Parcă îl văd şi acum intrând pe uşă, în mica anticameră în care stăteam în fiecare zi.
Îl salutam, mă întreba ce mai fac, mă lua în braţe şi se ducea în biroul lui, pregătindu-se de şedinţa de consiliu.
Uneori venea singur, alteori cu nea Ion, şoferul, născuţi amândoi în aceeaşi zi, dar la ani distanţă.
De fiecare dată, primul telefon îl dădea acasă, la soţia dumnealui, pentru a anunţa că a ajuns cu bine la serviciu. Este şi de înţeles, întrucât atunci când am început să lucrez pentru dumnealui, urma să împlinească 79 de ani.
De cele mai multe ori, îi pregăteam o cafea pe care i-o duceam în sala de consiliu, cafea lângă care aşezam revista presei, caldă, venită de la Comunicare. Uneori voia suc "cu bule", pe care îl luam din biroul preşedintelui. Nu era pretenţios şi mă trata ce pe o nepoată - şi poate chiar eram, la cei 20 de ani ai mei şi bâjbâind la primul loc de muncă.
Am avut onoarea să îi tehnoredactez câteva articole, ce apoi au devenit o carte, pe care o am în bibliotecă, cu autograf. Mi-a fost primul şef, dar nu doar pentru aceasta l-am respectat la cuvânt şi la literă. Dacă avea nevoie de ceva, orice, sau dacă îşi uita cumva telefonul în birou, alergam pe tot holul de la etajul 6 din Libertăţii 14 şi, după caz, chiar de mai multe ori pe zi. Unul dintre apropiaţii dumnealui, domnul Teodorel, râdea mereu de mine - spunea că nu mai văzuse pe cineva să alerge aşa de bine pe tocuri ca mine.
Alergatul acesta a cauzat mai multe episoade amuzante, ca acela în care m-am împiedicat şi am căzut în genunchi, pe hol, chiar în faţa Mitropolitului Ardealului. Se întâmpla într-o săptămână în care avea loc un concurs de acordare de licenţe (ceea ce presupune un număr enorm de persoane de la tot felul de posturi radio şi tv din întreaga ţară), ocazie cu care Mitropolitul venise pentru o licenţă Trinitas, împreună cu câteva zeci de persoane. Nimeni nu m-a ridicat de jos, dar şi acum mă apucă râsul.
Şi râd ca să nu cumva să plâng pentru că acest om cu care am vorbit la telefon în urmă cu 3 zile nu mai este. Nu mă interesează ce spun criticii, care au fost destui în timpul vieţii sale. Nici nu voi citi comentariile de la articolele de prin presă. La niciun jurnal principal de ştiri din seara aceasta nu am văzut vreo ştire şi asta mi se pare inacceptabil faţă de un asemenea om !
Să îmi iertaţi lipsa de concizie şi de coerenţă, mâine voi reveni să mai adaug ce a rămas nescris. Mi-aş dori ca ştirea dată de Mediafax să nu fie adevărată, dar dacă e, a sosit vremea să-mi iau rămas bun de la Emanuel Valeriu. Se mai duce un om din locul care înseamnă oameni dragi, adică doamna Marcela, domnul Frînculescu, doamna Mihalache, doamna Dănălache şi toate fetele mele dragi, câteva zeci de oameni scumpi, de care parcă nu m-aş fi despărţit niciodată.
Rămas bun, Emanuel Valeriu!
0 comentarii:
Post a Comment