 |
| Foto: Logan by Oli McAvoy 2012 / Pinterest |
„Aşteptaţi aici, vă rog!”, i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cu mersul trenurilor şi la poştă.
Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el.
Orbul stătea nespus de liniştit.
A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare şi încrezătoare. Pe faţa lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape.
În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului care aşteaptă.
2 comentarii:
Frumoasă întâmplare, plină de învățăminte...
E adevărat... trebuie să avem încredere, nu?
Vă doresc o seară frumoasă!
@Sara: mulţumesc frumos, îngeraş drăguţ. Deşi apreciez respectul arătat, poţi folosi persoana a doua singular, nu sunt chiar aşa de bătrână :)
Post a Comment