De multe ori am trecut pe lângă copaci uscaţi, care – în mijlocul celei mai verzi şi proaspete primăveri – rămân fără bumbi verzi şi nici vorbă să dea flori sau roade. Şi, recunosc, nu doar o dată m-am întrebat de ce nu se alege tăierea lor. Dacă ar fi fost după mine, zeci de copaci uscaţi ar fi fost tăiaţi, din cauza faptului că nu par să aibă niciun rost „copăcesc” pe lumea aceasta. Nu par...
Asta gândeam până într-o toamnă, când am văzut un copac negru de uscat ce era, căruia îi dăduseră câţiva boboci verzi. Niciodată nu văzusem un contrast aşa de mare în dreptul unui copac. Niciodată nu dădusem vreo şansă unui copac uscat, deşi nu am contribuit nici un milimetru la reabilitarea lui. Eu, un pumn de ţărână, credeam că am dreptul să stabilesc ce trăieşte şi ce face umbră degeaba pământului şi, iată, o dată în plus, că nu am avut dreptate.
Poate că şi eu, în timpul vieţii mele, am avut perioade în care nu am dat roadele care se aşteptau de la mine. Din neputinţă, din neştiinţă, din incapacitate emoţională, din suflet prea mic, din inimă prea mare – nu ştiu de ce, dar nu am dat roadele aşteptate. Poate că nu am ştiut să profit de ocaziile pe care le-am avut pentru a face bine, neştiind cum să răspund la întrebările care se ridicau, mari, în faţa mea, sau cum să învăţ din gardurile prăbuşite lăsate în urmă. Dar oare şi anul pe care urmează să-l încep va fi la fel de neroditor?
Sper să nu fie aşa, nici pentru mine, nici pentru voi!
„Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba? Doamne, i-a răspuns vierul, mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia. (Luca 13, 6-9)
[ Editorial publicat pe 30 aprilie 2012, pe site-ul Majesty ]
0 comentarii:
Post a Comment