diferenţele între mine şi x, de ce x nu se-mpiedică când e o bordură, o treaptă, de ce eu mă-mpiedic mereu!”
F. nu prea a avut copilărie. Timp de 9 luni pe an până la terminarea liceului, casa lui a fost internatul care, din câte povesteşte, a fost un adevărat exerciţiu de supravieţuire. Mediul, oamenii, situaţiile, toate au fost croite parcă împotriva ideii de educaţie. Nimic firesc şi ziditor nu a fost spus, făcut, simţit, învăţat.
"Culmea ! Aşa se numea, educatoare”
"Nu am să intru prea mult în atmosfera aceea de internat, ar fi prea patetic poate… deşi erau unele aspecte care, copil fiind, te marchează altfel poate decât pe un om mare. Junglă ! La micul dejun, se punea în mijlocul unei mese de 4 persoane, pâinea; castroane de tablă, ciorbă, apoi felul doi, rareori ceva să-mi placă; la micul dejun spuneam, se punea pe o farfurie la mijlocul mesei salam, parizer…lua cine apuca, cine era mai puternic! Educatori, oameni care-şi vărsau necazurile pe care le aveau pe noi; am luat bătăi, bătăi dacă-ţi poţi imagina cu pantoful; aşa este, aveam o educatoare, culmea ! aşa se numea, educatoare, care pur şi simplu îşi scotea pantoful din picior şi dădea !"
O altă etapă şi greu de cuprins în câteva cuvinte povestea de-o viaţă a unui om. Fiecare îşi doreşte succes; totuşi foarte puţini îşi dau seama când au parte de el. Pentru mulţi, succesul înseamnă “o viaţă mai bună” sau o îmbunătăţire cantitativă a ceea ce posedăm. Cu toate acestea, succesul nu ţine de prosperitatea materială. El nu poate fi găsit în lume, ci descoperit înăuntrul nostru. În ciuda tuturor acestor lecţii, el a învăţat în modul cel mai dur posibil că ceea ce contează cu adevărat este ceea ce faci cu ceea ce ai, pentru că tu eşti singura persoană din această lume care îţi poate folosi darurile.
“Înţelesesem esenţialul: trebuia să citesc… “
“…am ajuns la liceu, liceul era în Bucureşti, Dumnezeule! Eram fericit, eram aproape de casă! nu voi mai răbda de foame, nu! aici am dat peste un om, Cornel Ispas pe numele lui, orb şi el, era profesor de limba română, preda şi limba latină, omul ăsta a fost dirigintele meu; un om de mare excepţie, un om care m-a-nvăţat că viaţa însăşi e o junglă, că viaţa pe care am trăit-o eu în internatul acela e lux! că trebuie să citesc, că trebuie să citesc, că trebuie să citesc; a ştiut omul ăsta să se apropie de mine, să mă facă să-nţeleg ce pe atunci nu pricepeam… începusem să observ fetele, le auzeam zâmbetul şi mă gândeam că ele spun ceva cu zâmbetul acela, ceva ce eu aş fi vrut să-nţeleg mai bine… privirea Simona, privirea… cât comunicaţi voi din priviri…. Tu cu colegii, cu părinţii, cu cineva cu care călătoreşti în acelaşi autobuz… câta comunicare… comunicare pe care eu adolescent fiind trebuia să-nvăţ să o înlocuiesc cu altceva! Cu ce ? …… comunicarea verbală era soluţia, comunicarea în viu grai, care putea, merita să-ncerc să o-nlocuiesc ; nu, nu merita, însă trebuia să-ncerc! Eram nevoit, obligat! stăteam cu dirigintele meu, nopţi întregi, citeam Simona, citeam şi încercam să-nţeleg ! Ce ? Ce era de-nţeles, ce mă ajuta pe mine mintea mea să-nţeleg ; înţelesesem esenţialul ! Trebuia să citesc… “
Acesta a fost marele câştig al vieţii, transformat într-o vitală necesitate de a trăi în literatură. Cărţi multe atunci, apoi teatru radiofonic, acum cărţi de pe internet. Este o vorbă care spune “Copiii au mai degrabă nevoie de modele decât de critici.” Domnul Ispas a fost factorul motivator, care a făcut ca F.S. să nu fie un om oarecare, ci un Om.
Succesul real înseamnă bunătate împărtăşită, susţinere oferită şi iubire căutată. Succesul contează cel mai mult atunci când vieţile noastre sunt cucerite de durere. Durerile ne fac să suferim. Însă nu trebuie să uităm că, în timp ce lacrimile sunt afară, vindecarea se petrece în noi. Astăzi, el este căsătorit şi are un băieţel de 11 ani. Este specializat pe masaj şi fizioterapie şi pasionat de calculatoare şi GSM. Pe el şcoala l-a învăţat să nu se dea bătut, să caute rezolvări la probleme neobişnuite (cum ar fi să mergi prin curte şi să îţi croieşti un drum imaginar pe care apoi să încerci să îl rescrii mergând pe o bicicletă), să ducă o luptă aprigă cu imensa capacitate a omului de a judeca aparenţele. Astăzi el este un om care a reuşit.
Şi tot astăzi, oamenii îşi văd de ziarul, plăcinta şi oboseala lor; suntem oameni care suferă de viitor, care se reped în viaţă, fug prin timp, caută minuni şi evită pe cei ca F. Pentru că, oricât de mult am învăţa teoretic, educaţia practică e mai presus. Am devenit atât de citadini în tabieturi şi totodată atât de rurali în aspiraţii. Ce e omenesc nu ne mai priveşte, şi nu de puţine ori uităm mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut cândva. Poate doar pe profesorii care ne-au ajutat să dezvoltăm o atitudine de încredere nu îi vom pierde niciodată printre amintiri. Nu încerca să fii om de succes, ci om de valoare! Şi asta te învaţă cu certitudine şcoala din România, cu bine sau cu rău.
(© Stamate Denisa-Simona, 11 februarie 2008)
. Citeam pe atunci Enigma Otiliei şi am văzut şi ecranizarea romanului din anul 1972, cu Gheorghe Dinică în rolul lui Stănică Raţiu. De regulă, imaginaţia mea şugubeaţă colorează personajele din cărţi în culori diferite de ale celorlalţi cititori - poate că din cauza asta erau aşa de grozave orele de română!
, provocarea la o serie de întrebări care mi-au răscolit delicat amintirile. Rezultatul a apărut astăzi şi poate fi citit 
